Singurătatea hermeneutului de cursă lungă

Excelent cunoscător și comentator de literatură, poet de talent (cu o vreme în urmă, am avut bucuria de a-i comenta o foarte interesantă culegere de poeme: Dincolo e L [prozemele în L major-albastru ale unui insomniac], Editura David Press Print, Timișoara, 2014), cercetător la Filiala din Timișoara a Academiei Române, intelectual de formație academică și de certă vocație, înzestrat cu har hermeneutic și cu o extraordinară putere de pătrundere și descifrare a structurilor formale și semantice ale unui text artistic, Florin-Corneliu Popovici a publicat, în 2019, la Editura David Press Print din Timișoara, un tom masiv, prefațat de Ilie Gyurcsik și intitulat Printre proprietarii de cuvinte (cursă hermeneutică), în care a pus laolaltă, în aproape 600 de pagini, cum însuși declară în subtitlu, „Cronici de întâmpinare și alte texte”, scrieri energice, erudite, pline de fervoare, de forță disociativă, mustind de subtilă ironie și etalând o foarte personală efervescență a limbajului.

Lucrări diverse, aparținând unor autori la fel de diverși, celebri sau mai puțin celebri, mulți din Banat, distribuite în patru secțiuni: PROZA (Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun, Dan Lungu, Daniel Vighi, Gheorghe Schwartz, Maria Nițu, Bogdan Mihai Dascălu, Mircea Pora, Radu Pavel Gheo, Tudor Crețu etc. etc., dar și Regina Maria, Geo Bogza, Titu Maiorescu); POEZIA (Adam Puslojić, Ana Pop Sîrbu, Angela Marinescu, Bogdan Mihai Dascălu, Crișu Dascălu, Doina Bogdan-Dascălu, Kocsis Francisko, Radu Vancu etc.); MISCELLANEA (Smaranda Vultur, Maria Alexandra Pantea, Ioan Traia, Marius Sala, Teofil Bradea etc.); CRITICA (Costa Roșu/Kosta Rošu,, Ilie Gyurcsik, Mircea Băduț, Titu Maiorescu, G. I. Tohăneanu etc.), sunt abordate deopotrivă minuțios și exuberant, probând, în ce-l privește pe exeget, nu doar o remarcabilă putere de cuprindere, ci și o mare mobilitate spirituală, zelul curiozității creatore, dezinvolură analitică și empatie bine controlată, într-un cuvânt: plăcerea de a viețui, deplin, în LITERATURĂ.

Cât privește metodologia, vom observa că Florin-Corneliu Popovici își valorifică multipla înzestrare cercetând atent, răbdător, un anume obiect de studiu și construindu-și, apoi, exegeza, potrivit cu cel puțin trei perspective interferente: inteligența teoretică (ce vizează surse, teme, mesaj ideatic), inteligența lingvistică (generatoare de proprietate, de eleganță, de adecvare la subiectul analizat, dar și la posibilul lector, generatoare, totodată, de enunțuri puternic reliefate, memorabile) și, de asemenea, potrivit cu inteligența emoțională (care divulgă personalitatea interpretului, capacitatea lui de a crea, artisticește, o operă secundă, capacitate ce s-a numit: „la génialité créatrice”).

Se știe, într-adevăr, că individuum est ineffabile și că, în consecință, sensul trăit, inculcat creației de un poet sau de un prozator, poate fi doar bănuit, intuit, sau, eventual, aproximat de cel ce se încumetă a-l recupera (ca și când ar fi un sens obiectiv). Lovindu-se de această severă aporie (Wilhelm Dilthey), interpretarea se mulțumește a fi o generoasă și nesfârșită căutare a sensului trăit, cândva, de autorul investigat, în paralel cu edificarea unui sens al său, zămislit, în hermeneut, de căutarea însăși, precum și de istorisirea ei. Din această perspectivă, critica literară este, măcar până la un punct (sau de la un punct înainte), creație. Este povestea căutării unui sens trăit. Ea înaintează pe traseul, prin canionul având ca versanți sensul trăit și sensul recuperat, până când pelerinul este atins de revelația noetică (i se revelează o definiție intelectuală a operei cercetate) și, în situații mai rare, cu o etapă mai departe, de revelația pnevmatică (definiția spirituală a operei cercetate).

Astfel se înfățișează, în opinia mea, munca hermeneutului de vocație (e vorba, strict, de opinia mea. Am spus de nenumărate ori: eu nu reprezint pe nimeni și nu vorbesc decât în numele meu). Or, am fost mai mult decât încântat să întâlnesc, la HERMENEUTUL DE VOCAȚIE FLORIN-CORNELIU POPOVICI, o seamă de instrumente, originale și eficiente, ținând de amintita „genialitate creatoare”, instrumente ce-l ajută să confere construcției sale interpretative alura și vibrația unei opere secunde, fără a prejudicia, în vreun fel, precizia și temeinicia analizei (ci dimpotrivă: o fac mai suplă și mai convingătoare).

În cele ce urmează, ne vom opri, pe scurt, la unul doar (poate cel mai viguros) dintre aceste subtile instrumente, fasonate, în egală măsură, de inteligența teoretică și de inteligența emoțională. Celelalte (portretizări, personificări/depersonificări, imixtiuni ale epicului sau ale liricității, dialoguri fictive, autodialoguri, dramatizări, înscenări, imprevizibilul tectonicii, valențele stilistice etc.), deloc neglijabile, sunt mult mai frecvent decelabile, passim, pe când cel vizat de noi acum are marca puternică a originalității: METAFORA INTELECTUALĂ.

Spre deosebire de metafora artistică, metafora intelectuală instituie (și proclamă) echivalență, nu identitate ontologică. Această ambiguitate structurală este cât se poate de fertilă și de binevenită în plan analitic, fiindcă ea adaugă ideii reci, tăioase, un înveliș inefabil de reverie și de căldură, fără a o încețoșa. Ca urmare, mesajul hermeneutului este receptat nu numai pe plan conceptual, el se adresează și imaginației, și afectului, stimulând și sporind, considerabil, participarea și comprehensiunea unui lector receptiv și sensibil.

Florin-Corneliu Popovici este un maestru al acestui procedeu, la care apelează cu mare măiestrie, cultivându-i, alternativ ori concomitent, amploarea și diversitatea. Se trece, astfel, în funcție de intenția diegetică, de la forme minime, de la structuri metaforice simple, la extinse desfășurări analogice, la structuri metaforice complexe, la grandioase serii sinonimice și constelații metaforice, care definesc, repetat, insistent, și din unghiuri deseori surprinzătoare, opera analizată.

Iată, mai întâi, câteva enunțuri restrânse: „arlechinul-scriitor”, „… proză scurtă, o acoladă simbolică…”, „scriitorul-liant”, „poetul-punte” etc., apoi altelele mai generoase, incluzând inducții și grefe: „Subpoezie este o autocontemplare într-o oglindă neagră, spartă…”; „Dacă primele capitole sunt dominate de parabola omului-săgeată, în în cel de-al treilea predomină metafora omul-zid și a călătoriilor submerse…” etc.

În fine, spre a ne ilustra, cât mai convingător, teza, reproducem un eșantion grandios al unei structuri metaforice complexe ce se poate autogenera la nesfârșit, eșantion identificat de noi într-un alt loc, dar anticipat de tot ce ne oferă cartea abordată: „Pe cărarea Raiului poate primi oricare dintre următoarele accepțiuni: carte-izvor, carte despre «Cartea vieții lui Hristos» (care este Crucea), manual despre cum «să dobândim cetățenia de om al Împărăției lui Dumnezeu, al Raiului”, carte a bucuriei declanșate de întâlnirea fericită cu Dumnezeu, carte de dragoste (Dumnezeu înseamnă Iubire), carte de re-lectură (lectură repetată, întru învățare și punere în practică a celor învățate), cartea de pe noptieră, carte memento, carte despre întoarcerea «Acasă», carte despre locuire (în credință, în trup, în duh, în Iubire), carte despre redobândirea identității (sacrale) pierdute (o identitate fără ortodoxism este o identitate precară, incompletă, scindată, schizoidă), manual de construire (a propriei vieți, din «cărămizile» puse la dispoziție de Constructorul-Dumnezeu), manual de arhitectură și de mobilare-înnobilare interioară, pledoarie pentru «a fi» (în Dumnezeu), carte despre Viață, salbă de nestemate duhovnicești, colecție de vorbe de duh, carte-oglindă de-a lungul drumului propriei noastre vieți, carte-reper, punct de sprijin și balsam sufletesc, mărturisiri fără anateme, carte de tip năvod (care prinde și ne prinde), a. b. c. soteriologic, carte a purtării de grijă, a restaurării omului căzut în păcat, carte de ascultare, carte de dezîntemnițare, carte eliberatoare, carte de «bucate» duhovnicești, carte de călătorie (duhovnicească)”.

Ne oprim aici. Nu înainte de a da glas uimirii că un scriitor doct și elevat precum Florin-Corneliu Popovici este atât de izolat, atât de frugal comentat. Dar, pe de altă parte, mă întreb: ar putea fi altfel, date fiind complexitatea și polisemia scrisului său? Rezervat, aristocratic, Florin-Corneliu Popovici își respectă și își iubește cititorii, dar nu abdică, spre a le proteja comoditățile, la standardele sale sociale și estetice.

Lasă un răspuns