Mănăstirea Vărbila (jud. Prahova) -monument istoric în care s-a închinat Mihai Viteazul – a fost restaurată

Era spre înseratul unei după amieze de noiembrie, când după o vizită printre podgoriile prahovene, ne-am hotărât să vizităm Mănăstirea Vărbila. Drumul urma serpentinele ce urcau printre dealuri, iar noi eram curioși să vedem această mănăstire „cu cerdac” (pridvor, tindă, verandă), unică în felul ei ca arhitectură. Satul este dominat de biserică, care este cea mai înaltă clădire și punctul central al așezării. Când am ajuns, ne-a „întâmpinat” turnul de poartă (turnul clopotniță), ce avea și un cerdac împrejmuitor, spre a putea vedea în toate cele patru zări. Aici, o domnă foarte amabilă, ne-a prezentat clădirea și istoria acesteia. Astfel am aflat că ansamblul medieval al Mănăstirii Vărbila, monument istoric de categoria A, şi-a recăpătat frumuseţea prin restaurările întinse ce au avut loc aici pe o durată de patru ani, finanţate din fonduri europene. La anul 1600 se pare că în biserică ar fi poposit şi Mihai Viteazul, fapt amintit în prezent și de un bust de bronz al domnitorului Țării Românești, aflat în curtea așezământului. Fiind unul dintre cele mai vechi aşezăminte religioase din Prahova, dar şi din ţară, ansamblul fostei Mănăstiri Vărbila, este înscris în lista monumentelor istorice. Aflată la aproximativ 20 de km depărtare faţă de Ploieşti, în satul Vărbila, comuna Iordăcheanu, mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, este atestată documentar la începutul veacului al XVI – lea şi face parte din categoria monumentelor istorice grupa A, de valoare naţională şi universală.

Ctitorie a trei boieri din zonă, biserica Mănăstirii Vărbila a fost ridicată între anii 1510-1532, iar numeroasele evenimente tulburi ale primei jumătăţi a veacului al XVI-lea au dat naştere unor legende locale despre lupte cu turcii, care, în realitate, nu au fost niciodată pe aici. Din acele timpuri rămâne în continuare, fără a avea o explicaţie şi o acoperire în documente de epocă, doar portretul domnitorului Radu Paisie (1535-1545). La 1600 se pare că în biserică ar fi poposit şi Mihai Viteazul, venire prilejuită de înfruntarea de la Bucov, cu polonezii conduşi de Jan Zamoisky“, povesteşte despre trecutul încărcat de glorie al Mănăstirii Vărbila istoricul ploieştean Dorin Stănescu, autorul monografiei „Mănăstirea Vărbila 1510-2012“. Atestarea documentară a așezământului are loc încă de pe la 1510, Vărbila fiind ctitorie a unor boieri munteni. Mai târziu, până spre anul 1800, responsabilitatea îngrijirii așeză­mân­tului a revenit boierilor Filipești care, de altfel, o și închină mănăstirii de la Mărgineni-Prahova. În anul 1724, Mărgineniul și metohul său Vărbila sunt închinate mănăstirilor de la Muntele Sinai (Grecia). Mai târziu, închinarea către Muntele Sinai a determinat ca la Vărbila să fie numiți egumeni greci. Cel mai important este Paisie Sinaitul, cel care, după 1802, reface clădirea și zidurile fortificate, puternic avariate de un cutremur. În momentul secularizării averilor mănăstirești, inițiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mănăstirea Vărbila figura în raportul întocmit de o comisie care studia problema și care a prezentat modul în care egumenii greci au înțeles, la acea vreme, să administreze locașul și cele 2.000 de hectare de pădure, livezi și pământuri arabile, care constituiau averea mănăstirii. Erau prea puțini bani direcțio­nați spre menți­nerea funcțională a bisericii, iar rezultatul a fost degradarea clădirii așezămân­tului.

După secularizare, mănăstirea a fost desființată, iar biserica a devenit de mir. În secolul al XIX-lea, Mănăstirea Vărbila îşi trăieşte ultimele clipe de glorie şi îşi cunoaşte apoi începutul veacului de abandon şi sărăcie în care s-a zbătut până de curând. Cu bune sau cu rele, istoria de secol al XIX-lea de la Vărbila îşi continuă cursul. După plecarea grecilor şi dispariţia spre 1880 a ultimilor călugări, are loc degradarea lentă, dar şi vizitele lui Grigore Tocilescu şi Nicolae Iorga din 1878 şi respectiv 1907. Ca o mărturie a valorii complexului de aici, la 1901, biserica este introdusă în „Albumul General al României“, atunci fiind realizată şi prima fotografie a mănăstirii. Nu a fost singura lucrare în care mănăstirea a fost consemnată. A urmat în 1939, „Enciclopedia României“ scoasă sub egida regelui Carol al II-lea. „Pentru Vărbila, secolul al XX-lea a fost un adevărat «veac de singurătate», biserica servind unui sătuc sărac de agricultori, care nu au putut susţine conservarea clădirii. «Golgota» acestei mănăstiri au fost, de-a lungul timpului, marile cutremure din 1802, 1940 şi 1977, când, de fiecare dată, biserica a trebuit refăcută. Marele dezavantaj a fost acela că multe dintre elementele iniţiale, originale, s-au pierdut“, spune istoricul Dorin Stănescu. De curând, accesarea fondurilor europene a dus la salvarea mănăstiri: s-au realizat lucrări de restaurare a casei egumeneşti a foştilor călugări care au slujit aici, dotarea acesteia cu expoziţii muzeale permanente, a fost consolidat zidul de incintă (mănăstirea find una fortificată), iar pictura interioară, precum şi catapeteasma au fost restaurate. Totodată s-au realizat amenajări interioare şi exterioare, peisagistice, în incinta Ansamblului Medieval al fostei Mănăstiri Vărbila. Între anii 2008-2012, prin accesarea de fonduri europene,

Ansamblul Medieval al fostei Mănăstiri Vărbila a fost restaurat şi redat circuitului cultural şi spiritual. În timpul lucrărilor de restaurare, pe pereţi a fost redescoperită pictura de la 1802, executată în frescă şi finalizată pe uscat, în culori de apă şi emulsie de ou. „Este datată ca fiind cea realizată în vremea restaurării de la 1802-1805, iar în prezent, la renovare, s-au descoperit sub aceasta şi straturi mai vechi, provenite din epoca restaurărilor dintre 1680-1753. Pictura iniţială, din secolul al XVI-lea, nu s-a mai păstrat“, povesteşte autorul monografiei mănăstirii. Pictura de la Vărbila se remarcă printr-o viziune rurală de secol al XIX-lea asupra lumii, o viziune prezentată într-o manieră naivă dar care trimite, cumva, la marile opere ale Renaşterii italiene. Autorul picturilor este, cel mai probabil un călugăr grec care, cel mai probabil, călătorise prin lume şi avea cel puţin cunoştinţe minimale despre tehnica picturii. „Pictura bisericii este dispusă pe trei rânduri derulate din pronaos, naos şi catapeteasmă: în rândul de jos, la nivelul ochilor, sunt pictaţi diverşi sfinţi, precum împăraţii Constantin şi Elena, iar rândul al doilea conţine 21 de scene din Noul Testament. Aici se detaşează scena care reprezintă «Cina cea de taină», de o frumuseţe aparte prin stângăciile şi naivitatea viziunii pictorului, raportat la perfecţiunea detaliilor, frumuseţea şi expresivitatea personajelor şi culorile folosite în celebra compoziţie al lui Leonardo da Vinci. Rândul al treilea şi ultimul, are tot 21 de scene cu teme din Noul Testament, iar, deasupra, bolta are o pictură nouă, integrată  armonios, de către echipa de pictori restauratori, în ansamblul general al vechii picturi“, mai spune Dorin Stănescu. Alte două picturi se remarcă prin viziunea, la fel de naivă, dar savuroasă, a pictorului secolului al XIX-lea. „Prima este pictată în bolta arcadei de la uşa de intrare în biserică şi este scena în care proorocul Iona este înghiţit de balenă. Este viziunea unui om care, în mod sigur, nu văzuse o balenă, un chit cum se spune în Biblie, în viaţa lui, pentru că aceasta este pictată cu solzi. Cea de a doua pictură specială este în altar şi înfăţişează o scenă din Vechiul Testament, aceea a jertfei lui Avraam, care se detaşează prin peisajul înfăţişat, prin figura expresivă a lui Avraam şi cea a unui personaj care asistă impasibil, ca un sfinx, la scenă şi aminteşte cumva de marile opere ale renaşterii italiene“, povesteşte istoricul ploieştean.

Restaurarea, dar şi amplasamentul complexului pe „Drumul Vinului”, în mijlocul unei perdele de pădure de peste 2.000 de hectare, simplitatea vieţii localnicilor, conservarea tradiţiilor, şi vecinătatea cu alte obiective istorice precum Biserica de Lemn a Reginei Maria, aflată la Jercălăi, Complexul religios de la Apostolache, Biserica Galbenă şi Conacul Bellu de la Urlaţi, Casa Memorială „Constantin Stere” de la Bucov va duce şi la creştere a atractivităţii turistice a zonei. În anul 2012, grație eforturilor neobositului și vrednicului preot de aici, părintele Gheorghe Dițu, sprijinit de Patriarhie, de auto­ritățile locale, prin accesarea de fonduri europene, biserica a fost restaurată, iar frumusețea sa s-a relevat din nou celor care o vizitează. Lucrările s-au realizat cu fonduri nerambursabile obţinute prin programul Regio, în urma unui contract semnat în 2009 de parohia Vărbila. Valoarea totală a contractului a fost de peste 8, 4 milioane de lei. Emoționant a fost momentul când, în timpul vizitei de la mănăstire, doamna ghid a ridicat mocheta pe care înaintesem spre altarul bisericii și ne-a arătat pietrele de mormânt numeroase ce se aflau aici. Călcasem fără să știm peste ele și mă sințeam într-un fel vinovat. Micului nostru grup format din mine, soția mea Daniela și prietenii Florin și Mariana Bratu ni s-a explicat că urmează o nouă campanie de lucrări pentru această mănăstire și anume săparea arheologică a mormintelor, spre aflarea adevăratei identități a celor ce odihnesc aici. Biserica fostei mănăstiri de la Vărbila este astăzi o bijuterie, iar pictura restaurată, o veritabilă comoară a patrimoniului nostru cultural. Am vizitat apoi muzeul mănăstirii, cu obiecte valoroase și ne-am retras către suvenirurile ce ne așteptau și dintre care am ales câteva pentru prieteni și cei dragi. Emoționați, ne-am luat la revedere de la doamna ghid și traversând podețul către șosea, am mai tras cu coada ochiului către silueta fantomatică a turnului de poartă, a mănăstirii și  a zidului fortificat împrejmuitor. Seara coborâse peste tot și toate și luna arunca o lumină sidefie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*