Cum se face azi justiție (1)

Am publicat cîteva articole despre procesul penal în care m-au tîrît cu înverșunarea tipică neamului lor liderii organizațiilor mai importante ale așkenazilor din România. Începusem chiar să pregătesc un serial intitulat „Anatomia anchetării mele penale“, dar l-am amînat pentru mai tîrziu, deoarece am ajuns în faza de judecată, am fost condamnat la 13 luni închisoare cu amînare și, după cum am spus, am declarat la apel, la care am primit termen pentru 16 septembrie 2021. Pe 10 august a.c. am depus la Curtea de Apel București prima pare a apelului, urmînd ca, în zilele următoare s-o depun pe a doua; l-am împărțit în două, așa cum am fost sfătuit de avocații mei, fiindcă magistrații nu vor sau nu au timp să citească materiale lungi, ci doar le răsfoiesc și, apoi, își pun în funcție „gîndirea lor suverană și infailibilă“.

***

În fapt. Am fost trimis în judecată pentru următoarele fapte: publicarea articolelor intitulate „Falsitatea noțiunii de holocaustolog“ și „Înșelătoria secolului XX (1)“, precum și pentru publicarea broșurii-pamflet SABIN ORCAN $UPORT€R. Toate datele legate de aceste materiale publicate sunt detaliate în Concluziile finale de la instanța de fond, dar sunt reluate și în sentința penală nr. 62/04.02.2021.

Domnule Președinte, Onorată Curte,

Încă de la început, așa cum am precizat și la instanța de fond, readuc în atenția dvs., ca instanță de apel, faptul că prezenta speță are un caracter cu totul aparte, care excede cadrului juridic al instanțelor, iar pronunțarea, în acest caz, a unei sentințe de condamnare este o eroare judiciară, după cum vom arăta mai departe. De altfel, acest aspect l-am indicat atât la instanța de fond, cât și în faza de urmărire penală, și atrăsesem atenția Parchetului că, prin aceste așa-zise fapte ale mele, nu au fost și nu sunt încălcate dispozițiile normei penale.

Toate argumentele, trimiterile și, mai ales, toate probele noastre depuse la dosar în apărarea mea au fost ignorate de către instanță, iar Parchetul Judecătoriei Sectorului 2 – care, în principal, a făcut ancheta penală –, după cum am mai relevat în Notele scrise, Contestațiile și Întâmpinările depuse, pe parcurs, acesta, de asemenea, a ignorat total probele și argumentele noastre.

  1. Inconsistența probelor invocate de Parchet și preluate automat de instanța de fond

Astfel, după o prezentare a situației de fapt (pe două pagini și jumătate din sentință), instanța de fond face trimitere la „mijloacele de probă“ reținute în acuzarea mea – mijloace de probă, în număr de 15, pe care le etalează și pe care, pentru a încerca să le sporească „valoarea“, le repetă de trei ori pe parcursul sentinței penale.

1.1. În mod deosebit, instanța invocă, în mod repetat – ca fiind foarte importante în acuzare –, declarațiile celor doi martori ai denunțătorului Alexandru Florian, Marius-Traian Cazan și Geta Vodislav.

1.1.1. În declarația de la Poliție, dată subinspectorului Radu Anghel, Marius-Traian Cazan a afirmat că a aflat despre articolele incriminate de către Alexandru Florian, directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“, „de la un coleg, întrucât nu era angajat al institutului la vremea apariției lor“. La cererea polițistului de a-i indica numele colegului, a răspuns că nu-l știe, dar că îl va comunica în următoarea declarație de completare. Dar, în declarația de completare a evitat să dea numele colegului cu pricina și nici polițistul Radu Anghel nu s-a străduit să i-l ceară; în schimb, Marius-Traian Cazan a enumerat atribuțiile I.N.S.H.R.-„E.W.“, despre care, în Notele depuse, am relevat că afectează siguranța națională, după cum însăși titulatura I.N.S.H.R.-„E.W.“ constituie o agresiune axiologică la adresa României: în România nu a fost nici un holocaust, căci, dimpotrivă, România a fost singura țară din Europa care i-a protejat pe evrei! În declarația de la instanța de fond, din 23.11.2020, avocatul meu i-a cerut lui Marius-Traian Cazan să explice afirmația din declarația sa inițială, potrivit căreia „dl Vasile Zărnescu neagă și minimalizează holocaustul“ – întrucât cei doi termeni sunt contradictorii: a minimaliza înseamnă că nu negi holocaustul, ci, dimpotrivă, admiți existența lui, doar că nu la dimensiunile clamate de apologeții holocaustului. Marius-Traian Cazan a fost incapabil să explice, în vreun fel, pe ce se baza afirmația sa acuzatoare și contradictorie, deși a afirmat că este „doctor în istorie“, specialist în probleme de istorie contemporană: „Sunt clar pasaje care neagă holocaustul, însă, totuși, trebuie să verific dacă sunt și pasaje care minimalizează. Prin minimalizare înțeleg îmbrățișarea teoriei revizioniste“ (cf. fila 39, pag. 2, la final).

În esență, în declarațiile lui spune „Nu știu, nu-mi amintesc“ etc. Așadar, nu a indicat care sunt pasajele care, după opinia sa, neg holocaustul, și nici de ce nu și-a pregătit, în vederea audierii, prezentarea pasajelor care „minimalizează“. În concluzie, declarațiile acestui martor nu au nici o relevanță juridică, necum să constituie o probă acuzatoare.

1.1.2. În declarația de la Poliție dată subinspectorului Radu Anghel, precum și într-un comunicat de presă difuzat pe Internet și predat în copie-xerox și la Poliție ca „probă“, Geta Vodislav a scris că, în broșura SABIN ORCAN $UPORT€R, „dl Vasile Zărnescu are un limbaj insultător, plin de ură“ etc., etc. Dar, în declarația din 23.11.2020, la întrebarea apărătorului meu, a spus că „nu a citit broșura, ci doar a răsfoit-o“! Deci, practic, Geta Vodislav recunoaște că nu cunoaște conținutul broșurii incriminate. Cu toate astea, depune o mărturie falsă referitoare la ea și la cele cuprinse în aceasta, inclusiv la limbajul folosit – chestiune de subtilitate, care ar ține de stil. Astfel, prima declarație, dată la poliție, este infirmată de cea dată în instanță. Care este cea validă și care este cea falsă?! În urma acestor contradicții, se poate conchide că Geta Vodislav este un martor duplicitar, iar declarațiile ei – ambele referitoare doar la broșura-pamflet – nu pot fi admise ca probe în instanță atât timp cât a recunoscut că nu a citit lucrarea!

Așadar, ultimul rechizitoriu al Parchetului (ca, de altfel, și cele anterioare), luat de bun de instanța de fond, se bazează doar pe aceste două „probe“, ambele lipsite de valoare acuzatoare, probatorie, raportat la acuzațiile care mi se aduc. La aceste „probe“, instanța mai adaugă, printre altele: corespondența cu Biblioteca Națională a României referitor la cartea HOLOCAUSTUL, GOGORIȚA DIABOLICĂ, dezincriminată prin prescriere (situație reținută și de către Comisia judiciară în raportul 21424-1); fișa de magazie care înregistra predarea broșurii-pamflet la librărie, cazierul meu etc., probe care, în cazul în speță, nu au absolut nici o relevanță.

Dată fiind totala lipsă de valoare a celor două mărturii acuzatoare, instanța de fond nu are nici un temei pentru a decide condamnarea mea. Ca atare, sentința penală nr. 62/04.02.2021 este netemeinică.

1.2. Dar se poate constata că, spre deosebire de atitudinea protectoare avută față de martorii acuzării, mărturiile celor două cadre universitare, propuse de noi, nu au fost luate în seamă de către instanță (fila 3 din sentință). Asupra acestui aspect, instanța revine la fila 9, alin. 4, unde arată explicit că „instanța nu va ține cont de declarațiile martorilor propuși de inculpat (…), depozițiile acestora fiind doar de natură a diminua gravitatea faptei săvârșită de inculpat (sic!). Cu privire la acest fapt, de înlăturare a probelor apărării și care încalcă grav dreptul meu la apărare, vom reveni mai jos, deoarece aceeași atitudine a avut-o și Parchetul.

  1. Cazuistica internațională – fără nici o relevanță în această speță

Evidentă este și eroarea în care s-a menținut Parchetul încă de la începutul cercetării penale, prin prezentarea diverselor „argumente din sfera dreptului internațional“ (fila 3, alin. ultim). Suntem obligați să aducem în atenția Curții faptul că situațiile istorice, cazurile judecate în diverse state, în diverse momente, care dezbat cu precădere tema cercetării, nu seamănă deloc unul cu altul și nu pot fi expuse ca practică juridică europeană/internațională și, oricum, nu au nici o relevanță în speța de față. Această speță nu poate fi înțeleasă și, în acest caz, nu se poate lua o decizie obiectivă, fără să se țină seama de realitățile epocii în discuție, raportate la situația și specificul României de la acel moment, de contextul istorico-științific al cercetării unor aspecte generate de acest episod din istoria iudaică și europeană, și anume exploatarea memoriei victimelor. Repetăm: exploatarea memoriei victimelor iudaice din cel de-Al Doilea Război Mondial, și nu contestarea crimelor de război. Din aceste motive am apelat și la martorii propuși, admiși de instanță, personalități științifice consacrate, care cunosc epoca istorică abordată.

Trebuie să repetăm că am atras atenția instanței de fond, inclusiv în dezbaterile camerei preliminare, că toate argumentele noastre nu au fost luate în seamă, ceea ce este inadmisibil. Prin această atitudine au fost încălcate, în mod evident și constant, dispozițiile art. 15 și 16 Cod penal și art. 4, 5, 97, 98 și 99 Cod pr. penală, precum și art. 114, al. 1 și 116 al. 1 Cod pr. penală. Subiectivismul și interpretarea stricto sensu a speței de față duce la o eroare judiciară inadmisibilă. O.U.G. 31/2002, în baza căreia s-a pronunțat instanța de fond, trebuie interpretată în mod obiectiv, ținându-se seama de absolut toate împrejurările, iar probele administrate trebuie interpretate în contextul istorico-politic al momentului și nu doar în cel al unei etape istorice sau temporale și nicidecum sub restricțiile unei norme juridice discutabile, care nu se poate aplica aici decât forțat. Trecerea de la un articol la altul (de la art. 4 la art. 6) din O.U.G. 31/2002, cu atâta larghețe și lipsă de obiectivitate, este inadmisibilă, întrucât speța nu poate fi analizată doar dintr-un singur punct de vedere, exclusivist și unilateral, asupra Holocaustului, subiect decretat tabú, în condițiile în care există atâtea mărturii care subliniază exact ceea ce dezvălui și eu, în cercetările mele: adică dezvoltarea afacerilor exclusiv pecuniare pe marginea doctrinei holocaustului – invocată, după 1945, în scop de șantaj, după cum denunță și autorul iudeu Norman G. Finkelstein în lucrarea sa celebră Industria Holocaustului, Ed. Antet, 2003.

  1. Instanța îmi atribuie mie afirmațiile altor autori

Astfel, încă de la fila 5, alin. 7, a sentinței penale apelate, instanța de fond trage o concluzie eronată, întrucât nu a analizat cu atenție probele propuse, iar atunci când încearcă să-și argumenteze concluzia, indică, în mod deliberat fals, texte ale unor autori străini, care au avut diverse opinii proprii pe tema dată, pretextând că acestea mi-ar aparține. Acest gen de falsificare l-a făcut însuși Alexandru Florian în denunțul său, când s-a referit la „camerele de gazare Potemkin“. Această falsificare a fost menținută în toate actele Parchetelor și gonflată de instanța de fond în pagina a 6-a a motivării sale, cu scopul de a „ticlui probe“ acuzatoare contra mea!

Așa cum am arătat și în concluziile noastre, dar și pe parcursul cercetării penale sau în faza de judecată, cele două articole incriminate ale mele se ocupă de probleme de strictă specialitate. Textul primului articol, fără a mai intra în detalii, acestea fiind prezentate la instanța de fond cu precădere în concluziile scrise, are în vedere explicarea unui termen, acela de „holocaustist“, cuvânt care se diferențiază de termenul „holocaustolog“, născocit de apologeții holocaustului și lipsit de acoperire științifică. Al doilea articol, de nici măcar o pagină, prezintă, extrem de laconic, cercetarea aprofundată a prof. univ. dr. Arthur Robert Butz, în cadrul episodului 1 al cărții Înșelătoria Secolului XX (1). Pentru aceste fapte, așa cum am arătat și pe fondul cauzei, dispozițiile procedurale în materie nu se pot aplica decât în mod forțat, cu încălcarea flagrantă a legii. În ceea ce privește broșura-pamflet, care constituie al treilea și ultimul capăt de acuzare, ea vizează un personaj din lumea ziaristicii, Sabin Orcan, și cuprinde o asamblare de articole ale colegilor săi de breaslă, care îl descriu pe Sabin Orcan ca pe „un analfabet de presă“ (cum îl califică Mircea Moraru) și un „impostor“ (formulă folosită sau sugerată de către Dan Andronic, Victor Ponta, Sorin Ovidiu Bălan și alții: „Orcan e genul de mercenar sadea“). Între timp, drept confirmare a turpitudinii acestuia, i s-a făcut o plângere penală pentru șantaj! Precizările făcute de mine la întrebările procurorilor și ale instanței, cu privire la fraza „Eu nu neg holocaustul – fiindcă nu poți nega ceva ce nu a existat niciodată și pe nicăieri –,…“, din paragraful de la pagina 96 a broșurii, la care adaug și mărturiile celor doi universitari prezenți, în acel moment, în sală, sunt de natură să înlăture răspunderea penală pentru presupusa faptă incriminată de art. 6 din O.U.G. 31/2002. În plus, la această precizare a mea, instanța trebuia să aibă în vedere depozițiile martorilor propuși de mine, care nu pot fi înlăturate sub pretextul că sunt „de natură a diminua gravitatea faptei săvârșită (sic) de inculpat“! Repet, Domnule Președinte și Onorată Curte, nu neg holocaustul, pentru că nu poți nega crimele, nu sunt de acord cu sintagma „holocaust în România“ și afirm neimplicarea României în acele crime.

Dar lipsa de obiectivitate a instanței, care reiese din ignorarea, în genere, a subiectului și din refuzul de a se informa asupra lui, din interpretarea cu totul eronată a probelor, precum și din citarea în mod tendențios a textelor, la care se adaugă înlăturarea depozițiilor martorilor noștri, se observă imediat. Spre exemplu, una dintre explicațiile date de mine la întrebările adresate de către instanță și, pe parcursul procesului, de către toți magistrații, se referă strict la camerele de gazare (filele 6 și 9 alin. ultim, din sentință). Or, în această situație, instanța ar fi trebuit să solicite, în mod expres, explicații suplimentare cu trimitere la sursele citate, astfel încât să verifice documentarea autorului, probele administrate, în raport cu dispozițiile art. 4, 5 și 8 din Codul de pr. penală, și ar fi văzut că descrierea și studiile legate de acest subiect nu-mi aparțin mie, ci literaturii de specialitate occidentale.

Fără a lua în calcul aceleași probe ale noastre, instanța de fond, la fel ca și Parchetul, se găsește într-o gravă și inacceptabilă eroare atunci când îmi aduce acuze vădite (fila 7, alin. penultim și ultim), învinuindu-mă pentru o stare de fapt, cunoscută din documentele vremii, ca și cum afirmațiile legate de aceasta mi-ar aparține exclusiv. Este vorba despre sintagma „6 milioane de evrei“, pe care o analizez în scrierile mele, și cu privire la care aduc argumente referitoare la existența unei erori. Iar aici intervine interpretarea subsemnatului, care arăt – pe urmele multor autori occidentali, inclusiv ale presei iudaice americane – că este vorba despre o propagandă care susține, în mod arbitrar și constant – de circa 150 de ani! – această cifră arbitrară de „6 milioane“ (nici mai mult, nici mai puțin, ci fix șase milioane!), cu scopul exclusiv de a extorca „bani de holocaust“, dovezile fiind de necontestat.

De altfel, dl prof. univ. dr. Ion Coja, în mărturia sa, relevă că „holocaustul evreilor este o realitate istorică, iar cei care l-au generat și l-au organizat au fost evreii sioniști și germanii naziști în bună colaborare secretă“ (cf. fila 51, în dosar). La fel, Hannah Arendt relevase colaborarea strânsă dintre Hitler, sioniștii din Germania și yichouv din Palestina.

La aliniatul ultim al filei 7, instanța de fond are aceeași abordare superficială a subiectului, indicându-mă ca autor a unor afirmații: „pune semnul egalității între holocaust și această așa-zisă afacere, susținând, așadar, că holocaustul nu este altceva decât o născocire în scopul strângerii de fonduri, echivalând cu o mare escrocherie a secolului XX“.

Domnule Președinte, Onorată Curte, cele două afirmații nu-mi aparțin! Prima afirmație (semnul egalității între holocaust și respectiva afacere pecuniară), îi aparține lui Roger Garaudy – grafiat greșit de instanță ca „Gaudi“, precum arhitectul catalan! A doua afirmație (o mare minciună și escrocherie a secolului XX), a fost formulată, inițial, de către Paul Rassinier și preluată de o pleiadă de autori, printre alții, de Arthur Robert Butz și, cel mai recent, de Gerhard Menuhin, nepotul marelui rabin Moshe Menuhin – după cum am relevat în mai multe Note scrise, inclusiv, în mod detaliat, cu multe note bibliografice și cu 16 anexe, în Memoriul depus în probațiune la Parchet în 27.02.2020 (cf. de la fila 153 d.u.p.). În respectivul Memoriu, am citat afirmația marelui istoric iudeu Nahum Goldman, care, în cartea sa THE JEWISH PARADOX (Paradoxul iudaic), a relevat că, din „Holocaust au supraviețuit 600.000 de iudei“; la fel, filosoafa iudaică Hannah Arendt, a scris, textual: „Astfel, numărul total al victimelor Soluției Finale este o simplă presupunere – între patru și șase milioane – și nu a fost niciodată confirmat, la fel și numărul total al victimelor din fiecare dintre țările implicate“ (s.n., V.I.Z.). Nahum Goldman și Hannah Arendt, prin afirmațiile lor, cu demonstrațiile și cercetările pertinente, riguroase, nu neagă „Holocaustul“ sau nici măcar nu-l minimalizează?! Dar, dacă eu preiau afirmațiile lor, citându-i, cu trimiteri la sursă, după toate normele academice, înseamnă că aș nega holocaustul?!

Respectiva afirmație categorică, făcută de Hannah Arendt, este citată și în Notele Scrise depuse contra Ordonanței nr. 171/C2/01.03.2016, emisă de numitul Dimitrie Bogdan LICU, procuror general interimar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de reîncepere a urmării penale (R.U.P.); de asemenea, este publicată și pe coperta a 4-a a broșurii SABIN ORCAN $UPORT€R, pe care procurorul Florin-Oprică Cîrciumaru nici n-a citit-o, deși îmi aduce acuzații bazate o singură frază din conținutul acesteia. Respectiva broșură s-a aflat, tot timpul, în dosar, în plicul închis trimis de librărie!

Aceste două citate din operele autorilor iudei sunt suficiente pentru a anula definiția, falsă și tendențioasă, a holocaustului dată de O.U.G. nr. 31/2002: „prin holocaust se înțelege persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea (sic) evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945 (…)“. Această definiție incorectă din toate punctele de vedere – dar îndeosebi din punct de vedere juridic și al realității istorice – este citată și de Comisia judiciară a C.S.M., în Raportul 21424-1. Cum putea fi vorba de „anihilare“ când iudeii europeni nu fuseseră „anihilați“ – adică exterminați în totalitate –, iar, după 1945,  existau și erau la fel de mulți sau chiar mai mulți ca în 1939?!

Numai România salvase de la moarte, prin ordinul mareșalului Antonescu, câteva sute de mii de evrei, cărora li s-au dat vize de emigrare în Palestina – deși englezii refuzau să le dea vizele de acces – și fuseseră ajutați să emigreze prin Portul Constanța. Este de notorietate că președintele Shimon Peres „a mulțumit României că a salvat 400.000 de evrei, care au ajuns în Israel și au participat la construcția acestui stat“.

La fila 8 a sentinței, se are în vedere constituționalitatea ordonanței, ca temei legal al denunțului și al condamnării. Cu toate că instanța de fond face trimitere la excepțiile de neconstituționalitate invocate, în mai multe rânduri, cu privire la această ordonanță, ne păstrăm punctul de vedere referitor la acest aspect pentru simplul fapt că, așa cum am relevat în mai multe Concluzii scrise, speța de față nu este una de drept comun, când Poliția și Parchetul analizează arma crimei, hainele și corpul victimei, împrejurările efectuării agresiunii etc.; ci speța este una cu un caracter aparte, când Poliția și Parchetul trebuie să citească texte, să le analizeze și să le interpreteze în contextul intelectual și istoric aferent; în plus, în această speță, instituțiile statului, abilitate pe această zonă a cercetării și judecării (Parchetul și instanțele), aveau și au obligația prezentării din partea unor specialiști în domeniul cercetării istorice atât a unui punct de vedere oficial pe această temă, cât și a unui alt punct de vedere decât cel al denunțătorilor, evident documentat și argumentat științific sau măcar pe aceea de a lua în considerare afirmațiile martorilor aduși de mine, personalități competente în domeniu și recunoscute în lumea științifică. În acest sens, trebuia să fie prezentată o bibliografie tematică serioasă, recunoscută, asupra temei analizate. În genere, dar mai ales într-o asemenea speță, o faptă se încadrează într-un text de lege cu obiectivitate și cu aprecierea echilibrată a tuturor probelor, incluzând aici atât citatele, dar și martorii ambelor părți – în baza principiului juridic Audiatur et altera pars, principiu  pe care Parchetul și instanța de fond l-au încălcat permanent. Scopul este acela de a nu produce, prin pronunțare, un dezechilibru între părți raportat la presupuse fapte al căror pericol social este inexistent. Iar inexistența faptelor se observă din subiectul abordat de mine și care privește, după cum s-a înțeles, o mare și foarte bănoasă afacere: vedeți, spre edificarea instanței de apel, Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Ed. Fronde și Alma Tip, Oradea, 1998; Norman G. Finkelstein, Industria holocaustului – Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, Ed. Antet, 2003; Arthur Robert Butz, Înșelătoria secolului XX. Acesta a fost și rămâne și pentru mine obiectul cercetării mele. Această oneroasă afacere pecuniară este dezvoltată pe marginea unui subiect declarat tabú, Holocaustul, și care viza și vizează impunerea plății de despăgubiri de holocaust fără nici un temei.

  1. Libertatea cuvântului, de cercetare și de apărare este desconsiderată de instanță

Una dintre sublinierile instanței este cea de la fila 5, al. 7 din sentință, unde se arată că „ideile exprimate de inculpat… au fost scrise cu scopul de a ajunge la public, fiind redate în format on-line“. Este adevărat. Orice publicație este destinată publicului și, când este vorba despre un subiect de istorie și de politică, pentru că subiectul temei noastre atinge foarte serios sfera politică, destinatarii acestuia sunt, cu prioritate, atât cunoscătorii în domeniu, cât și opinia publică, slab informată, mai degrabă deloc informată sau informată doar dintr-un singur punct de vedere, cel exclusivist, propagandistic, dar și punitiv în același timp. Problema se referă strict la înțelegerea fenomenului, care, în opinia autorului, cu susținerea bibliografică adecvată, trebuia să ajungă la public și pe această cale, ca formă de autoapărare prin respingerea „despăgubirilor de holocaust“, pretinse de cei interesați. Mai mult decât atât, în cursul cercetării penale, dar și în faza de judecată, au fost oferite explicații și cu privire la noțiunea „jidani“, care nu este „peiorativă“, ci provine din germanicul Die Juden; forma „jidovi“ vine pe filileră polono-rusă, fiind noțiuni istorice și științifice, folosite de români în limbajul curent; forma „evrei“ este livrescă și a fost impusă de politrucii sovietici aduși de Ana Pauker (pe numele său adevărat Hannah Robinsohn). Deci, această explicație înlătură eventualele bănuieli, care se îndreptau și se îndreaptă, încă, spre o posibilă jignire a iudeilor.

Domnule Președinte, Onorată Curte, la fila 9 alin. 3 din sentință, se evidențiază, în opinia noastră, eroarea judiciară despre care aminteam. Este vorba despre interpretarea subiectivistă, părtinitoare putem spune, a normei de drept presupusă a fi încălcată. Să redăm mai întâi citatul din sentință: „Negarea holocaustului, chiar dacă ar fi rezultatul unei activități de documentare științifică (cum invocă inculpatul) nu poate constitui o cauză de nepedepsire, de vreme ce singura cauză de impunitate reglementată de legiuitor în materie, în conținutul art. 4, al. 3 din O.U.G. 31/2002 este cea privitoare la artă, știință, cercetare…“. Această afirmație conține o evidentă contradicție în termeni: negarea (care, de fapt, nu e o negare), ori este pasibilă de pedeapsă, cu toate că, în cazul în speță, este o documentare, ori nu este pasibilă de pedeapsă, fiind o cercetare. Care ar fi diferența între documentare (preluarea unor idei ale altor autori) și cercetare (însumarea și interpretarea, în scop științific și de autoapărare a opiniilor unor autori occidentali, specialiști pe acest domeniu)? În acest fel, suntem de părere că instanța de fond a nesocotit aceleași dispoziții ale art. 4, 5 și 8 Cod pr. Penală, precum și art. 15 și 16 Cod penal, în esență. În plus, interpretarea aleatorie a dispozițiilor art. 4 din O.U.G. 31/2002, care sunt înlocuite subiectiv cu dispozițiile art. 6 al aceleiași ordonanțe, în speța dată, este o gravă eroare judiciară. Nu putem confunda/interpreta/înlocui disputele pe teme de cercetare (încadrate la art. 4 din O.U.G. 31/2002), cu propaganda interzisă de art. 6 din același document. Cu tot respectul cuvenit, instanța de fond nu poate avea un punct de vedere științific pe această temă (atât de viu disputată de cunoscătorii în domeniu), cu atât mai puțin în cazul în care proba mărturiei ne-a fost eliminată și subiectul este cunoscut doar din mass media. Motivul este acela pentru că pregătirea de specialitate a organelor judiciare nu include cercetarea istorică, ceea ce duce, implicit, la incompetență – fapt atestat de Raportul 21424-1 al Comisiei judiciare a C.S.M. În această situație, instanța de fond nu poate pronunța o condamnare pe baza unor chestiuni în legătură cu care nu dispune de cunoștințe. În plus, aceste chestiuni  încă nu au fost definitiv tranșate, neexistând o opinie unică în privința lor.

Nu dorim să distragem atenția Curții reluând cam aceleași idei pe care a mers instanța de fond, pentru că și restul motivării are în vedere aceleași interpretări eronate, ci dorim să revenim la unul dintre subiectele subliniate de instanța de fond care a stat simțitor la baza deciziei de condamnare, și anume publicarea celor două articole, în format electronic, precum și a broșurii-pamflet incriminate. Într-adevăr, folosirea mijloacelor electronice de propagare a unor defăimări, jigniri etc., la adresa unor persoane, comunități, fapte etc., constituie infracțiune și se pedepsește conform O.U.G. 31/2002, modificată prin legile ulterioare: nr. 107/2006, nr. 217/2015, nr. 157/2018 etc. Dar, în cazul de față, propagarea acestor texte, prin intermediul internetului, este menită să aibă același efect ca și publicarea în format tipărit, și anume informarea publicului cu privire la anumite aspecte: 1) precizarea și definirea unui termen care ține de domeniul cercetării subiectului; 2) prezentarea foarte pe scurt a unei lucrări clasice, pe aceeași temă de cercetare, documentate și cu o amplă bibliografie, care îi aparține profesorului universitar american Artur Robert Butz; 3) publicarea unui set de texte jurnalistice referitoare la condeierul Sabin Orcan, recent acuzat de șantaj. Însă interpretarea eronată a probelor și a textelor folosite, a explicațiilor prezentate face ca publicarea acestor texte pe internet să fie considerată o infracțiune.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că articolele incriminate, enumerate la cele trei puncte de mai sus, nu incită la acte violente și la ură contra unor grupuri sau persoane minoritare, și, conform art.1, lit. (c) și (d) din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal, nu intră sub incidența Codului penal! Ca atare, ele sunt incriminate în mod neîntemeiat de Parchet și de instanța de fond! Menționez că, în mai multe rechizitorii, Parchetul citează Decizia-cadru 2008/913/JAI, dar numai prin acest titlu scurt, fără să o cunoască.

În consecință, este încă un motiv esențial pentru care sentința penală nr. 62/04.02.2021 este netemeinică.

Domnule Președinte și Onorată Curte, fac precizarea că articolele mele nu au ca temă contestarea crimelor comise în cele două războaie mondiale, comise de toate părțile beligerante ‒ după cum am arătat în multe înscrisuri depuse în dosar –, ci vizează, având la bază, cu prioritate, cercetările occidentale, afacerile care s-au dezvoltat având ca fundament propaganda holocaustului, veche de peste 170 de ani. În esență, ceea ce am publicat are în vedere acțiunile paralele cu aceste evenimente din cele două războaie mondiale, situația fiind exploatată financiar, așa cum rezultă inclusiv din textele rezumate din doi cercetători de origine iudaică și anume Norman G. Finkelstein, care afirmă că această propagandă a devenit o veritabilă „industrie a holocaustului, care reduce martiriul suferințelor la nivelul moral al unui casino din Monte Carlo“  și a dezvoltat o adevărată „exploatare a memoriei victimelor evreiești din cel de-Al Doilea Război Mondial“ – după cum se exprimă însuși acest autor evreu în lucrarea sa Industria Holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești (Ed. Antet, 2003, pag. 8); și rabinul Arnold Jacob Wolf, de la Yale University, citat în lucrarea After tragedy and triumph, apărută la Cambridge, în 1990, care afirma că „Se pare că în universitățile noastre Holocaustul este vândut, nu predat“. Mai aducem în atenția Onoratei Curți și concluzia șocantă a profesorului francez Roger Garaudy, care afirma că „Nu este vina mea dacă acei care mă acuză sunt tocmai cei care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor“. Totodată, în mai multe înscrisuri depuse la dosar, precum și în ședințele din 13.07.2020 și 11.01.2021, am dat xerocopia și traducerea textului tipărit pe coperta a 4-a a cărții excepționale a lui Don Heddesheimer, The First Holocaust – Primul holocaust, supranumit și „Holocaustul prezis“, în care autorul denunță propaganda iudaică pro-holocaust desfășurată între 1900-1945, prin care liderii iudeilor apelau la mila publică pentru „a se strânge bani pentru ajutorarea iudeilor aflați în diverse faze de suferință și care vor muri în holocaust dacă nu vor fi salvați“! Numai că liderii internaționali ai iudeilor nu le-au dat nici un ban evreilor simpli, aflați în suferințele provocate de vicisitudinile istoriei, ci au utilizat aceste sume imense pentru înființarea de bănci, de organizații paramilitare (Irgun), Stern, Lehi, Haganah, Etzel etc.) ale căror comandanți aveau să ajungă premierii și miniștrii viitorului stat Israel, organizații teroriste și de spionaj – ca Anti-Defamation League (ADL) etc.

Nu contestarea suferințelor iudeilor din prima jumătate a secolului XX sunt adevăratele obiective și linii de cercetare ale mele, ci acestea: propaganda holocaustistă, extorcarea de bani și șantajarea prin diverse învinuiri nedrepte aduse României (și altor state), taxată ca „aliat al Germaniei“ – ignorându-se total condițiile în care a ajuns „aliat al Germaniei“ și ignorându-se total rolul României aflată sub conducerea mareșalului Ion Antonescu la acel moment. Vedeți declarațiile lui Shimon Peres, dar și ale altor iudei onești, cu toții recunoscători față de atitudinea unică a României în acei ani! În plus, subiectul acestei propagande holocaustiste antiromânești, după cum am afirmat și la instanța de fond, a fost, la un anumit moment dat, și în atenția S.R.I., ca linie de apărare a securității naționale. Or, Domnule Președinte, Onorată Curte, acest aspect nu este de neglijat, iar instanța de fond trebuia să-l ia în calcul la pronunțarea sentinței, fapt care nu s-a întâmplat, ceea atrage după sine un mare semn de întrebare: instanța nu apără valorile și interesele României, ci ale inamicilor ei?! Care a fost scopul vizat atunci de S.R.I., cu ce afecta această extorcare o anumită sferă a apărării naționale și din ce cauză devenise temă prioritară pe linie de apărare națională constituie subiecte extrem de delicate, dar majore, pe care instanța de fond trebuia să le aibă în vedere. Din acest motiv, instanța de fond trebuia să administreze probatoriul cu foarte mare atenție și să țină cont de probele și de explicațiile mele și ale martorilor mei. Fără a-mi face un titlu de glorie, sunt ofițer în retragere al acestei instituții și mi-am servit țara și națiunea cu devotament și onoare, deținând funcția de comandant al Biroului pentru Apărarea Ordinii Constituționale, din cadrul Diviziunii de Analiză, Sinteză și Informare a S.R.I. –  fapt ignorat complet de instanța de fond.

Dar, Onorată Curte, instanța de fond nu face trimitere sub nici un aspect la tematica problemei, dezvoltată, de alți autori occidentali, inclusiv iudei, cu zeci de ani înainte ca eu să realizez, în articolele mele, sinteze parțiale ale acestor lucrări. Acest aspect arată un tratament diferențiat al probelor, sub un profund imperiu al subiectivismului și al părtinirii, după cum vom arăta și mai jos, în contradicție vădită cu dispozițiile procedurale penale și cu încadrările indicate de Codul penal în ceea ce privește faptele și vinovăția, subliniate de noi încă din faza de urmărire penală. Filele 10, 11, 12 și 13 din sentință se raportează la modalitatea de individualizare a pedepsei în contextul dat. Și aici, citările instanței sunt eronate, fără trimiteri, iar explicațiile date de mine sunt complet ignorate.

Înainte de a aduce în atenția dvs. un aspect deosebit de important, dar ignorat cu desăvârșire de către instanța de fond, mai atragem atenția asupra faptului că, în primul aliniat al filei 11, instanța indică „o stare de pericol la adresa memoriei victimelor holocaustului“. Revenim și atragem atenția asupra subiectivismului instanței de fond, a lipsei de înțelegere a subiectului/speței (după cum vom arăta și mai jos), precum și a refuzului de a face diferența, pe de o parte, între „memoria victimelor“, indiferent de numărul lor, de modul în care este pusă în pericol această „memorie“, după cum am arătat și în concluziile finale de la fond, și, pe de altă parte, subiectul dezvoltat – de alți autori înaintea mea, din scrierile cărora am preluat ideile esențiale –, care vizează o afacere foarte bănoasă exclusiv pentru liderii iudeilor care au manevrat aceste sume imense de bani, dar foarte păgubitoare pentru alții, care au trebuit să plătească „despăgubiri de holocaust“. Iar demonstrațiile există în materialele și în studiile mele, în care m-am folosit de autorii străini, iudei și ne-iudei, care au dovedit, cu demonstrații pertinente, acest fapt.

  1. Înlăturarea declarațiilor martorilor apărării = încălcarea dreptului la apărare

Domnule Președinte, Onorată Curte, unul dintre subiectele ignorate cu desăvârșire și cu deplină părtinire de către instanța de fond, pe care special l-a lăsat la final în motivarea sentinței, îl constituie declarațiile martorilor apărării. Este vorba despre dl prof. univ. dr. Corvin Lupu, Decan al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, autor de cursuri universitare și lucrări științifice care au legătură atât directă, cât și indirectă cu speța de față, și dl prof. univ. dr. Ioan Coja, un reputat lingvist, prozator și cercetător al problematicii holocaustului. La fila 9, alin. 4 al sentinței, mărturiile celor doi distinși universitari au fost înlăturate în totalitate. Art. 5 și 8 din Codul de procedură penală, precum și 15 și 16 Cod penal fac o precizare mai mult decât utilă dezlegării oricărei pricini, oricât de complicată ar fi sau oricât de controversat este subiectul. Acest fapt impune, în esență, aflarea adevărului, tema oricărei instanțe, în orice speță, de orice natură. Dacă acest adevăr, această normă procedurală a fost ignorată, ocultată în faza de urmărire penală, inclusiv în camera preliminară – cum a și fost –, atunci instanța de fond cu atât mai mult avea obligația să țină cont de respectiva normă procedurală. Din păcate, nu a ținut cont de nici una din aceste dispoziții. Apreciem că la fila 3, alin. 2 din sentință instanța de fond indică exact care sunt probele pe care le va avea în vedere la motivarea care urma să fie redactată: probele celor doi martori ai acuzării (directoarea librăriei „Mihail Eminescu“ și un angajat al institutului!?), probe total neconcludente, profund subiective și chiar contradictorii, în opinia noastră, precum și declarațiile inculpatului, trunchiate și denaturate cu bună știință sau chiar ignorate.

  1. Înlăturarea declarațiilor martorilor apărării întărește nelegalitatea sentinței penale

În declarațiile celor doi distinși profesori universitari se au în vedere atât argumente pro, dar și contra, vis-à-vis de textele mele, ceea ce subliniază echilibrul unei aprecieri academice obiective, de nivel universitar. Acest fapt nu este puțin lucru, iar instanța de fond trebuia să țină cont, obligatoriu, de acești martori. Practic, cele două mărturii reprezintă puncte de vedere ale unor specialiști în domeniu și nu ale unor angajați plătiți ai unei instituții sau simpli preopinenți, nu reprezintă opinii politice, de dragul publicității, impuse de un anumit moment politic sau de diverse conjuncturi emoționale. Suntem ferm convinși că, prin experiența lor de-o viață la catedră și prin lucrările științifice publicate, unele pe aceeași temă, cei doi universitari, dintre care dl Ion Coja a fost premiat de Academia Română pe o temă care are legătură cu speța de față, au căderea să emită o apreciere obiectivă, o atitudine de natură științifică, bine ancorată în sfera cercetării și a realității. Materialele publicate de domniile lor stau mărturie pentru obiectivitatea aprecierilor date în instanță. Înlăturarea acestor mărturii sau deprecierea lor, contrar spiritului legii, prin afirmația scrisă că „depozițiile acestora sunt doar de natură a diminua gravitatea faptei…“, reprezintă nu doar o gravă eroare juridică, ci și o ignorare, deliberată și părtinitoare, a unor probe relevante, pertinente, a unor veritabile expertize. Nu acesta este motivul, firesc și logic, pentru care am apelat în apărarea mea la acești martori?! Această opinie concluzivă a instanței nu trebuie interpretată decât ca desconsiderarea completă a probității profesionale și morale a celor doi profesori universitari, cât și ca încălcarea dreptului meu la apărare – ceea ce constituie o încălcare gravă a legii și face ca sentința penală dată să fie nelegală. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*