Pe Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului „Enescu”, nu-l interesează calitatea concertelor, ci experimental și recordul. Să bifeze cât mai multe „evenimente pentru prima oară”. Și să fie totul cât mai monumental! Indiferent câți oameni se află în sală (la ediția precedentă a cântat opere în primă audiție cu sala aproape goală!), indiferent dacă ce face el se transmite la TV, indiferent la mesajul lui Zubin Mehta, președintele Festivalului (dacă o mai fi, fiindcă de pomenit nu mai e pomenit!), care a cerut insistent factorilor responsabili ai României să construiască Templul Muzicii, o sală potrivită pentru orchestrele mari. Jurowski e dirijorul și angajatul Orchestrei Radiodifuziunii din Berlin. Dar el nu face acolo aceste experimente, le face aici, la București, fiindcă a descoperit că aici există bani și o echipă foarte dispusă să-i accepte toate cererile.
Sărbătoarea a 50 de ani de la moartea lui Igor Stravinsky a fost concepută de el monumental, programând opera Nunta, care a fost realizată cu 200 de persoane (instrumentiști și echipele tehnice), plus proiecții media, concepute pentru orbi, fiindcă instrumentiștii au folosit lămpi individuale pentru iluminarea partiturilor!! Mai mult, au fost aduse și patru piane la care au cântat tot atâția pianiști. De unde au fost aduse? Din Austria, de către firma „Bosendorfer”, care le-a făcut și adus special pentru acest eveniment!!
Ochii melomacilor au văzut pentru prima oară o asemenea minune! Și tot „pentru prima oară” lucrarea Potopul l-a avut ca narator pe Robert Powell, actorul care l-a întruchipat pe Iisus în filmul lui Zeffirelli Jesus of Nazareth. Iar „proiecțiile media au ancorat povestea în actualitate”. Pentru ce toată această „ancorare”? Fiindcă dl. Jurowski este responsabil, alături de oamenii de știință, pentru „criza climatică”. De la Potopul biblic începe „vidu”, adică Încălzirea Globală în care ne aflăm! Muzica va salva planeta de la dezgheț!
Cred că pentru aceste bazaconii, Jurowski et co ar fi în stare să cheme și talibanii pentru a arăta cât de actual este mesajul său!
Dar cine îl aude, cine îl vede? O mână de spectatori mascați, melomaci fără importanță? Încă nu se înțelege un lucru elementar: muzica are avantaje majore față de alte arte, pentru că lasă imaginația spectatorului să lucreze în voie, față de film, de pildă, ale cărui imagini oferă doar un punct de vedere, cel al regizorului, și te obligă să le accepți. Muzica, atunci când este respectată partitura, oferă această șansă de libertate interpretativă.
Mă bucur că nu am luat parte la o asemenea mascaradă, prefer să ascult Nunta și Potopul, așa cum le-a creat Stravinsky. Nici Enescu, care a cântat la unul dintre piane atunci când Nunta a avut premiera în SUA, în 1926, nu și-a imaginat că lucrarea va fi cântată la București într-o sală în care nu se aude ceea ce cântă el.
Există impresia greșită că dacă se aduce multă lume pe scena Sălii Palatului și se cântă „mai tare”, cum cerea tovarășa Suzana Gâdea, se va auzi mai bine. Dimpotrivă, se va auzi mai prost, așa cum prost s-au auzit toate marile concerte programate aici, de la simfoniile gigantisime ale lui Mahler și Șostakovici la Simfonia cu cor a lui Enescu sau la opera Oedipe. Încă din 2017, când a „vidat” această capodoperă enesciană, i-am spus lui Jurowski că se află pe o cale greșită, să schimbe placa, dar el a continuat să masacreze capodoperele. Cine știe ce alte „vidări” operetistice ne mai pregătește!
*
Un alt experiment operetistic și mai „vidat” a fost TE DEUM, o amplă lucrare de José Cura, tenor și compozitor argentinian, care a și dirijat-o, dedicată Ediției Jubiliare a Festivalului. Dat fiind faptul că a fost prezentată în primă audiție, trebuia neapărat să aibă o coadă multimedia. Așa e la noi, numai primele audiții se masacrează! Nu erau suficiente forțele muzicale, precum Philharmonia Orchestra din Londra, Corul Academic Radio, Corul de copii al Radiodifuziunii, mai mulți soliști (6) și un narator, era nevoie și de proiecții!
Săracii operatori TV, ce să arate mai întâi? Philharmonia din Londra este renumită prin producțiile sale digitale, prin care plasează privitorul în mijlocul orchestrei. Da, dar aici nu a fost Mezzo, ci TVR 3, care nu s-a descurcat, a încurcat planurile, momentele orchestrale și vocale cu proiecțiile. A ieșit un ghiveci. Ce nevoie era de proiecții? Și așa este foarte discutabil să dedici Festivalului „Enescu” un Te deum, adică un imn, sub formă de psalm, de preamărire a lui Dumnezeu, urmat de Ecce Homo, care implică povestea lui Iisus, adică viața sa, procesul, calvarul, răstignirea!
Și proiecțiile ce ne arătatu? Imagini de la Holocaust, imagini cu Imigrația și cozi de limuzine, scene cu condamnați la moarte, spânzurători, un copil mort pe asfalt, femei în doliu, dar bine că erau fragmente, fiindcă tăieturile erau necesare, operatorii trebuiau să arate și dirijorul, și instrumentiștii, și coriștii, și soliștii. Iar printre ele, mai plasau și ecranul cu imagini dezlânate. Poate doar spectatorii din sală, puțini, mult mai puțini ca la deschidere, să fi putut urmări filmul, să-i găsească vreo idee, vreun rost, dar noi, telespectatorii, vedeam numai bazaconii, precum pești morți, păsări care cad, copaci fără număr, stufăriș, un chioșc de ziare cu titluri pe el etc. Ce rost aveau toate aceste umpluturi?! Sau imaginea cu talibani care ucid afgani! Ce mizerii! Ce politizare a muzicii sacre!
Muzica exprima cu totul altceva, o stare de meditație, de profunzime. Muzica lui José Cura este de cea mai înaltă calitate, are un suflu epopeic și sacru, o gravitate religioasă impusă de marile ei teme. Când am primit vestea morții lui Ion Caramitru, mă aflam în această stare, de parcă această muzică liturgică a fost scrisă pentru el, pentru acest magician al teatrului românesc, cel mai mare recitator pe care l-a avut România.
Dar oamenii bolnavi nu înțeleg. Cum este posibil să-l cocoți pe Enescu, într-o poziție hilară, stând într-un cot, răsturnat, pe un decor ca o piramidă, când se cântă Te deum? Tocmai pe el, pe marele isihast, pe cel care spunea „cred cu ardoare în Dumnezeu, sunt un mistic”? Nimeni nu a văzut această blasfemie? Aceasta este o atitudine de rugăciune? Nu se putea găsit o altă imagine, precum cele religioase de la Peleș, când Enescu îi cânta reginei Elizabeta? Ceea ce a făcut acum festivalul, a jignit memoria lui Enescu, a murdărit această ediție jubiliară!
Sala Palatului nu este o catedrală, nu este un sanctuar, este o fostă locație comunistă construită pentru Congresele fostului PCR, unde o masă de cinci mii de activiști ovaționa discursurile lui Ceaușescu. Sigur, este nevoie de purificare, dar cred că după revoluție au fost preoți care au dat aici cu agheazmă!
Frumos din partea lui José Cura, dar total nepotrivit. Aici el a adus o stare de Mater Dolorosa. Și bubuiturile din timpane, care punctau tragedia. Însă bine că nu i-a dedicat lui Enescu un Requiem, cu alt Kyrie Eleison! Ar fi fost necesar pentru experimentaliști! Iar acest Te deum va fi cântat oriunde, nu are nimic românesc sau enescian. Și ce treabă are Festivalul cu Stabat Mater? Suntem în Săptămâna Patimilor? Este o compoziție proprie, catolică, dedicată unei stări de chilie, unei meditații religioase, unui serviciu religios solemn, dar care, pentru a participa, i-a fost „dedicată” Festivalului!!!
Sigur, se poate argumenta că te Deum laudamus („pe tine, Doamne, te lăudăm”) este general-valabil, imn aplicabil oricând și oricum, în orice mediu și orice timp, fiindcă datorită lui Dumnezeu existăm, lui trebuie să-i mulțumim că trăim, că putem compune, cânta și asculta.
Însă e bine să ascultăm muzica, fără ilustrații. Muzica, prin definiție, are în ea ceva sacru. Proiecțiile iar au încurcat mațele. Sau e vina operatorilor TV? NU e bun ghiveciul decât pentru melomaci, care au nevoie de „traducere”. Dar și aici, atenție, căci traduttore, traditore!
Lasă un răspuns