Pino…

Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.

L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-m cunoscut prin copiii noștri, când mergem împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din str. Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.

Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.

Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine?, mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.

Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește!, nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Balier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).

Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!

Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e Ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”.  Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboiedrele Coloanei.  Atunci 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboiedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!

Mi-este greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc.  Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.

Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!

Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură,  nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu „Flacăra”, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzmanul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.

Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.

Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui evreu speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.

L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.

Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vor întâlni poate pe Câmpiile Elizeee.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*