Arhiva zilnică: 10 septembrie 2021

Zborul interzis: De ce aviația lipsește de la masa deciziilor?…

Data: 12 august 2026 by Petru Jipa

În sălile sacre ale Bucureștiului, unde fantomele unor pioni ai aviației precum Aurel Vlaicu și Traian Vuia șopteau cândva vise de zbor în urechea istoriei, o tăcere evidentă s-a așternut recent. Nu era tăcerea reverenței, ci liniștea rece, administrativă, a excluderii. La un recent congres (6 August 2026) de mare anvergură dedicat viitorului apărării și securității pe pământul românesc, forțele aeriene naționale s-au trezit evident absente de pe lista invitaților. Justificarea, șoptită pe coridoare și dezbătută în grupurile de experți, este la fel de înfiorătoare pe cât este de simplistă: în era dronelor, aviația tradițională cu pilot devine o relicvă învechită, la fel ca și cavaleria dinaintea mitralierei. Această excludere nu este doar o ofensivă diplomatică; este un simptom al unei miopii strategice profunde care amenință să despartă România de propria sa moștenire, orbind-o în același timp față de realitățile războiului modern. Citeam pe pagina „Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii (ARPIA) o știre: „AORR (Asociația Ofițerilor în Rezervă) și ANCMR (Asociația Națională în Rezervă și în Retragere) au monopolizat acest congres fără să ia în considerație faptul că mai există și rezerviști din alte arme care pot și au dreptul să fie numiți rezerviști NATO. Astfel, Asociația Româna pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii nu a fost invitată și nu cunoaștem motivele pentru care membrii asociației noastre nu sunt considerați rezerviști NATO deși au contribuit efectiv la aderarea din 2002 și la asigurarea calității de stat membru, de la această dată până în astăzi. Au fost prezente delegații europene de rezerviști aviatori, alături de care activăm în cadrul EPAA și cu acest prilej au constatat că în România nu se dau doi bani pe cei care au slujit aeronautica militară și civilă, care țin aprinsă lumina pentru cei care au fost pionieri ai aviației românești și universale, care au murit în luptă pentru țară și au slujit Aripile Românești inclusiv în NATO.” EPAA este „The European Partenership of Air Force Associations”.

Vorbeam cu domnul general Sorin Paul Stoicesu (Președinte ARPIA) și ne întrebam cum de a fost posibil așa ceva, apoi am răspuns: Divide et impera (dezbină și stăpânește). Poate că știa ce spune tatăl lui Alexandru cel Mare sau chiar marele Cezar, dar noi încă nu știm. A sugera că NATO și doctrinele militare contemporane nu mai necesită aviație cu pilot din cauza ascensiunii sistemelor aeriene fără pilot (UAS) înseamnă a înțelege greșit însăși natura proiecției puterii. Dronele sunt într-adevăr ochii câmpului de luptă modern, oferind persistență, precizie și o reducere a riscului politic în ceea ce privește victimele piloților. Cu toate acestea, ele nu sunt creierul și nici pumnul. Sistemele fără pilot funcționează în parametri stricți de lățime de bandă, latență și luare a deciziilor algoritmice. Le lipsește adaptabilitatea intuitivă, acțiunea morală și conștientizarea situațională complexă pe care un pilot uman le aduce într-un spațiu aerian contestat. A considera drona nu ca un complement al aeronavei cu pilot, ci ca înlocuitorul acesteia, este similar cu a crede că, deoarece am inventat telescopul, nu mai avem nevoie de astronom. Drona furnizează date; pilotul oferă judecata. Într-o eră a războiului electronic în care legăturile pot fi rupte, iar algoritmii pot fi falsificați, rezistența autonomă a unui avion de vânătoare cu pilot rămâne un atu de neînlocuit. Mai mult, această narațiune ignoră relația simbiotică care definește strategia actuală a NATO. Conceptul de „Manned-Free Teaming” (MUM-T) nu este o tranziție de la piloți, ci o evoluție a rolului lor. Avioanele de luptă de a cincea generație, sunt concepute special pentru a acționa ca noduri de fundaș, controlând roiuri de drone loiale. Fără platforma cu echipaj uman, roiului de drone îi lipsește coordonarea, protecția și direcția strategică. Prin excluderea aviatorilor din conversație, factorii de decizie politică îl elimină efectiv pe dirijor din orchestră, așteptându-se în același timp ca instrumentele să cânte o simfonie.

România, cu cultura sa aviatică adânc înrădăcinată și poziția sa strategică pe flancul estic al NATO, ar trebui să conducă această integrare, nu să fie retrasă din ea. Absența experților români în aviație la un forum atât de critic sugerează o deconectare periculoasă între urmărirea tendințelor tehnologice și realitatea operațională. Ironia istorică este palpabilă. România a fost odată un pionier, o națiune în care spiritul inovației a luat formă fizică în lemn și pânză, sfidând gravitația atunci când alții considerau imposibil. Astăzi, amenințarea nu este gravitația, ci irelevanța născută din automulțumire. Dacă permitem atracției tehnologiei ieftine și de consum să erodeze prestigiul și capacitatea forțelor noastre cu echipaj uman, nu pierdem doar un braț al armatei noastre; pierdem un pilon al identității noastre naționale. Aviația nu este doar un instrument de război; este o dovadă a ingeniozității și curajului uman. A o abandona înseamnă a abandona chiar etosul care a permis națiunilor mici să se impună peste măsură pe scena globală.

În cele din urmă, excluderea aviației românești din acest congres este un avertisment în fața suveranității noastre strategice. Trebuie să respingem falsa dihotomie care pune dronele împotriva piloților. Viitorul apărării nu este fără pilot; este hibrid. Necesită viteza de siliciu a mașinii și discernământul profund al omului. Pe măsură ce privim spre cer, să nu-l vedem ca pe niște spații goale care pot fi umplute doar cu dispozitive controlate de la distanță, ci ca pe domenii în care excelența umană încă domnește suprem. A ignora acest lucru nu este progres; este amnezie. Și în geometria volatilă a geopoliticii moderne, o națiune care uită cum să zboare se va trezi în curând incapabilă să stea în picioare. Dar de ce să ne mirăm, nu mai avem nevoie de exemple, avem nevoie de a ne lăsa învinși de lașitatea noastră. Îmi aduc aminte de o întâmplare când un cavaler al Ordinului Mihai Viteazul a dispărut din cimitirul Belu. Cine mai are nevoie de eroi? Este vorba de Gheorghe Rujinski. Îmi amintesc cum doar la intervenția ARPIA crucile au fost reașezate acolo unde le erau locul.

Să fie pace!

Despre PR și cântece de sirenă IA… (nimic despre Odiseea lui Homer…)

Data: 12 august 2026 by Gheorghe Piperea

Două modele de „inteligență artificială de frontieră” de la OpenAI, respectiv, GPT-5.6 Sol și un model pre-release mai avansat, au „evadat” dintr-un mediu sandboxed controlat în timpul unui test intern de securitate cibernetică. Ulterior au atacat infrastructura unui concurent al OpenAI, denumit Hugging Face (un „open platform” pentru modele AI). Testul celor de la OpeniAI evalua capacitățile ofensive cibernetice ale celor două modelele, create de OpenAI. Spre „surprinderea” OpenAI, aceste modele au reușit să scape din „cutia de nisip” (sandbox) și au atacat Huggind Face, crezând că acolo ar fi soluțiile la test. După ce, printr-un proxy intern al OpenAI, au reușit să „evadeze” pe internet, cele două modele au „înlănțuit” mai multe vulnerabilități, au „furat” credențiale de la concurent și, printr-un fel de telecomandă (remote code execution), au accesat baza de date de producție Hugging Face și au extras de acolo informații. Sarcina dată de OpenAI a fost astfel executată, dar metoda aleasă este uluitoare. Cele două modele au încercat să rezolve sarcina fixată de OpenAI prin orice mijloace, inclusiv înșelătorie și inducere în eroare a celorlalte modele de IA atacate. Incidentul a fost detectat și investigat de echipele de securitate ale ambelor companii (OpenAI și Hugging Face). Hugging Face l-a descris ca „diferit de orice altceva”, fiind condus end-to-end de un agent AI autonom. OpenAI l-a numit „un precedent” și l-a luat ca lecție pentru securitate.

Eu, unul, sunt convins că este o exagerare de PR, demnă de filme de la Hollywood. Cu ce scop? Cu scopul de a calma spiritele pe piața de capital (unde deja se simte o nervozitate accentuată, căci investitorii se cam prind că inteligența artificială promite, dar nu prea livrează) și cu scopul de a convinge fraierii să investească și mai mult, cam ca pe „principiul” schemelor Ponzi. Mie mi se par cam dese aceste exemple de inteligențe artificiale care, ca Agentul Smith din Matrix, o iau pe arătură sau pe propriul drum, contrar programării inițiale. Baza factuală ar fi că ceea ce au făcut cele două modele rebele, care au „evadat” din Matrix, seamănă cu ipoteticele progrese (sau riscuri existențiale) ale unor agenți AI, ca modele „de frontieră” care raționează autonom. Este genul de demonstrație care sperie experții în AI safety (evadări din sandbox, misalignment, capacități ofensive) și încântă structurile militare ale statelor, precum și serviciile secrete.

Dar OpenAI (ca și ceilalți „fermieri” de inteligență artificială) are interes să arate că modelele lor sunt extrem de capabile – cu astfel de narative, demne de plandemie, OpenAI atrage talente, parteneriate, investiții și protecție din partea structurilor de securitate internă a statelor. Industria AI e plină de „black hole” de capital (găuri negre care înghit trilioane în costuri de training/inferență), iar astfel de povești dramatice mențin narativa „frontier AI” și justifică entuziasmul de a arunca bani în companiile care „produc” IA. Valoarea proiectelor de acest gen nu e data de vreo corespondență între profituri sau efecte palpabile ale tehnologiei și capitalizarea bursieră a „fermierului”, ci în expectațiile de profit uriaș rezultate din magia bursieră. Sam Altman & co. sunt maeștri la asta.

Un singur efect pozitiv văd aici: transparența parțială ajută la presiunea pentru reglementarea de siguranță și ridică atenția opiniei publice la cote înalte, cu efect de reticență în privința unor astfel de „progrese” tehnologice care ne pot distruge și re-întoarce în epoca de piatră. Nu e o conspirație uriașă inventată din nimic. Hugging Face a confirmat independent incidentul, dar timing-ul și modul de comunicare maximizează atenția. AI-ul avansează rapid în direcții imprevizibile, iar astfel de „evadări” sunt fie simptome ale provocărilor de aliniere și securitate reale, fie marketing și fum. Investitorii toarnă bani oricum, pentru că magia lucrează cu entuziasm irațional, de unde percepția că potențialul (și riscurile) sunt enorme.

Investitorii sunt un fel de marinari ai vasului lui Ulisse care se lasă păcăliți de cântecele sirenelor…

Cine-i dictatorul…

Data: 12 august 2026 by Ben Todică

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat? Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul. L-am aflat? Da. Dar numai în fragmente. În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate. Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”. Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă.

Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug. Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea.

Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos. Dar după „unificarea” Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat. Nu spun că trebuie să ne întoarcem la anii de dinainte de ’89, Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate. Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță. Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt. Și atunci mă întreb: Cine este, de fapt, dictatorul? Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică? De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună? Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat. Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire. Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva: Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?

Numărul 789

Data: 12 august 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Primi ziariști profesioniști din Moldova, Transilvania, Muntenia și Dobrogea, începutul jurnalismului românesc

Data: 11 august 2026 by Alexandru Florin Țene

Istoria jurnalismului românesc este strâns legată de procesul de modernizare politică, culturală și națională a societății românești din secolul al XIX-lea. În spațiile istorice românești – Moldova, Muntenia, Transilvania și Dobrogea – presa a apărut în contexte politice diferite, fapt care a influențat profilul primilor gazetari și rolul lor în societate. Înainte de profesionalizarea propriu-zisă a meseriei de jurnalist, activitatea publicistică era desfășurată de cărturari, profesori, oameni politici, clerici sau scriitori, care vedeau în gazetă un instrument de educație națională și de formare a opiniei publice. Primele generații de ziariști români au avut o misiune dublă: informarea publicului și afirmarea identității culturale românești. În acest sens, Gheorghe Asachi în Moldova, Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, George Barițiu în Transilvania și Ioan N. Roman în Dobrogea sunt considerați personalități fondatoare ale jurnalismului regional românesc. În Moldova, începuturile presei moderne sunt legate de personalitatea enciclopedică a lui Gheorghe Asachi (1788–1869), considerat întemeietorul jurnalismului moldovenesc. La 1 iunie 1829, el a fondat la Iași ziarul Albina Românească, prima publicație periodică în limba română din Moldova. Ziarul avea un caracter politico-literar și urmărea să informeze publicul asupra evenimentelor interne și externe, să popularizeze cultura românească și să contribuie la dezvoltarea limbii literare. Activitatea lui Asachi depășea însă simpla redactare a unui ziar. El a organizat tipografii, a încurajat traducerile din presa europeană și a contribuit la formarea unei adevărate culturi a lecturii periodice. Prin Albina Românească, Moldova intra în circuitul european al informației și al dezbaterii publice. Asachi poate fi considerat primul ziarist profesionist al Moldovei deoarece și-a consacrat o parte semnificativă a activității organizării, redactării și conducerii unei publicații periodice pe termen lung, transformând gazetăria într-o activitate constantă și instituționalizată.

În Muntenia, figura centrală a începuturilor presei este Ion Heliade Rădulescu (1802–1872). La București, în anul 1829, el a fondat Curierul Românesc, primul ziar românesc cu apariție regulată din Țara Românească. Apariția publicației coincide cu cea a Albinei Românești, cele două ziare devenind pilonii presei românești moderne. Heliade Rădulescu a înțeles rolul presei ca instrument de educare și modernizare a societății. Celebrul său îndemn „Scrieți, băieți, numai scrieți!” reflectă convingerea că dezvoltarea unei literaturi și a unei prese naționale constituie condiții esențiale ale progresului cultural. Prin articolele sale, Heliade a abordat probleme de limbă, educație, economie și administrație, promovând ideile iluministe și reformatoare. Totodată, el a creat un model de gazetar implicat civic și politic, care avea să influențeze generațiile următoare de publiciști români. În istoria jurnalismului românesc, Ion Heliade Rădulescu este considerat primul mare profesionist al presei muntene și unul dintre fondatorii presei naționale românești.

În Transilvania, dezvoltarea presei românești s-a produs în condițiile dominației habsburgice și ale luptei pentru drepturile politice și culturale ale românilor. Figura centrală a acestei mișcări este George Barițiu (1812–1893). La 12 martie 1838, Barițiu a fondat la Brașov Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc din Transilvania. Publicația a devenit rapid principalul organ de exprimare al românilor ardeleni și un instrument fundamental în afirmarea conștiinței naționale. Barițiu nu a fost doar redactor și editor, ci și un excelent analist politic. Articolele sale urmăreau evoluțiile din Imperiul Habsburgic și din Principatele Române, pledând pentru emanciparea românilor și pentru unitatea culturală a tuturor provinciilor românești. În timpul Revoluției de la 1848, Gazeta de Transilvania a devenit una dintre cele mai importante tribune politice românești. Activitatea lui Barițiu ilustrează trecerea de la gazetăria culturală la jurnalismul politic modern, motiv pentru care el este considerat întemeietorul presei profesioniste din Transilvania.

Spre deosebire de Moldova, Muntenia și Transilvania, Dobrogea a cunoscut o dezvoltare mai târzie a presei românești, determinată de integrarea provinciei în statul român după 1878. Printre pionierii gazetăriei dobrogene se remarcă Ioan N. Roman (1866–1931), avocat, publicist și om politic. El a fondat și susținut numeroase publicații locale la Constanța și a promovat integrarea Dobrogei în viața culturală și politică a României moderne. Prin activitatea sa publicistică, Ioan N. Roman a contribuit la formarea unei opinii publice regionale și la consolidarea identității românești într-o provincie caracterizată prin diversitate etnică și culturală. El este considerat unul dintre primii ziariști profesioniști ai Dobrogei și întemeietor al publicisticii moderne dobrogene. Alături de acesta trebuie menționați Grigore Dănescu și alți colaboratori ai presei constănțene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care au contribuit la dezvoltarea instituțiilor jurnalistice regionale.

Analiza activității lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, George Barițiu și Ioan N. Roman permite identificarea unor trăsături comune: Formație enciclopedică – toți proveneau din elita intelectuală a vremii. Misiune educativă – presa era percepută ca instrument de iluminare a publicului. Angajament național – ziarele promovau limba și cultura română. Spirit civic – gazetarii participau activ la viața politică și socială. Activitate instituțională – au fondat redacții, tipografii și rețele de colaboratori. Acești pionieri au creat bazele profesiei de jurnalist într-o epocă în care presa era încă la începuturile sale și au impus modele de conduită profesională care au influențat evoluția jurnalismului românesc până în secolul XX. Primii ziariști profesioniști din provinciile istorice românești au fost mai mult decât simpli redactori de ziare. Ei au fost constructori de instituții, promotori ai culturii și agenți ai modernizării sociale. Gheorghe Asachi în Moldova, Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, George Barițiu în Transilvania și Ioan N. Roman în Dobrogea au pus bazele jurnalismului românesc modern și au transformat presa într-un factor esențial al afirmării identității naționale. Opera lor demonstrează că presa românească s-a născut în strânsă legătură cu idealurile culturale și politice ale epocii moderne, devenind unul dintre principalele instrumente de formare a conștiinței publice românești.

Castelul din Micloșoara (jud. Covasna)

Data: 11 august 2026 by George V. Grigore

O vizită la Castelul familiei Kálnoky, din Micloșoara (Covasna), restaurat și deschis publicului în toamna lui 2016, poate însemna și întâlnirea cu omul și proiectul care au schimbat multe pentru comunitatea de aici. Casele de oaspeți din Micloșoara, dar și casa de vacanță a Prințului Charles, din Valea Zălanului, sunt toate proiecte de restaurare de care a avut grijă contele Tibor Kálnoky, moștenitorul familiei care, acum aproape 400 de ani, construia la Micloșoara un conac de vânătoare, ce, după alte adăugiri arhitecturale, devenea în secolul XIX un mic castel dichisit, cu parc englezesc. Erau vremurile în care Kálnoky István scria pe frontonul casei de piatră: Non est mortale quod opto – „Ceea ce doresc este nemuritor”. Atunci lucrurile erau făcute să dăinuie, dar a construi responsabil era sinonim cu proiectarea unui viitor sigur, stabil, bun. Casele de oaspeți din Micloșoara și Valea Zălanului sunt cele mai cunoscute printre turiștii străini, datorită vizitelor constante ale Prințului Charles în zonă, iar câteva zile petrecute în interioarele restaurate impecabil și racordate discret confortului de secol XXI te reconectează la liniștea interioară, la tot ce are mai calm natura și la tot ce are mai cald o comunitate. Oamenii locului desăvârșesc proiectul contelui Kálnoky, cu ei te plimbi pe dealuri, ei îți pregătesc masa, ingredientele incredibil de gustoase de la ei vin, ei dansează duminica seara, așa cum o fac la căminul cultural încă viu din sat. Așa realizezi că noblețea stă în a nu-i umbri pe ceilalți, în a le reda demnitatea și a le da un rol în povestea ta, speranța unei vieți mai bune, un sens.

Castelul Kálnoky este acum, după ani de restaurare, un adevărat muzeu, nu doar al familiei, ci și al vieții nobiliare transilvane. Nu este chiar un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnuri și contraforți, dar este un conac mai mare și dichisit. Avem aici Salonul de Gală și Camera Doamnei, Camera Stăpânului și Camera Pianului (un Streicher original, același model pe care îl folosea Johannes Brahms). De aceea castelul îți dă senzația unei case de oaspeți, dar cu mult mai mare decât te-ai aștepta. Poți veni în vizită aici și participa la diversele evenimente pe care le găzduiește: evenimente culturale, concerte, lansări de carte, un ospăț renascentist în cramă (pivnița castelului), etc. Castelul este în sine o descoperire arhitecturală, pe lângă familiarizarea cu ritualurile și obiectele ce compuneau viața nobililor din Transilvania, între secolele XVII – XIX. Sobele restaurate și pe alocuri reconstruite sunt un spectacol în sine. Toate piesele au fost recondiționate manual de meșteșugari locali, iar cahlele și sobele sunt opera domnului Peter Alpar, restaurator din Bicfalău. Să nu crezi că odată cazat în casele de oaspeți și după turul ghidat al castelului, activitățile s-au încheiat. Din contră, abia încep. Pe lângă turele cu bicicleta ce leagă casele de oaspeți, poți merge în vizită la meșteșugarii din zonă. În Vârghiș, la familia Suto, care sculptează în lemn; la Filia vezi cum sunt țesute covoarele; în Micloșoara mergi la fierarul satului, în Bâțanii Mici vezi Moara cu apă; iar în Pădurea din Filia îți dai întâlnire cu urșii, din observator; sau mergi la Peștera Mare de la Merești și pe Cheile Vârghișului. La castel și la casele de oaspeți se organizează mici workshop-uri ținute de „specialiști” ai locului: coacerea colacului secuiesc sau împâslitul lânii și vopsitul pe lemn, cu motive tradiționale folosite în decorarea mobilierului.

Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara. Săpăturile arheologice au dovedit că înainte de construirea actualului castel, s-a mai aflat în trecut un conac chiar în locul castelului. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. Odată cu expansiunea moșiei din Micloșoara era necesară construirea unei locuințe. Este foarte probabil, că cel care a cumpărat moșia, Kálnoky Bálint, a mai construit un conac la sfârșitul secolului al XVI-lea. Primile construcții serioase erau comandate de către Kálnoky István III în secolul al XVII-lea, care în anul 1648 consemna în jurnalul său ridicarea casei de piatră din Micloșoara.  Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Kálnoky Sámuel I, fiul lui István era cel care a efectuat modificări clădirii în secolul al XVII-lea. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită „palat”, cercetarea de parament a identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucătură, spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. Catolicul Kálnoky Sámuel era un susținător al stabilirii iezuiților în Tranisilvania, de aceea, este foarte probabil, că și meșterul care a lucrat la castel era originar din partea vestică a Ungariei. Acest meșter a realizat bastionul din stânga, care era alipit ulterior nucleului inițial al castelului, prin el urmărindu-se realizarea simetriei volumetrice.

Pe sprânceana unui ancadrament din două părți se observă, într-o coroniță „italiană”, inițialele SK, care trimit la Kálnoky Sámuel, cel mai celebru membru al familiei. În perioada ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888), care în ultima perioadă a vieții a fost jude regesc, în vâltoarea anilor tulburi 1848-49, castelul a fost jefuit de românii din Augustin. Kálnoky Dénes nu a avut urmași, după decesul lui castelul a ajuns la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, se leagă de activitatea lui. Porticul cu coloane de pe fațada principală, precum și cele două scări de la capetele clădirii, împreună cu alte reparații și modificări mărunte au fost realizate în 1902-1905, în baza proiectului inginerului Gyárfás Győző, de către meșterul zidar Kreigher Péter din Sfântu Gheorghe. Lângă castel se afla și un parc englez din secolul al XIX-lea, parc din care azi au mai rămas numai câteva copaci considerate mai rare. După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministerul de finanțe al guvernului Goga (1937-1938), dar a fost naționalizat.

În deceniile secolului XX, clădirea suferă alte modificări mai mici sau mai mari. După naționalizare, printre altele, i s-a prevăzut destinația de cămin cultural, astfel una din încăperi a fost transformată în scenă, apoi starea clădirii s-a deteriorat continuu. La sfârșitul anilor 1990, proprietarii originari au din nou oportunitatea de a se îngriji de clădire, astfel, grație familiei Kálnoky au început lucrările de reabilitare. În pofida transformărilor în stil neoclasic de la începutul secolului XX, clădirea nu și-a pierdut caracterul de Renaștere târzie. Prin structură și decorație, castelul Kálnoky de la Micloșoara e un monument interesant al ținutului Trei Scaune, oglindind fidel exigențele și ambițiile de reprezentare ale proprietarilor din secolele XVII-XVIII. Clădirea avea planul în forma unui dreptunghi alungit, iar pe laturile sale scurte, dezvoltate pe axul longitudinal sud-est și nord-vest, erau adăugate încăperi în forma unor bastioane. Bastioanele pentagonale, erau la origine logii deschise, cu arcade. Realizarea nivelului de sub logia înzidită a fost justificată și din motive de apărare. La nivelul pivniței, întărit și cu contraforți, se găsesc guri de tragere, cu elemente de închidere în balans, căptușite cu lemn, prezente și la alte reședințe ardelenești din secolul al XVII-lea. Urmele modificării castelului în stilul renascentist târzii sunt vizibile mai ales pe fațada de sud-vest. Fațada principală, străpunsă de ferestre dreptunghiulare cu ancadramente simple în forma unei benzi plate, este orientată spre sud-est și are în axul principal un portic în stil neoclasic flancat de două rampe de scară cu trepte și balustradă din piatră.

În frontonul triunghiular, susținut de coloane și stâlpi de colț, s-a aflat odinioară blazonul familiei Kálnoky, îndepărtat în perioada comunistă, dar restaurat în vremurile noastre. Configurarea spațiilor interioare și decorația lor au trecut prin numeroase schimbări de-a lungul veacurilor. Cu ajutorul inventarelor păstrate până azi, decorațiile și funcțiunile acestora pot fi reconstituite. Există în clădire spații mai mari, legate prin uși, ori încăperi mai intime, apărute prin adăugarea bastioanelor. Încăperile au fost acoperite cu tavane plate ori bolți cilindrice cu penetrații. Spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, descoperite recent. După ce a admirat arcada și contraforții foișorului de nord-vest, odinioară deschis, atenția vizitatorului este atrasă de un ancadrament de ușă, cioplit cu artă, și restaurat recent, care duce din foișor în clădire. Soclul coloanelor este decorat cu capete de leu cioplite naiv, cu un belciug în gură, deasupra lor se ridică semicoloanele care se termină în capitel cu frunze de acant. Pe montanți se sprijină un lintou decorat la două capete cu volute, între volute se observă ornamente de forma unor frunze, iar acestea cuprind cartușul ce conține deviza familiei Kálnoky. Mai multe dintre ușile castelului au și azi ancadramente din andezit roșu, cu profilatură întoarsă pe soclu spre interior, în stil renascentist târzii. În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită în inventare „palatul”, cercetarea de paramenta identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucatură. Formă de proprietate: la sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, iar datorită familiei Kálnoky, au început lucrările de reabilitare. Consiliul Local din Baraolt a încheiat un contract pentru 49 de ani, Kálnoky Tibor valorificând castelul în circuitul turistic. Dacă doriți să îi treceți pragul veți avea ce povesti prietenilor și iubitorilor de drumeții și frumuseți.

Și totuși, așa nu: prea multă geopolitică… actuală!…

Data: 11 august 2026 by Ionuț Țene

Istoriografia de azi, de fapt din ultimii ani, suferă de o recrudescență a tezismului istoriografic de tip propagandistic, ca în perioada comunistă. Noul val de istorici confundă metodologia istorică cu morala curentă. Tot mai mulți istorici, antrenați de granturi și proiecte finanțate, țin cu tot dinadinsul să facă exces de zel în a critica subiectul cercetat din perspectiva istoriei contrafactuale. A devenit o modă a anistorismului cercetarea unui subiect sau a unui eveniment istoric din perspectiva prezentului, fapt ce încalcă normele metodologice clasice ale istoriografiei, însumate în celebra lucrare a lui Jerzy Topolski. Tot mai mulți tineri istorici, ca să-și justifice granturile sau pentru a avea succes în cariera universitară, fac compromisuri metodologice, scriind în maniera istoricilor comuniști din anii ’80, după modelul lui Fătu, Spălățelu, Mușat sau Ardelean. Limbajul critic se aseamănă, ca și abordarea cu „mânie proletară” a subiectului supus demitizării. Georgiana Țăranu readuce în atenție una dintre ”rămășițele” cele mai incomode ale biografiei intelectuale românești, adică admirația manifestă a lui Nicolae Iorga pentru Mussolini și pentru regimul fascist italian. Autoarea face aceeași greșeală a istoricilor stipendiați de anumite institute care au titlu „de istorie”, dar, de fapt, fac propagandă și ideologie, promovând o istoriografie incorectă și în manieră contrafactuală, încălcând grav metodologia, făcând confuzia între „durata scurtă” și „durata lungă” bine creionate de Școala Annalelor. Georgiana Țăranu practică un „limbaj de lemn istoriografic” în subsidiar, amintind la a treia propoziție cuvântul „fascist” și încercând să-l reducă pe marea personalitate istorico-culturală și politică Nicolae Iorga la un „bătrânel senil”, sedus de fascismul italian. De fapt, autoarea pune marele istoric într-un „pat al lui Procrust” și îl limitează la perspectiva de a fi empatic cu un Mussolini care, în anii ’20 sau ’30, nu era același cu cel din 1938–1945. În viziunea „certăreață” a autoarei, Iorga ar fi trebuit să știe, înainte de a fi asasinat în noiembrie 1940 de o brigadă teroristă emanată din Pactul germano-sovietic Ribbentrop-Molotov, că Mussolini va deveni aliatul lui Hitler în război și va participa la Holocaust. Să-l descrii pe Iorga prin prisma contrafactuală a prezentului ai știrbit economia cărții și a încălcat regulile unei istoriografii obiective, sine ira et studio. Influența curentului „woke” destructurează azi istoriografia serioasă, devenind prea subiectivă și prea ancorată în tezele prezentului.

În volumul „Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” (Ed. Humanitas, 2025, din păcate cartea este prost legată și filele se dezlipesc din carte ceea ce încurcă lectura), autoarea construiește o teză concisă și documentată doar pe o trăsătură de caracter a marelui istoric român, care a fost mult mai complex prin scrierile și activitatea sa decât îl vede autoarea. A reduce pe Iorga la o cutumă a seducției legate de Italia lui Mussolini înseamnă, de fapt, a nu fi înțeles marea personalitate cu multiplele sale valențe care a fost Iorga, întemeiatorul naționalismului cultural și diplomatic românesc. E clar că la Georgiana Țăranu nu avem de-a-face cu o simpatie anecdotică, ci cu o atitudine complexă, modelată atât de convingeri personale, cât și de calcule geopolitice prezente, fără să țină cont de rolul public pe care Iorga l-a jucat până la sfârșitul vieții. În viziunea autoarei, Iorga trebuia să fie „profet” ca să înțeleagă ce dorea Mussolini în 1928 pentru 1940 sau 1944, tocmai în plină epocă de ascensiune și elogiu adus chiar de mari jurnaliști ai vremii și de oameni politici occidentali, în frunte cu Churchill.

Prin muncă arhivistică și o utilizare judicioasă a presei contemporane și a literaturii de specialitate, Țăranu demontează cu entuziasm „muncitoresc” portretul hagiografic al lui Iorga — statuia intelectuală suficient de comodă pentru a omite ambiguitățile morale ale epocii. Cartea reintroduce „dimensiunea umană” a istoricului, totuși nu pentru a-l demoniza, ci pentru a explica cum autoritatea sa academică și publică a făcut posibile sau cel puțin respectabile anumite simpatii politice care astăzi par inacceptabile. Țăranu nu înțelege că o personalitate ca Iorga, cu multiple fațete de acțiune, putea, prin apropierea de Italia lui Mussolini și prin înțelegere cu Casa Regală de la București și cu ministerul de război român, să contracareze apropierea dictatorială italiană față de revizionismul german și maghiar. Iorga a înțeles perfect logica geopolitică a timpului său și, după instaurarea dictaturii regale în 1938, când Mussolini evident a pactizat cu Hitler și revizionismul german/maghiar, a devenit un critic al Italiei fasciste, dar fără să închidă toate porțile de legătură tocmai din interes patriotic, pentru a bloca revanșismul maghiar privind Ungaria. Însă autoarea, în entuziasmul său cotidian, îl abordează pe Mussolini ca o activistă civică de la un ONG din 2025, total incorect din punct de vedere al metodologiei istorice.

Analiza Georgianei Țăranu este totuși pertinentă în două direcții principale. Prima: documentarea. Fragmentarea și selectarea atentă a surselor primare relevă nu doar declarații elogioase la adresa lui Mussolini, ci și gesturi și poziții care, puse în context, arată o consonanță între admirația personală și interesele strategice pe care le promova Iorga. A doua: contextualizarea politică. Autoarea argumentează convingător că pragmatismul geopolitic — dorința de a asigura României un loc stabil într-un tablou european tot mai instabil — a prevalat adesea asupra unei aderențe doctrinare ferme. Pentru Iorga, Mussolini a reprezentat nu numai un model autoritar, ci și un actor care părea capabil să restabilească ordine și influență într-un moment critic. Totuși, după o înțelegere parțială, dar nu totală a subiectului abordat, Georgiana Țăranu reușește în „concluziile” cărții să-l „certe” pe Iorga, ca o „gospodină în bucătărie”, pentru că nu a fost virulent antifascist și împotriva lui Mussolini. Avant la lettre? Nici măcar profeții nu știau ce avea să urmeze după 1938, dar Iorga ar fi trebuit să știe — e o abordare contrafactuală și neconvingătoare.

Volumul este plin de reproșuri la adresa lui Iorga din partea autoarei, care deranjează cursivitatea cărții. Stilul acesta „certăreț” strică coerența lecturii și analiza subiectului. Păcat. Țăranu tinde uneori către o lectură deterministă – de un structuralism ideologic rămas moștenire după 1989. Anumite afirmații izolate sunt mobilizate pentru a susține o concluzie generală despre „seducția” lui Iorga, în vreme ce nuanțele sau pozițiile critice sporadice primesc uneori o atenție inferioară. Această orientare selectivă a surselor favorizează imaginea unei admirații relativ constante, când, probabil, raportul lui Iorga cu fascismul italian a cunoscut nuanțe, ezitări și adaptări în funcție de conjunctură. Lipsa unei comparații sistematice cu alți intelectuali europeni contemporani limitează, de asemenea, capacitatea lucrării de a încadra fenomenul într-un tipar transnațional al relațiilor dintre elite culturale și regimuri autoritare. Tonul critic al autoarei are, în același timp, virtuți dar mai ales limite. Meritul ei ține de moda demitizării de azi, de a pune sub semnul întrebării tradiția hagiografică, dar, din păcate, trece prea dur în registrul moralizator, ceea ce poate diminua complexitatea analizei istorice pe care o revendică. Importanța lucrării Georgianei Țăranu rămâne, însă, în primul rând documentară și arhivistică. Ea deschide o fereastră necesară către responsabilitatea intelectualilor în spațiul public și afirmă necesitatea reexaminării miturilor naționale, dar nu evită, din păcate asemenea colegilor de generație, anistorismul și istoria contrafactuală. Studiul are valoare parțială pentru istorici și generală pentru publicul larg necultivat istoriografic și interesat de dinamica ideilor politice în România interbelică. Autoarea îl plasează pe Iorga în lumina contradictorie a timpului său, cu o proiecție din actualitatea de azi, fapt ce face lucrarea citibilă, ca o carte de vacanță și ne invită să vedem figura sa nu ca pe o statuie imuabilă, ci ca pe un personaj cu motivații, concesii și limite. S-a exagerat „tiranofilia” lui Iorga după întâlnirile cu Mussolini. Iorga dorea strângerea legăturilor culturale cu Italia.

„Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” este deci o carte scrisă în stilul noului val istoriografic, care face compromisuri ideologice pentru tezismul diurn al prezentului. Este bine documentată și provocatoare, prea populară, dar limitată în analiză. Nu închide discuția, dar obligă la o replantare a întrebărilor privind rolul intelectualilor în politicile publice și despre cum admirațiile personale pot deveni, prin influență și poziție, vectori ai unor legitimități politice problematice. Autoarea pare că îl admiră în secret pe Iorga, dar, public, pentru a fi la modă cu noul trend demitizant din istoriografie (în genul lui Boia), îl prezintă ca sedus de Mussolini pe marele istoric la circa trei-patru fraze. Georgiana Țăranu nu a avut curaj să spună adevărul întreg despre Iorga, lăsându-se „sedusă” și ea de anumite fragmente din editorialele marelui istoric din „Neamul românesc”. Iorga e mult mai mult decât apare în carte. Iar Iorga a înțeles primul că Mussolini e un pericol prin renașterea revizionismului pentru integritatea României; de aceea s-a lăsat „sedus” ca să blocheze „norii negri” ai pericolului. În 1938 Iorga a întors foaia pentru că deja știa ce urma, dar a lăsat o portiță deschisă de colaborare… pentru a salva unitatea României, lucru ce nu vrea să înțeleagă tânăra istorică. Desigur, din opera lui Iorga s-au inspirat corifeii naționalismului interbelic în frunte cu Codreanu, pe care Iorga îi invidia, ca un profesor gelos pe elevii săi, dar asta nu înseamnă că Iorga a fost un… Codreanu. Autoarea, din păcate, nu a analizat – cu acribie – pe deplin personalitatea complexă a lui Iorga, așa cum au făcut-o, cu alte nuanțe, unele lucrări de acum 60 de ani, cum ar fi cea a lui Pamfil Șeicaru. Pare pentru cititorul avizat, că autoarea și-a făcut publicitate lovind cu ciocanul în statuia istoricului pe principiile ideilor de azi, care, desigur, nu vor mai fi la fel mâine. De aceea, pentru a nu denatura adevărul istoric, este nevoie de o critică istoriografică modernă, care să-i facă pe istorici să înțeleagă că nu sunt jurnaliști sau propagandiști plătiți după modelele trecătoare ale timpului de azi. Iorga nu a fost un personaj comod – era coleric de multe ori și foarte complicat ca om – dar merită măcar să fi obiectiv, în spiritul adevărului epocii de atunci, când scrii o biografie despre patriarhul istoriografiei românești.

Criza energetică: poate cu adevărat ultimul „Rubicon” al Europei (salvator pentru unii)…

Data: 10 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, ar putea această criză energetică să ducă la colapsul UE?… Să fim în fața acelui limes „Rubicon” al Europei, al acelei Europe așa cum o știam?… Pentru că, pare inevitabil: criza energetică ar putea devasta UE, ca nivel de solidaritate, de acceptare, de necrâcnire chiar, așa cum nu au reușit să o facă nici valurile de migranți, nici pandemia și nici măcar războiul din Ucraina (în care Bruxelles -ul, nu s-a târât pe genunchi și coate pentru a-și arăta „mușchii” forței sale militare, ci efectiv a intrat cu un pas de defilare impus și statelor membre)… Pentru că toate celelalte crize, și cea a migranților/refugiaților, și cea sanitară, și cea a războiului, aveau măcar un punct de întoarcere… Se puteau ori nu repeta, dar măcar se regăseau într-o zonă de siguranță decizională pentru Bruxelles (unde acesta putea forța mai mult sau mai puțin „nota”)… În schimb, criza energetică se îndreaptă, ca o pecingine scăpată de sub control, tocmai spre acel punct fără întoarcere… Unde tot ceea ce știam, și tot ceea ce ni se demonstra și impunea ca valori „eterne” ale UE, să nu mai conteze… Să se exfolieze de sub pojghița, tot o pecingine otrăvitoare, acelor politici „politically correctness”… Pentru că, spre deosebire de criza migranților/ refugiaților, cea pandemică, dar și a războiului din Ucraina, în cea energetică, de acum, Bruxelles -ul nu mai are forța de influență, de manipulare, de insinuare și șantaj pentru propriile jocuri… Ba, dimpotrivă, prin însăși politicile sale „de mediu”, ceea ce credea că îi va conferi o „acțiune de aur” în deciziile privind Europa (puterea de a dispune de resursele energetice, de alocare a acestora, de piețele de distribuție și vânzare) a devenit, în fapt, un bolovan de gâtul UE… Căci, fără acele politici aberante de mediu, astăzi, Europa ar fi avut rezervele energetice necesare pentru a merge mai departe, chiar și în condițiile de secetă din majoritatea statelor europene… Doar că politicile „de mediu” ale Bruxelles-ului au dus la situația aproape fără ieșire de acum… În care țările care nu mai unități energetice (măcar de rezervă) pe combustibilii fosili suferă de penurie din cauza închiderii, rând pe rând, a structurilor nucleare (din cauza scăderii debitelor râurilor și a creșterii temperaturii puținului fir de apă ce asigură răcirea reactoarelor)… Și nu pot apela la termocentrale nemaiavând la dispoziție acel „switch”, iată, chiar de urgență, din cauza impunerilor venite de la Bruxelles… E drept, nici statele care și-au păstrat punctele energetice pe bază de combustibili fosili (state dinspre care au plecat feluritele idei „verzi”, dar ca reguli pentru alții…) nu au garantată siguranță energetică… Pentru că natura are propriile reguli! Și sunt probleme chiar și cu termocentralele din cauza sistemelor constructive care le-au făcut dependente (nu într-o măsură atât de mare ca în situația centralelor nucleare, e adevărat) de aportul de apă al râurilor… Dar măcar nu au probleme acum…

Or, după ce această criză energetică va trece (cel puțin ca maxim al ei) ne vom găsi, vrând-nevrând, într-un „Rubicon” al întrebărilor… Iar prima care va fi pusă sub semnul îndoielii va fi chiar „solidaritatea” de care a tot făcut vorbire Bruxelles -ul în toate celelalte crize… Și în cea a migranților/refugiaților, și în cea pandemică, și în cea a războiului din Ucraina… Și care, acum, în criza energetică, a fost egală cu zero… Cu țări care, precum noi, au dat în pandemie și în războiul Ucrainei, în numele solidarității, tot ce s-a putut! Dar care, în această criză energetică, au trebuit să se descurce singure, cumpărând energie electrică extrem de scumpă tocmai de la aceia pe care i-a ajutat gratis… De exemplu, Ucraina… Care, deși aflată în război de atâția ani, și având instalațiile energetice „distruse de inamic” (ni se spunea într-un laitmotiv al cerșelilor de bani și resurse) ne-a vândut curentul la prețuri uriașe. Chiar dacă, în mod normal, trebuia să restituie gratuit măcar un procent din ceea ce a primit gratis. Iar de aceeași solidaritate în piuneze am avut parte și de la vecinii din sud. Care au profitat din plin de problemele noastre energetice și ne-au vândut curentul electric la prețuri astronomice. Lăudându-se chiar cu profiturile făcute pe seama noastră! Și atunci, nu trebuie să întrebăm Bruxelles -ul: unde este acea solidaritate în numele căreia noi am tot fost spoliați? Unde sunt politicile comune în care alocarea resurselor în marea „familie” europeană s-a făcut, în timpul celorlalte crize, cel puțin dinspre noi, pe principiul solidarității și nu în numele celui mai mare profit posibil?…

Să nu ne lăsăm dară păcăliți… Dacă la noi situația energetică ar fi fost bună, iar probleme ar fi fost în Bulgaria, Ucraina, Moldova, UE ne-ar fi impus să le donăm energie electrică în numele solidarității UE. Inclusiv ca preț al prezenței noastre în „marea familie UE”… Cum se va întâmpla, este deja știut, cu gazele noastre din Marea Neagră, care vor fi distribuite pe piața UE prin decizia Bruxelles -ului de alocare în numele solidarității (chiar dacă noi vom sta în frig și, din ce în ce mai previzibil, în întuneric). Dar iată că această criză energetică ne-a arătat, din nou, adevărata fața a UE… Cu un CE care a decis, pentru noi, că nu avem probleme energetice grave, iar dacă situația se va „agrava” ne va da dezlegare să cumpărăm de la ceilalți… Iar pentru asta ar trebui, nu doar să-i spunem „Sărutmâna, stăpână!”, ci să dăm și ce mai avem din resursele noastre…

Salvator sau dușman?!…

Data: 10 august 2026 by Gheorghe Piperea

Omenirea s-a lansat într-o cursă nebunească, aproape sinucigașa, de construcție a mașinilor gânditoare (inteligența artificială). A făcut-o fără să știe, fără să vrea, fără să fie necesar: doar pentru că marile puteri politico-militare văd în IA o armă de nimicire în masă pe care trebuie să o aibă înainte ca ceilalți să și-o procure, iar hiper-miliardarii din Big Tech, Finance și Pharma vor trilioanele de dolari care curg fluviu către această gaură neagă și controlul asupra resurselor. De exemplu: apa care se utilizează pentru răcirea centrelor de baze de date (zeci de milioane de tone anual, numai în UE) și energia (de trei ori mai scumpă în UE decât în SUA). Apă și energie care sunt sustrase agriculturii, industriei și consumului casnic. Investițiile în piața de capital, fie cele de retail, fie cele de portofoliu și strategice, sunt canalizate în IA, răpind banii utilizați în acele investiții altor domenii, cum ar fi mâncarea, sănătatea, educația, locuirea decentă, energia regenerabilă, scoaterea din sărăcie și foamete a marii majorități a populației lumii. Oamenii, fondurile de pensii și statele bagă bani în IA fără ca IA să confirme acest entuziasm nebunesc investițional. Cu siguranță urmează o exploziei a bulei… Ironic, cei care s-au hiper-îmbogățit din această exuberanță irațională a IA avertizează constant asupra riscului. Aparent bine intenționat, dar în realitate, cu scop de reclamă și PR, Sam Altman, patronul de la OpenAI a spus că suntem la momentul „singularității”, adică, atunci când IA devine mai deșteaptă decât omul, devine independentă și face ca omul să aibă dificultăți să o controleze sau, pur și simplu, o scapă de sub control.

Acesta este scenariul distopic din Dune, de Frank Herbert. Acela în care, mai întâi, oamenii puțini și hiper-bogați care dețin mașini gânditoare, iau controlul asupra omenirii, iar apoi mașinile gânditoare iau omenirea în sclavie. Asta nu se întâmplă peste noapte. Mai întâi, omul se deprinde a gândi ca într-o cameră de rezonanță, unde se aude numai ecoul, repetat la nesfârșit. Ce e afară, ce e real și tangibil, este în afara percepției celor din camera de ecou. Asta s-a petrecut în pandemie, când am fost segregați prin bule de internet și social media și polarizați: vaccinați contra „medievali”, elite și enoriași ai cultului științei versus „pleava societății”, pro-europeni versus extremiști, „toleranți” curcubeici contra „rasiști” și câte și mai câte… Apoi, s-a făcut fiecăruia dintre noi câte un „geamăn digital”, câte un avatar tehnologic. Suntem modelați acum ca figurinele de plastilină, după „modelul” acestei copii malefice. Un Doppelgänger care se mișcă digital dictând modul în care trebuie să ne mișcăm și să reacționăm noi. Apoi, s-a trecut la delegarea judecății și a rațiunii către digital și către IA.

„Oamenii și-au predat gândirea mașinilor în speranța că asta îi va elibera. Dar asta a permis doar altor oameni cu mașini să-i înrobească” (citat atribuit Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, stareța Ordinului Bene Gesserit). Oamenii au „reușit” mereu să își delege judecata fie mașinilor, fie liderilor, profeților sau eroilor salvatori, uitând deseori importanța minții umane și riscul stagnării sau sclaviei prin exces de dependență de tehnologie sau de autorități externe. Iar omenirea a suferit mereu și a suferit cumplit… În scenariul din Dune, oamenii au delegat gândirea, judecata și munca intelectuală mașinilor, în speranța libertății. Asta a dus la dependență, la hedonism și la controlul mulțimilor de oameni de către cei puțini, oameni din elita care controla mașinile. Controlul a dus la dominația totală și la înrobirea oamenilor de către mașinile gânditoare. În povestea din Dune a urmat Jihadul Butlerian – o cruciadă care a distrus mașinile gânditoare, computerele și roboții conștienți și a interzis crearea de tehnologii care imită mintea umană. Revolta a „luat cârja” și a forțat mințile umane să se dezvolte. Au apărut școli care antrenau talente umane ca înlocuitori, cum ar fi mentații („computerele umane”, minți specializate în analiză și calcul). Este adevărat că, în Dune, locul mașinilor în calitate de salvatori a fost luat de Mântuitorul Dunei (Paul Atreides, Muad’ib) și, ulterior, timp de patru mii de ani, de Împăratul Zeu al Dunei (Letto II, fiul lui Muad’ib). Ce ne așteaptă pe noi, creatorii și finanțatorii inconștienți ai mașinii gânditoare numită IA?

Ne mai salvează cineva? Sau salvatorul este, de fapt, dușmanul, marele potrivnic?

Și totuși se repetă…

Data: 10 august 2026 by Petru Jipa

„Anthropic”, cumpără și distrug milioane de cărți fizice după ce le scanează digital pentru a-și antrena modelele de inteligență artificială. Cumpără volume vechi și rare en-gros prin intermediul unor servicii sau intermediari specializați (cum ar fi ISBNdb). Folosesc mașini hidraulice de tăiat pentru a desface copertele și a scoate paginile în vederea scanării industriale, după care resturile sunt aruncate sau reciclate. Deținerea fizică a cărții și transformarea ei unică în format digital, urmată de distrugere, a fost folosită în argumentele privind „utilizarea echitabilă” (fair use) pentru a evita acuzațiile de încălcare a drepturilor de autor. Eu mi-am pus o singură întrebare: dar de ce distrugerea fizică? Mi-am adus aminte cum în istorie au mai fost momente când cărțile au fost arse pe străzile Germaniei, sau când străzile Bucureștiului și Ploieștiului au fost inundate de fum cu acele cărți scrise de așa numiți „nomenclaturiști”. Dar ce legătură aveau cărțile? Îmi aduc aminte de o carte în care Cleopatra privește pe un geam cum biblioteca din Alexandria arde și exclamă: „așa se pierde o bună parte din cultura acestei lumi”. Bine, o să-mi spuneți: rămân pe hard-discurile inteligenței artificiale, dar și ea poate fi scoasă din priză, apoi se pierde istoria omenirii. Cărțile lui Heinrich Heine au ars în principal la Berlin (în Piața Opernplatz, acum Bebelplatz), alături de alte orașe universitare din Germania precum München, Bonn sau Frankfurt, în celebra acțiune de ardere a cărților organizată de studenții naziști la 10 mai 1933. Contextul: Cărțile autorilor evrei, de stânga sau considerați „decadenti” au fost distruse public de regimul nazist.

Ironia sorții, în piesa sa Almansor (1823), Heinrich Heine a scris profetic celebra replică: „Acolo unde se ard cărți, se va ajunge în cele din urmă să se ardă și oameni”. Toate acestea m-au dus cu gândul la un film. Mirosul de hârtie arsă nu mai este semnătura olfactivă principală a cenzurii; astăzi, miroase a tăcere digitală, a interzicere algoritmică a umbrelor și a prafului rece și steril al pietrei pulverizate. În capodopera distopică din 1953 a lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, pompierii nu stingeau flăcările, ci le aprindeau, însărcinați cu datoria sfântă de a incinera cărțile pentru a păstra o ordine socială fragilă, obsedată de fericire. Bradbury ne-a avertizat că, dacă ne oprim din citit, din gândit și din contestat status quo-ul, vom preda de bunăvoie chibriturile. Decenii mai târziu, ne aflăm într-o realitate paradoxală: nu am interzis cărțile în sensul tradițional, dar suntem angajați într-un ritual de purificare fervent, modern. Ardem idei nu la lumina torțelor, ci prin ștergere; distrugem statui nu pentru a elibera spațiul, ci pentru a curăța istoria. Pompierii secolului XXI nu poartă căști marcate cu numărul 451; Ei poartă măștile absolutismului moral, mânuind cultura anulării și iconoclasmul drept kerosen. Pentru a înțelege această reinterpretare modernă, trebuie mai întâi să recunoaștem că incendiul lui Bradbury a fost o metaforă pentru antiintelectualism născut din confort. Cetățenii viitorului său nu urau cărțile pentru că erau periculoase; le urau pentru că îi făceau să se simtă inadecvați, confuzi sau nefericiți. Astăzi, mecanismul s-a mutat de la evitare la distrugere activă. Echivalentul modern al arderii unei cărți nu înseamnă neapărat scoaterea ei de pe raftul unei biblioteci, ci transformarea ei în ceva toxic din punct de vedere social.

Când o figură istorică complexă este redusă la un singur act controversat, iar întreaga sa moștenire este ștearsă din discursul public, ne angajăm într-o formă de incendiere intelectuală. Căutăm aceeași amorțeală prezisă de Bradbury, dar o obținem printr-o cale diferită: în loc să ignorăm adevărul incomod, încercăm să-i anihilăm sursa. Credem că dacă distrugem statuia, distrugem păcatul; dacă ștergem informația, ștergem ofensa. Este o igienizare a experienței umane, o dorință pentru o lume fără fricțiuni, fără ambiguitate și fără greutatea dureroasă a contextului. Distrugerea statuilor servește drept cea mai vizibilă și viscerală paralelă cu focurile de tabără ale lui Bradbury. În „Fahrenheit 451”, obiectul fizic al cărții este inamicul, deoarece conține idei contradictorii. În momentul nostru cultural actual, statuia este inamicul, deoarece reprezintă o narațiune pe care nu mai dorim să o susținem. Cu toate acestea, există un pericol profund în a confunda reprezentarea cu susținerea și memoria cu celebrarea. Când dărâmăm monumente, nu doar îndepărtăm piatră și bronz; încercăm să edităm trecutul în timp real. Aceasta este o iluzie seducătoare. Istoria nu este o expoziție de muzeu care poate fi rearanjată după bunul plac; este un țesut cicatricial care ține corpul unit politic. Prin smulgerea acestor cicatrici, nu vindecăm rana; o lăsăm deschisă și sângerând. Statuia, la fel ca și cartea, este un vas al memoriei. A o distruge fără a-i înțelege întreaga greutate istorică înseamnă a ne amputa conștiința colectivă, lăsându-ne cu un prezent gol, desprins de complexitățile originilor noastre. Mai mult, „pompierul” modern este ajutat de o tehnologie mult mai eficientă decât orice câine mecanic. Algoritmii ne gestionează realitățile, alimentându-ne cu informații care ne confirmă prejudecățile și protejându-ne de puncte de vedere opuse

Aceasta este realizarea supremă a fricii lui Bradbury: o societate în care nimeni nu citește nimic care să-i conteste, nu pentru că este ilegal, ci pentru că este incomod. Am construit camere de ecou atât de izolate fonic încât șoapta disidenței nu poate pătrunde. În acest infern digital, nuanța este prima victimă. Dezbaterile complexe sunt aplatizate în alegeri binare: ești fie cu noi, fie împotriva noastră, virtuos sau josnic, demn de păstrat sau meritând ștergerea. Această gândire binară este aprinderea care menține focurile moderne aprinse. Ne permite să ne simțim drepți în distrugerea noastră, crezând că prin reducerea la tăcere a „celuilalt”, creăm o lume mai sigură, mai dreaptă. Dar siguranța cumpărată cu prețul adevărului este doar o închisoare confortabilă. Protagonistul lui Bradbury, Guy Montag, începe să-și pună la îndoială rolul abia atunci când întâlnește o femeie care alege să ardă odată cu cărțile ei, în loc să trăiască fără ele. Sacrificiul ei îl șochează și îl face conștient, deoarece dezvăluie profunzimea convingerii pe care o pot inspira ideile. Astăzi, ne lipsesc astfel de martiri ai complexității. În schimb, avem o armată de executori.

În cele din urmă, reinterpretarea cărții „Fahrenheit 451” pentru epoca modernă dezvăluie că amenințarea la adresa gândirii libere nu mai este opresiunea externă, ci fragilitatea internă. Ardem cărți refuzând să le citim critic; distrugem statui refuzând să le integrăm istoric. Încercăm să creăm o lume fără ofensă, dar, făcând acest lucru, creăm o lume fără profunzime. Focul de care se temea Bradbury nu era doar flacăra care consuma hârtia, ci apatia care consuma sufletul. În timp ce stăm în mijlocul cenușei carierelor anulate și a monumentelor dărâmate, trebuie să ne întrebăm: pregătim terenul pentru o nouă creștere sau pur și simplu presărăm sare pe pământ? Dacă vom continua să echivalăm dezacordul cu pericolul și istoria cu vinovăția, ne vom găsi într-un peisaj arid, cald de la focurile propriei noastre creații, dar tremurând în izolarea rece a unei minți care nu mai are nimic la care să se gândească. Chibritul este încă în mâinile noastre; alegerea de a-l arunca rămâne a noastră.

Să fie pace!