Arhiva zilnică: 31 mai 2021

Numărul 785

Data: 15 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Mărturia scriitorului evreu Marius Mircu, despre inexistența holocaustului în timpul regimului Ion Antonescu

Data: 15 iulie 2026 by Ion Coja

Mărturia a fost făcută la o dezbatere publică în Israel, la 50 de ani după „holocaust” Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm… Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), fratele academicianului Solomon Marcus și al scriitorului Marcel Marcian. Marius Mircu a fost ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. La o jumătate de secol după consumarea „holocaustului” din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile „antisemite” ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944: „– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi; – a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască; – au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată; – au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi; – au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci; – evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă¬minte şi medicamente; – evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo¬dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor; – cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani; – autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei) […]; – nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli; – nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti”. „Urmăriţi colecţia ‘Gazeta evreiască’ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.”

„La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea ‘Colegiului pentru Studenţii Evrei’, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii, a ajutat ‘facultatea’ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor”.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu”. Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest ‘mic Israel’ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”.

P.S.: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, în fața altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alte evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică al evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte în România.

Post scriptum 2026: Despre rețeaua de școli și facultăți pentru evrei care a funcționat pe vremea lui Ion Antonescu l-am auzit vorbind înainte de 1990 pe Alexandru Graur care a funcționat ca inspector școlar. În acest context a vorbit și despre supraviețuirea tuturor evreilor din România, în contrast cu soarta evreilor din alte țări.

Vrem o Românie… Nu o colonie!

Data: 15 iulie 2026 by Cristian Ardeleanu

Pentru că azi România este în haos, după titlul lucrării monumentale a lui Nichifor Crainic — „Puncte cardinale în haos”. Un haos care cuprinde, printre altele, identitatea națională, tradițiile, spiritualitatea și modernismul momentului. Un haos în care România se vinde, nu se reformează: terenuri agricole, industrie, păduri, imobile, companii strategice, zăcăminte — resurse, bogății naturale. Toate trec în mâini străine, în timp ce poporul este distras și prostit cu tot felul de festivaluri și scandaluri politice mizerabile. Și toate acestea fără transparență și competență. De 36 de ani clasa politică de la noi nu a construit nimic, doar a vândut și înstrăinat… a falimentat și s-a îndatorat! Cine a tras un semnal de alarmă și a refuzat să îngenuncheze a fost catalogat ca fiind extremist — fascist — legionar — proruş — antisemit! Realitatea este clară: azi noi nu mai suntem stăpâni sau proprietari la noi acasă! Toți cei ce îmbrăcăm azi cămașa suveranismului nu vrem o țară de închiriat… vrem o țară de trăit! Cu demnitate… înainte de toate! Azi România trăiește de pe munca celor câteva milioane bune de români aflați la muncă în afara granițelor și a antreprenorilor români, batjocoriți și umiliți de politicieni slugoi și trădători! Prin credință și mărturisind Adevărul vom învinge! Prin iubire — curaj — răbdare — nădejde — moralitate! Pentru că, azi, pentru patrioți și suveraniști, nu este începutul sfârșitului, ci începutul trezirii! Așa cum frumos ne spune și președintele de drept al României — Călin Georgescu — este trezirea în conștiință! Așadar — sus să avem inimile!

Azi în România este haos, pentru că așa doresc serviciile secrete de la noi și din afara țării: cele germane, franceze, americane și, în special, Mossad-ul — care este „dirijorul” sau „regizorul” întregului spectacol! Azi în România controlează și decid… SRI, SIE, plus celelalte 25 de servicii secrete pretinse a fi românești!? Servicii despre care nimeni nu știe numărul exact al angajaților! Servicii care au un buget imens — un buget oficial votat de Parlament și un buget secret, „fără număr”! Serviciile — judecătorii — procurorii — politicienii sunt ciuma neagră a României! Azi în România sunt arestați oameni pentru că îl citesc pe Eminescu… pentru că au icoane și cărți în case, iar în Ucraina, spre exemplu, se promovează și comemorează criminali de război și ucigași de evrei! Ucraina are voie! Totul este cu dublă măsură! Și în tot acest haos indus, românii azi nu mai au drepturi în propria lor țară — în special dreptul la cultură și istorie! La o educație și un învățământ sănătos și curat! Azi în România, o gașcă de procurori cu USR-ul în cuget și-n simțiri doresc anularea tradițiilor și valorilor național-creștine! Pentru că sistemul corupt și trădător nu are nevoie de oameni rugători, ci de tâmpiți… de fricoși! Pe care să-i controleze și manipuleze!

Noua de-generație USR-istă progresistă este în delir… în orgasm pro-european sau pro-occidental. În transă… transexuală și LGBT-istă!? Aceștia toți sunt cei care l-au votat pe clovnul de la Cotroceni… pe Nicu Psihicu. Aceștia toți îl aplaudă în delir ideologic pe Ilie Sărăcie, care a devalizat România și a distrus antreprenoriatul românesc! Dar Dumnezeu, de care ei habar nu au, nu bate cu bâta! Azi mare parte din pseudo-intelectualii lui peste prăjit, care l-au votat pe purtătorul de rucsac, se declară nemulțumiți! Serios? — Dar voi nu ați văzut incompetența lui de la Primăria Capitalei? Nu ați văzut că suferă de un cretinism cronic? Sau sunteți la fel de cretini ca și el? Că de vinovați sunteți cu toții cei care ați votat un asemenea „specimen” pe cale de dispariție! Pentru că împreună cu el, riscăm să dispărem și noi ca țară și ca neam! Aveți exact ceea ce ați votat… ne-a făcut praf și pulbere! Prin voturile voastre, prin indiferența și imaturitatea voastră politică, ați distrus o țară! Pentru că ați vrut o țară ca afară… că ați vrut să fiți europeni!? Azi nu mai aveți nici după ce bea apa… deși România este plină de izvoare, de ape curgătoare, de lacuri, de baraje construite de „cărmaciul” Nicolae! Da… v-ați râs de Călin Georgescu, cu singurul program valabil și sustenabil pentru România — Apă, Hrană, Energie! Că așa vă place vouă… să vă râdeți! Și azi v-a căzut râsul în plâns! Serviciile s-au folosit și se folosesc în continuare de voi! Pentru că serviciile nu au nevoie de oameni inteligenți și cu frică de Dumnezeu! Serviciile au nevoie de fraieri… adică de voi! Au nevoie de o populație! Serviciile și „sistemul Soros”, care, pe lângă Comisia și Parlamentul European, s-a implementat al naibii de bine și în România. S-a implementat precum patimile în mintea și sufletul păcătosului! Cu scopul de a desființa și anula România!

De aceea, azi noi nu avem nevoie de un alt guvern! Avem nevoie de alegeri libere pentru Președenție și Parlament! Avem nevoie de: o curățenie în politică, o societate sănătoasă, o Românie veșnic prezentă, o Românie creștină, profesori care să refacă IQ-ul românilor, preoți care să refacă caracterul românilor, să reînviem ethos-ul românesc, să ne salvăm sufletele, să ne eliberăm…

Vrem o Românie… nu o colonie!

Al Treilea Război Mondial încă se pregătește…

Data: 15 iulie 2026 by Cristi Pantelimon

Singura modalitate prin care SUA se pot menține la cârma treburilor globale este un război mondial, adică unul pe scară largă, în care SUA să fie arbitru și nu participant direct. Imaginația strategilor americani nu e foarte bogată, de aceea se repetă scheme de acum un secol – de exemplu înarmarea Germaniei și pregătirea ei de luptă împotriva URSS-ului. Astăzi, inamicul desemnat la prima vedere e Rusia, fiindcă Rusia este în acțiune, dar vizată în special e China, marele rival strategic al Americii. Un lucru trebuie subliniat: pentru americani nu contează cine va învinge în luptă. Înarmarea Europei, pe care ei o concep pentru apărarea împotriva lui Putin, poate foarte bine să ducă la ruina Europei. Cu atât mai bine! Important e războiul și arbitrul (SUA) din umbră, nu rezultatul acestuia. De asemenea, înarmarea Japoniei, care nu se poate face decât împotriva Chinei, nu înseamnă că americanii chiar vor/speră ca Japonia să învingă (așa cum nu speră ca Ucraina să învingă în lupta cu Rusia). Strategia e mai cinică: important e să provoci războiul. Iar statele care produc sau cumpără arme (celebrul cinci la sută din PIB), odată saturate de tehnologie militară, pot fi ușor conduse unele contra altora.

Cazul ucrainean e școală. O Ucraină bine înarmată va fi mereu o țintă pentru Rusia. Dar la fel și o Polonie sau un stat baltic. Tensiunea crește, istoria europeană, cu atâtea tragedii în spate, asta așteaptă: înarmarea între vecini. Motive de război se pot găsi oricând! Iată ce scrie CEO-ul Palantir într-o carte de o sinceritate tipic americană despre politica de înarmare a aliațior SUA:

1. Germania. „O rezistență față de noi investiții în domeniul militar a fost, desigur, deosebit de răspândită în Germania. Günter Grass, romancierul și autorul cărții Toba de tinichea, s-a opus în mod celebru reunificării Germaniei de Est cu Germania de Vest, argumentând că un stat german unificat ar putea deschide posibilitatea unui nou Auschwitz. În 1991, el scria: „Nimic – nici sentimentul apartenenței naționale, oricât de idilic ar fi zugrăvit, nici certitudinea bunăvoinței generațiilor născute după război – nu poate modifica sau șterge experiența pe care noi, criminalii, împreună cu victimele noastre, am trăit-o ca Germania unită”. Totuși, neutralizarea de facto a țării în ultimii cincizeci de ani a avut consecințe. Retragerea unei Germanii puternice și afirmative a contribuit, fără îndoială, la invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022. Vladimir Putin a calculat corect că nu va plăti un preț semnificativ pentru această acțiune. După decenii de autoflagelare, armata Germaniei ajunsese să semene mai degrabă cu o caricatură a unei forțe armate autentice”.

2. Japonia. „Același lucru se poate spune, în mare măsură, și despre Japonia. Cea mai bogată democrație din regiune ar avea nevoie, chiar și astăzi, de sprijinul Statelor Unite pentru a respinge — cu atât mai puțin pentru a supraviețui — unei invazii de amploare (…) Greșeala nu a fost desființarea armatei imperiale japoneze și adoptarea unor garanții juridice menite să împiedice reconstituirea ei în perioada imediat următoare războiului. Greșeala a fost menținerea aceleiași politici timp de trei sferturi de secol, în ciuda transformării ordinii mondiale, inclusiv a ascensiunii unei Chine tot mai puternice și mai asertive, precum și a unei Rusii redevenite ambițioase. Dezarmarea și lipsirea Germaniei de o capacitate militară semnificativă au reprezentat o reacție excesivă, pentru care Europa plătește acum un preț greu. Un angajament similar, și într-o mare măsură teatral, față de pacifismul japonez va amenința, dacă va fi menținut, să modifice și echilibrul de putere din Asia”. Evident, „patriotismul” bubble gum de tip MAGA are un rol aici… Concluzia e simplă, pe măsura istoriei recente!

Inteligența Artificială – noul suveran al lumii, prin „super-imperiile” sale…

Data: 14 iulie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

În toată istoria omenirii, puterea a luat forme ușor de recunoscut: săbii, legi, bani, voturi. Toate aveau un centru vizibil – un rege, un parlament, o bancă centrală, o armată. Lumea știa, cel puțin în principiu, cine conduce și cum poate fi contestată această conducere. Astăzi asistăm la emergența (apariția și afirmarea bruscă) a unei forme de putere radical diferite, care nu are centru vizibil, nu emite decrete formale și nu poate fi contestată la nicio curte de justiție: puterea Inteligenței Artificiale. Algoritmii care decid ce informație citești dimineața, cât credit poți accesa, dacă ești selectat la un interviu de angajare, ce preț plătești pentru același bilet de avion sau cât de repede ajunge ambulanța în cartierul tău – acești algoritmi nu sunt simple unelte. Ei sunt, în sens funcțional, guvernanții lumii contemporane. Jacques Attali, în «Scurtă istorie a viitorului» (2006), a anticipat o etapă pe care a numit-o «super-imperiu» sau «hiper-imperiu»: o ordine globală post-națională în care puterea statelor-națiune este eclipsată de entități corporative transnaționale ghidate de logica pieței și a algoritmilor. Ceea ce Attali nu a putut prevedea în întreaga sa amploare este viteza și profunzimea cu care Inteligența Artificială – nu piața ca atare, ci tocmai capacitatea computațională de a o modela, prezice și manipula – a devenit forța constitutivă a acestor super-imperii. Teza prezentului articol este fermă: super-imperiile secolului XXI nu sunt construite pe piața liberă, ci pe Inteligența Artificială care controlează piața. IA nu este un instrument în mâinile corporațiilor; ea este arhitectul și suveranul noii ordini globale, iar corporațiile sunt vehiculele prin care această putere se exercită. Attali descria super-imperiul ca o etapă în care «piața» – înțeleasă în sens larg, ca mecanism de alocare a resurselor și de ierarhizare a puterii – înlocuiește statul ca principală instituție de guvernanță globală. Viziunea sa era de natură economico-politică: corporațiile multinaționale și fluxurile de capital deveneau mai puternice decât guvernele naționale.

Realitatea anilor 2020 a mers mai departe și a adăugat o dimensiune calitativ nouă: nu simplă extindere a pieței, ci înlocuirea logicii de piață cu logica algoritmică. Diferența este esențială. O piață, oricât de globală, rămâne un mecanism emergent (care apare și evoluează spontan, fără o conducere centrală), descentralizat, în care milioane de actori iau decizii relativ autonome. Un sistem de IA, în schimb, este un mecanism de control centralizat, opac și predictiv, capabil să anticipeze, să influențeze și în cele din urmă să determine comportamentele individuale la scară de mase. Super-imperiile actuale – Google / Alphabet, Microsoft / OpenAI, Meta, Amazon, Apple, Tencent, Alibaba, Baidu – nu domină lumea pentru că sunt mari corporații de piață. Ele domină lumea pentru că dețin sistemele de IA care mediază realitatea pentru miliarde de oameni. Piața a devenit un subsistem al IA, nu invers.

De la Homo economicus la Homo algorithmicus… Homo economicus – agentul ideal-tipic al economiei clasice: pe deplin rațional, perfect informat, motivat exclusiv de maximizarea propriului interes, alegând liber dintr-un spațiu deschis de opțiuni. Homo algorithmicus – condiția umană în era IA: individul ale cărui decizii și preferințe sunt anticipate, influențate și modelate de algoritmi, care îi cunosc psihologia și vulnerabilitățile cognitive mai bine decât el însuși; raționalitatea sa nu este eliminată, ci încadrată și dirijată din exterior. Modelul tradițional al economiei clasice presupunea un agent rațional – Homo economicus – care ia decizii deliberate în funcție de propriile preferințe și de informațiile disponibile. Piața era mecanismul de agregare a acestor decizii individuale. Inteligența Artificială a desființat practic această premisă. Prin tehnicile de «inginerie a preferințelor» (personalizarea dinamică a interfețelor), sistemele de IA nu mai răspund preferințelor utilizatorilor – ci le formează. Homo algorithmicus nu alege în mod liber: el selectează dintr-un meniu proiectat de un algoritm care îi cunoaște psihologia mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că super-imperiul IA nu funcționează prin forță sau prin prețul mărfurilor, ci prin captarea atenției, modelarea dorințelor și ingineria convingerilor. Este o formă de putere incomparabil mai profundă decât orice imperiu anterior.

Fundamentul tehnic al super-imperiilor este învățarea automată (machine learning) – capacitatea sistemelor computaționale de a extrage tipare din date masive și de a generaliza aceste tipare pentru a face predicții și a lua decizii în situații noi. Această capacitate, odată limitată la laboratoarele de cercetare, a fost industrializată la scară planetară. Modelele de învățare automată rulează astăzi în spatele fiecărei căutări pe internet, fiecărei tranzacții financiare, fiecărei interacțiuni pe rețelele sociale, fiecărui sistem de securitate aeroportuară, fiecărei decizii de acordare a unui credit ipotecar. Ele nu sunt instrumente pasive: învață continuu, se adaptează și devin mai precise pe măsură ce acumulează mai multe date. Puterea lor crește exponențial cu fiecare utilizator în plus – ceea ce creează avantaje competitive de neînvins pentru entitățile care le dețin. Apariția modelelor lingvistice de mari dimensiuni (Large Language Models – LLM), culminând cu seria GPT, Claude, Gemini, Llama și altele, marchează un salt calitativ în construcția super-imperiilor.

Aceste sisteme nu mai gestionează doar date numerice sau comportamentale – ele operează cu limbajul uman în toată complexitatea sa: raționament, argumentare, creativitate, empatie simulată. Implicațiile sunt radicale. Un LLM poate redacta legi, diagnostica boli, consilia pacienți, crea conținut publicitar, scrie cod informatic, elabora strategii militare și purta conversații care sunt practic de nedeosebit de interacțiunile umane. Entitățile care controlează aceste modele – și, mai ales, datele și infrastructura computațională pe care se antrenează – dețin o formă de suveranitate cognitivă fără precedent. Microsoft, prin parteneriatul său cu OpenAI, a integrat capacitățile LLM în întreaga sa suită de produse utilizate de sute de milioane de oameni (Windows, Office, Teams, Azure). Google a răspuns cu Gemini, integrat în motorul său de căutare și în ecosistemul Google Workspace. Aceste două corporații au devenit, în sensul cel mai literal, mediatorii accesului la cunoaștere și la capacitatea cognitivă pentru o proporție uriașă a omenirii.

O distincție crucială în înțelegerea puterii IA este aceea dintre analiza descriptivă și controlul predictiv-prescriptiv. Statistica tradițională descria ce s-a întâmplat. IA modernă prezice ce se va întâmpla și, în continuare, modelează ce trebuie să se întâmple pentru a optimiza un anumit obiectiv. Această trecere de la descriptiv la prescriptiv este fundamentală pentru super-imperiul IA. Un sistem de recomandare Netflix nu îți spune ce ai vizionat – îți prescrie ce vei viziona mâine, optimizând angajamentul tău pe platformă. Un motor de căutare Google nu descrie ce există pe internet – prescrie ce vei vedea tu din internet, în funcție de profilul tău și de obiectivele de monetizare ale companiei. Un algoritm de social scoring nu evaluează comportamentul trecut – condiționează comportamentul viitor. Controlul predictiv-prescriptiv al IA este mai profund decât orice formă anterioară de control social, pentru că este invizibil, personalizat și perceput ca voluntar de cei controlați. Utilizatorul crede că alege liber; în realitate, spațiul său de alegere a fost proiectat și limitat de un algoritm cu scopuri proprii. Puterea IA depinde în mod critic de date. Datele sunt combustibilul care antrenează modelele, lubrifiantul care le face să funcționeze mai bine și armamentul care permite aplicarea lor strategică. Iar datele sunt generate, în covârșitoare proporție, de utilizatorii care interacționează cu platformele super-imperiilor. Aceasta creează un ciclu de reacție inversă pervers din perspectiva distribuției puterii: cu cât mai mulți utilizatori are o platformă, cu atât mai multe date generează; cu atât mai multe date, cu atât mai bune devin modelele de IA; cu atât mai bune modelele, cu atât mai atractivă platforma pentru noi utilizatori.

Acest efect de spirală face practic imposibilă concurența din exterior și cimentează poziția dominantă a jucătorilor deja instalați. În plus, datele cu adevărat valoroase – cele despre comportamentul de cumpărare, starea de sănătate, viața emoțională, convingerile politice, relațiile sociale – sunt generate în activități cotidiene pe care utilizatorii nu le percep ca surse de date: o căutare pe Google, o conversație pe WhatsApp, o plată cu cardul, o vizită la medic înregistrată electronic. Super-imperiul IA colectează aceste date adesea fără o înțelegere clară a utilizatorilor privind amploarea și utilizarea lor. Una dintre cele mai îngrijorătoare dimensiuni ale super-imperiului IA este transferul deciziei de la agenții umani responsabili la sisteme automate opace. Decizii cu impact major asupra vieților individuale – acordarea creditelor, angajarea, diagnosticul medical, evaluarea riscului judiciar, accesul la beneficii sociale – sunt delegate în proporție crescândă algoritmilor. Această delegare creează o «gaură neagră a responsabilității»: când algoritmul greșește – și greșește, uneori sistematic și discriminatoriu – nu există un subiect uman clar care să răspundă. Corporația indică complexitatea tehnică; inginerul indică specificațiile primite; managerul indică decizia de a utiliza sistemul; regulatorul indică lipsa unui cadru normativ adecvat. Între aceste eschivări de la responsabilitate succesive, victima deciziei algoritmice greșite rămâne fără recurs efectiv.

Filosoful Jeremy Bentham imagina în secolul al XVIII-lea o închisoare circulară în care un singur paznic putea observa toți deținuții fără ca aceștia să știe când sunt observați — un model de supraveghere totală. Michel Foucault a arătat cum această logică a supravegherii a pătruns în instituțiile modernității: școala, spitalul, armata, fabrica. Super-imperiul IA a construit un sistem de supraveghere digitală globală incomparabil mai sofisticat decât orice a imaginat Bentham sau Foucault. Camerele de recunoaștere facială, senzorii obiectelor conectate la internet, microfoanele dispozitivelor inteligente, urmărirea comportamentului online, analiza metadatelor comunicațiilor – toate aceste fluxuri de date converg în sisteme de IA care construiesc un portret extrem de detaliat al fiecărui individ, în timp real și permanent. Supravegherea nu mai este instrumentul statului totalitar. Ea este infrastructura de bază a modelului de afaceri al super-imperiilor – cu atât mai eficientă cu cât este percepută de cei supravegheați ca un serviciu gratuit și util, nu ca o formă de control.

Democrația reprezentativă s-a constituit în jurul unui set de instituții și practici care presupun un spațiu public comun: cetățeni care împart același flux de informații, dezbat în aceleași forumuri publice și votează pe baza unor opțiuni definite colectiv. IA a desființat spațiul public comun. Prin bulele de filtrare și camerele de ecou create de algoritmii de recomandare, fiecare cetățean trăiește într-o realitate informațională personalizată, incompatibilă cu a vecinului său. Nu mai există un «fapt» universal recunoscut, o «realitate comună» pe care democrația să o poată gestiona. Alegerile se desfășoară între tabere care nu mai împart aceleași date despre lume. Cazul Cambridge Analytica (2016) a arătat că datele colectate de super-imperiile IA pot fi utilizate pentru a ținti electoral milioane de alegători cu mesaje personalizate, exploatând vulnerabilitățile psihologice individuale identificate algoritmic. Această capacitate transformă alegerile democratice în campanii de manipulare la scară industrială. Super-imperiile IA elimină categorii întregi de locuri de muncă cognitive – nu doar munca fizică de rutină (deja automatizată în mare parte în etapele anterioare ale robotizării), ci și munca intelectuală: traducere, analiză juridică, diagnosticul medical de rutină, contabilitate, jurnalism de date, programare de nivel mediu, servicii de relații cu clienții etc. Această a doua revoluție a automatizării este calitativ diferită de prima, pentru că afectează tocmai clasele medii educate care constituiau baza democrației liberale și motorul consumului de masă. Polarizarea rezultantă – o mică elită de proprietari ai sistemelor de IA și o masă largă de lucrători sărăciți sau excluși din piața muncii formale – are consecințe politice explozive. Puterea în super-imperiul IA este distribuită în funcție de capacitatea computațională: cine deține mai mulți și mai sofisticați cipuri de procesare, cine antrenează modele mai mari pe seturi de date mai vaste, cine dispune de infrastructură de servere la distanță mai extinsă – acela deține puterea reală. Aceasta creează un nou tip de inegalitate globală: decalajul computațional.

SUA și China dețin, la momentul actual, aproximativ 90 la sută din capacitatea globală de antrenare a modelelor de IA de frontieră. Europa, India, Brazilia, Africa – continente cu miliarde de oameni – sunt consumatori ai tehnologiei create de alții, fără capacitatea de a o modela sau controla. În interiorul fiecărei țări, companiile mici și mijlocii, universitățile și instituțiile publice sunt în mod similar dependente de infrastructura controlată de un număr mic de super-imperii. Uniunea Europeană a adoptat în 2024 AI Act – primul cadru normativ cuprinzător dedicat Inteligenței Artificiale la nivel mondial. Regulamentul clasifică sistemele de IA după nivelul de risc (inacceptabil, înalt, limitat, minimal) și impune cerințe de transparență, trasabilitate și verificabilitate externă pentru categoriile cu impact ridicat. Este un pas important, dar cu limitele sale evidente. În primul rând, reglementarea este reactivă (adică răspunde unor situații deja apărute): legiferezi ceea ce există deja, nu ceea ce va exista în viitor, precum, spre exemplu, în următoarele 18 luni. Viteza inovației în IA depășește structural capacitatea instituțională de reglementare. În al doilea rând, reglementarea națională sau regională are impact limitat asupra unor sisteme globale care operează transfrontalier. În al treilea rând, amenzile prevăzute – oricât de mari în termeni absoluți – rămân modeste în raport cu profiturile și cu avantajele strategice pe care utilizarea îngrădită a IA le generează.

Super-imperiul IA nu este monolitic. El există în două variante geopolitice majore, cu arhitecturi de putere diferite, dar la fel de autoritare în esența lor. Modelul american se bazează pe concentrarea puterii IA în corporații private (Microsoft, Google, Amazon, Meta, Apple) cu reglementare de stat minimală, în logica capitalismului de supraveghere descris de Shoshana Zuboff. Modelul chinez integrează direct puterea IA în aparatul de stat: Huawei, Alibaba, Baidu, Tencent operează la intersecția dintre interesul comercial și mandatele de stat, iar sistemele lor alimentează Sistemul de Credit Social și aparatul de supraveghere al statului-partid. Ambele modele construiesc super-imperii în sensul previzionat de Attali: entități care transcend democrația și suveranitatea națională, exercitând o putere de facto mai mare decât a majorității statelor lumii. Diferența constă în cine deține controlul final – acționariatul privat sau Partidul Comunist Chinez – nu în natura puterii exercitate. Există voci tot mai articulate care susțin că IA ar trebui tratată ca un bun comun global – similar atmosferei, oceanelor sau fondului genetic al umanității – și nu ca proprietate privată a celor care investesc mai mult în infrastructura computațională. În această viziune, modelele de IA antrenate pe datele generate de miliarde de oameni ar trebui să aparțină, cel puțin parțial, acestor oameni. Mișcarea pentru IA deschisă (open-source AI) – reprezentată de modele precum LLaMA, Mistral, DeepSeek și altele – reprezintă o tendință de democratizare tehnologică reală, dar insuficientă: accesul la modelele deschise nu rezolvă problema infrastructurii computaționale, care rămâne extrem de concentrată și costisitoare.

România nu duce lipsă de inteligențe remarcabile. Tinerii români se clasează în mod constant pe podiumul olimpiadelor internaționale de matematică, informatică, fizică și chimie, depășind adesea reprezentanții unor state cu resurse incomparabil mai mari. Absolvenți ai universităților românești ocupă poziții de vârf în cele mai prestigioase instituții academice și corporații tehnologice din lume – de la MIT și Stanford, până la Google, Microsoft, Amazon și centrele de cercetare ale Uniunii Europene. Ei sunt apreciați până la superlativ acolo unde criteriile de selecție sunt exclusiv cele ale valorii și ale meritului personal. Paradoxul dureros este că aceste minți strălucite nu sunt valorificate în țara care le-a format. Cauzele sunt structurale și adânc înrădăcinate: corupția endemică, care plasează relațiile personale și apartenența politică înaintea competenței; absența criteriilor meritului personal în angajarea și promovarea personalului din instituțiile publice, universități și companii de stat; salariile descurajante din cercetare și din învățământul superior; birocrația sufocantă care înăbușă orice inițiativă antreprenorială; și o cultură instituțională în care mediocritatea se simte amenințată de excelență, nu stimulată de ea. Rezultatul este un exod masiv al creierelor – unul dintre cele mai severe din Europa – care privează România tocmai de resursa de care ar avea cel mai mult nevoie pentru a-și construi capacitatea proprie în domeniul Inteligenței Artificiale. Fiecare tânăr informatician sau matematician de excepție care pleacă la Londra, Paris, Berlin sau Silicon Valley reprezintă nu doar o pierdere umană, ci o transferare gratuită de capital intelectual către economiile care știu să îl prețuiască. Atâta timp cât România nu va reforma profund mecanismele de selecție și de recompensare a valorii – în universități, în cercetare, în administrația publică și în mediul de afaceri –, potențialul său în domeniul IA va rămâne o promisiune neîmplinită, iar super-imperiile digitale externe vor continua să beneficieze de inteligențele pe care sistemul românesc le-a format, dar nu a știut să le păstreze.

Dincolo de analizele politice și economice, super-imperiul IA ridică întrebări de natură profund filosofică și morală. Ce înseamnă autonomia umană într-o lume în care deciziile noastre sunt anticipate, modelate și uneori luate în locul nostru de algoritmi? Ce devine consimțământul informat atunci când ceea ce consimțim nu este o propoziție clară, ci un ecosistem complex de interacțiuni pe care nu le înțelegem? Principiul kantian al demnității umane – că fiecare persoană trebuie tratată ca scop în sine, niciodată numai ca mijloc – este sistematic violat de logica super-imperiului IA, care tratează utilizatorul ca sursă de date și țintă de optimizare a profitului. Utilitarismul poate justifica această logică dacă maximizează bunăstarea agregată – dar care bunăstare, măsurată cum și de către cine? Absența reflecției etice profunde în formarea inginerilor de IA, în consiliile de conducere ale corporațiilor tehnologice și în dezbaterea publică este ea însăși o opțiune cu consecințe grave. Super-imperiul se construiește cu sau fără consimțământul nostru filosofic. Întrebarea este dacă va fi construit cu sau fără conștiință morală.

Teza acestui articol poate fi formulată sintetic: super-imperiile secolului XXI sunt construite de Inteligența Artificială, nu de piață. IA nu este un instrument al corporațiilor de piață – ea este agentul principal al unei noi forme de putere care restructurează economia globală, erodează democrația, reconfigurează stratificarea socială și remodelează condiția umană. Jacques Attali a identificat corect tendința structurală: dispariția progresivă a statului-națiune ca instituție centrală de putere și apariția unor entități post-naționale mai puternice. Ceea ce Attali nu a anticipat în întreaga sa radicalitate este că forța motrice a acestei transformări nu va fi piața ca atare, ci capacitatea de a modela piața – și mințile umane – prin algoritmi de Inteligență Artificială. Super-imperiile IA prezintă deja caracteristici de putere sistemică: controlează fluxurile de informație, modelează preferințele și convingerile, automatizează decizii cu impact social major, acumulează capital la rate fără precedent și transcend capacitatea de reglementare a oricărui stat individual. Ele nu sunt companii mari. Super-imperiile IA sunt, în sens funcțional, forme de guvernanță globală nedemocratică. Răspunsul uman la această provocare nu poate fi doar tehnic sau juridic. El trebuie să fie, în primul rând, civic și democratic: o voință colectivă de a așeza Inteligența Artificială în slujba umanității, nu de a lăsa umanitatea să devină resursă a Inteligenței Artificiale. Această voință presupune educație, dezbatere publică, reglementare inteligentă, cercetare etică și – poate cel mai important – conștiința că, în jocul puterii din secolul XXI, neatenția și pasivitatea sunt forme de capitulare.

Dimitrie Cantemir, „Prințul Luminilor”…

Data: 14 iulie 2026 by George V. Grigore

Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi mi-a atras atenția încă de pe când am văzut-o în cărțile de istorie. Apoi am văzut-o în realitate. Are o fațadă traforată alambicat în piatră ce pare „încondeiată” ca un ou de Paște. Ea este celebră nu doar pentru frumuseţea exterioară (se spune că ar fi fost și poleită cu aur pe vremuri), ci şi pentru faptul că adăposteşte mormintele a doi domnitori cunoscuţi ai Moldovei şi României unite: Dimitrie Cantemir – Prințul Luminilor şi Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Unirii Principatelor Române din 1859. Povestea mormântului lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) existent la Trei Ierarhi este următoarea: se ştie că domnitorul moldovean s-a refugiat din ţara sa natală (Moldova) în Rusia, după ce a pierdut lupta împotriva otomanilor, prin bătălia de la Stănileşti (1711), în care a fost aliat cu rușii. În Rusia, Dimitrie Cantemir a mai trăit încă 12 ani, decedând în 1723 în localitatea Dmitrovsk. Se cunoaşte că a fost înmormântat în Biserica Nikolski din Moscova (care fusese ridicată de domnitor). Numai că aceasta a fost demolată odată ce s-a construit metroul din Moscova. Dar autorităţile bolşevice ruseşti, într-un gest de bunăvoinţă inexplicabil, socotesc de cuviinţă să ofere României rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Cantemir. Tot în acelaşi an, osemintele ce au călătorit pe mare, la bordul vaporului Principesa Maria, de la Odessa, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Odessa, cu vaporul Principesa Maria la 15 iunie 1935, a înlesnit și o premieră în istoria relațiilor dintre București și Moscova. Relațiile diplomatice dintre România și URSS erau întrerupte din 13 ianuarie 1918, pe stil vechi. Atunci membrii Legației și ai tuturor instituțiilor românești din URSS au fost expulzați. Din acel moment timp de 16 ani între România și Rusia a fost un fel de Război rece local. Reluarea relațiilor diplomatice din 1934 a creat un climat benefic pentru o serie de premiere. Una a fost organizarea primei excursii a unui grup de turiști români în Uniunea Sovietică. Alta a fost intrarea primei nave românești în Portul Odessa și șederea echipajului în oraș și prin asta în URSS timp de două zile. Cea mai importantă a fost aducerea osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir în țară.

Dimitrie Cantemir, cărturar şi domn al Moldovei, a murit la nici 50 de ani, în 1723, şi a fost înmormântat la Moscova, într-o biserică pe care o ctitorise înainte de refugierea sa din ţară (Biserica „Sf. Constantin şi Elena”). A fost un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. La peste 200 de ani distanţă, în 1935, rămăşiţele sale au fost aduse în ţară, iar cronicarul îşi găseşte odihna veşnică la Iaşi. Cărturarul Dimitrie Cantemir, fiu al domnului Moldovei Constantin Cantemir, a ocupat tronul Moldovei în două rânduri, respectiv martie-aprilie 1693, când avea doar 30 de ani, şi între 1710 şi 1711. Din această calitate, a încercat să recâştige independenţa Moldovei faţă de Imperiul Otoman, folosindu-se de ajutorul vecinilor de la Răsărit, încheind în acest sens o alianţă cu Petru I al Rusiei. După bătălia de la Stănileşti, din anul 1711, soldată cu înfrângerea armatelor ruso-moldovene, Dimitrie Cantemir a primit protecţia Rusiei, devenind consilierul ţarului Petru I. Cantemir a avut preocupări dintre cele mai diverse, în domeniul filozofiei, geografiei, istoriei, enciclopediei, dar a fost şi un important etnograf, lingvist, muzicolog şi chiar compozitor. Una dintre lucrările sale de căpătâi s-a numit „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, susţinând latinitatea limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii. „Dorul nestins de ţară a fost luminat de satisfacţiile realizărilor obţinute pe plan ştiinţific şi literar, nerenunţând nici o clipă Ia idealul său de a-şi vedea ţara eliberată de sub turci. Va înlocui spada cu condeiul, pentru a face cunoscută întregii Europe savante imaginea pământului strămoşesc, originea latină a poporului român, soarta vitregă a acestui neam, încălcat veacuri de-a rândul de cotropitori.

Personalitate prodigioasă, poliglot, comparabil cu umaniştii Renaşterii, în anii cât a trăit în Rusia, până la moarte, a scris principalele sale opere”, scria regretatul muzeograf vrâncean Maria Mihăilescu, în lucrarea „Cronica Vrancei”. Meritul deosebit pentru repatrierea osemintelor lui Cantemir l-a avut marele istoric Nicolae Iorga. În arhivele cercetate de muzeograful Maria Mihăilescu sunt redate onorurile cu care autorităţile vremii au întâmpinat peste tot prin locurile prin care a trecut cortegiul, de la primirea la debarcaderul din Constanţa, trecerea lui prin Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Bîrlad, Vaslui şi Iaşi. Cortegiul funerar a străbătut şapte oraşe. Astfel, în duminica de 16 iunie, la Constanţa, la coborârea rămăşiţelor s-au tras salve de tun, clopotele bisericilor din oraş au răsunat mai mult ca oricând, iar muzicile militare au cântat rugăciunile după datină. După serviciul divin, coşciugul a fost învăluit în tricolorul naţional şi depus pe afet de tun de membrii Guvernului şi reprezentanţii Parlamentului. „Cortegiul – care va fi deschis şi închis de către un pluton de cavalerie şi încadrat de jandarmi – va porni la gară în ordinea următoare: Clerul cu Episcopul în frunte, afetul de tun cu patru ofiţeri superiori la panglici, reprezentanţii M S. Regelui, reprezentanţii Guvernului şi Parlamentului, autorităţile civile şi militare. Pe tot parcursul de la debarcader la gară vor fi înşirate şcoalele din oraş şi trupele din garnizoană, cari, la trecerea cortegiului, vor da onorurile. În tot acest timp clopotele vor suna, iar muzicele vor cânta. La gară, coşciugul va fi ridicat de pe afet şi aşezat in vagonul mortuar de reprezentanţii armatei şi autorităţilor civile. În drum spre laşi, vagonul va fi însoţit de preoţi şi de o gardă militară de onoare”, se arată în telegramele trimise prefecturilor de Ministerul de Interne. De menţionat că la fiecare trecere a cortegiului prin gările din oraşele amintite, autorităţile locale civile au primit ca sarcină să poarte ca ţinută obligatorie jachetă, pălărie înaltă şi mănuşi albe, iar elevii de la şcoli să poate ţinuta de ceremonie albă, gările fiind pavoazate cu drapelul naţional în doliu. Odată ajuns la Iaşi, coşciugul a fost ridicat de profesorii Universităţii din capitala Moldovei, care au stat de gardă în timpul prohodului, slujba fiind oficiată chiar de către Mitropolitul Nicodim. Printre personalităţile care au participat la ritualul de reînhumare s-au regăsit Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine al României, Ion Nistor, generalul Nicolae Uică, Nicolae Iorga, dr. Constantin Angelescu, Mihail Semionovici Ostrovski, generalul Paul Anghelescu, Savel Rădulescu, Nicolae Raicovicianu. Ca fapt divers, documentele arată că groapa pentru reînhumare a fost făcută de serviciul de arhitectură al Comisiei Monumentelor Istorice. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga şi pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”. Un monument al domnitorului Dimitrie Cantemir va fi fost inaugurat la Moscova în anul 2017, în amintirea acelei epoci de mult apuse. Să îi purtăm o amintire pioasă celui de a fost comparat cu personalitățile Renașterii italiene, prin complexitatea studiilor sale. Cărturar de formație enciclopedică, Dimitrie Cantemir, este cel mai important promotor al umanismului și preiluminismului românesc din secolele XVII-XVIII.

Peștera Urșilor: forme în armonie…

Data: 14 iulie 2026 by Ion Nălbitoru

Am avut fericita ocazie să vizitez, poate, după părerea mea, cea mai frumoasă formațiune carstică din România! Este vorba despre renumita Peștera Urșilor situată  la poalele Munților Apuseni,  în localitatea Pietroasa, satul Chișcău, din județul Bihor. Ea este renumită nu numai pentru spectacolul oferit de „dansul haotic” al stalactitelor și stalagmitelor, ci și pentru fosilele de  urs (Ursus spelaeus) descoperite în ea. A fost descoperită întâmplător, în urmă cu o jumătate de secol, în urma unei explozii, la lucrările de la cariera de piatră din acea zonă. Peștera are două nivele, cel superior destinat turiștilor și cel inferior care este declarat „rezervație științifică”. Nivelul superior, cel vizitabil, are în componența sa „trei mari galerii: Galeria Urșilor, Galeria Racoviță și Galeria Lumânărilor”. Deși este o peșteră tânără, ca descoperire, ea este foarte veche în existenta sa. Acest lucru ne-o dovedește chiar scheletul unui „Urs spelaeus”, de acum 1,5 milioane ani.

Această peșteră cu cât „îmbătrânește” cu atât parcă întinerește și podoabele sale, stalactite și stalagmite, se înmulțesc, și din miile existente în această grotă, fiecare este un unicat! Fiecare stalagmită și stalactită este unică în felul ei, prin formele multiple, istoric, arhitectura naturală. Fiecare formațiune, modelată cu răbdare de „mama apă”, are mesajul său, „sufletul” său, existenta sa. Fiecare pereche de stalactită și stalagmită sunt ca o familie, soț și soție, ele neputând exista, practic, una fără alta! Ele fac parte din universul acestei peșteri, și extrapolat, din universul formațiunilor carstice planetare. Așa cum fiecare ființă umană este unică în  Univers, atât fizic cât și spiritual, dar și energetic, la fel fiecare peșteră este unică în dimensiuni, configurație, istoric și centri energetici.

Omul, când se găsește în societate, și chiar singur în locuința sa, gândurile sale o iau „razna”. Uneori, pentru a se liniști psihic, se retrage în mijlocul naturii, pe malul unui râu sau lângă un izvor și meditează, face yoga, nirvana! Părăsește lumea reală și pătrunde doar în esența ființei sale, făcând o conexiune nu numai cu natura, ci și cu Divinitatea. Dar când pătrunzi într-o peșteră nu mai este nevoie de acea concentrare, de acea simbioză, deoarece ea se produce automat. Simți că faci parte din acel spațiu, gândurile nu mai evadează în afara pereților stâncoși care te înconjoară, ești într-un alt „spațiu”, un alt „univers” căruia îi vezi și îi simți marginile. Dacă, în locurile permise atingi stanca umedă, trupul îți este încărcat cu noi energii. Dacă o picătură de apă îți cade pe creștetul capului sau pe frunte, ai o senzație plăcută de binecuvântare, ca un botez al muntelui. Simți că peștera are „suflet”! Primești liniște sufletească și trupească, „bateriile” sufletului și cele ale trupului ți se încarcă!

Pot afirma că fiecare peșteră are viața ei, povestea ei de nepătruns, ascunsă adânc în piatra munților. Ele sunt martorii ascunși ai existenței de milenii și milioane de ani, și de ce nu, al evoluției pe Terra. În Peștera Urșilor sălile se deschid ca niște altare într-o catedrală subterană construită de mii sau milioane de ani de către mama natură. Această peșteră este o ramură din natura tăcută a unei istorii foarte îndepărtate din perioada preistorică în care omul nu se deosebea mult de instinctul animalic de a vâna, de a se apăra, de a lupta cu brațele, bâta sau pietrele pentru existenta într-o lume a sălbăticiei. Forme ciudate, și în același timp de o armonie spectaculoasă, adevărate  „sculpturi” pline de mister și enigme, forme și elemente interpretabile după felul cum le percepe fiecare individ în parte. Sunt locuri unde arhitectura interioară a peșterii, cu mii de detalii, te vrăjesc și te încântă, dar pe care niciodată mâna celui mai iscusit om nu o va putea reda. Ai impresia că unele locuri sunt realizate în „filigran” de un meșter nevăzut, mama natură, Divinitatea!

De fapt și „mama” și „tata” acestui monument carstic este apa care a sculptat și a modelat în rocă, de-a lungul miilor de ani, sau a zecilor de mii, ceva inimaginabil! Niciodată mâna omului nu va realiza, cu atâta migală, arta naturii! Nici măcar Inteligența Artificială! Și chiar dacă omul ar face-o experimental prin AI, acea lucrare carstică nu se va ridica niciodată la valoarea celei naturale, fiindcă artificialul tot artificial ar rămâne, și nu vei putea simți pulsul muntelui, șoaptele lui prin picăturile de apă ce cad într-un ritm aparte, creând, răbdătoare, stalactitele și stalagmitele. Și totuși marea lucrare carstică nu este terminată și nu se va termina niciodată, fiindcă interiorul său este, lent dar sigur, în permanentă transformare. Este un fel de „perpetuum mobile”, să-i zic metaforic, o modelare continuă, fără sfârșit!

O stâncă în întuneric, rece și umedă are „sufletul” și istoria sa. Aici, în subteran, unde lumina zilei n-a pătruns niciodată, în urmă cu milenii  apa „divină” a început ridicarea unui adevărat templu, o capodoperă subterană care a fost descoperită de om după alte milenii. Aici, arhitecții nevăzuți, din adâncul muntelui, au întocmit proiectul acestei formațiuni carstice unde apoi au lucrat, cu dălți și ciocane de apă,  alte milioane de sculptori inimaginabil și neîntrecuți în măiestria lor! După părerea mea, din peșterile pe care le-am văzut, Peștera Urșilor este cea mai frumoasă, spectaculoasă și impresionantă din România. Bineînțeles nu-s de neglijat, prin spectacol, naturalețe și frumusețe și peșterile: Mezaid,  Muierii, Polovragi, Ialomița, Dâmbovicioara, Scărișoara, Vântului etc. În afara splendorilor terestre oferite ținuturilor românești de formele de relief, fauna, flora, bazine hidrografice, există și  bogății subterane, bogate în minereuri, dar și înzestrările carstice care au o „lume” a lor, o istorie nescrisă din cele mai vechi timpuri și un farmec aparte! În Peștera Urșilor, altarele din catedrala muntelui se închid și se deschid într-un miracol prin vraja stâncii care parcă pulsează ca o inimă în interiorul masivului muntos!

Ar fi „urmuzian”, ar fi ca într-o satiră postrăzboi… Ucraina, această posibilă „chină” a copy paste -ului (militar)…

Data: 13 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Dacă ar mai avea un dram de noimă, de rațiune logistică, Europa, dimpreună cu „unchiul Sam”, ar trebui să pună un compas pe hartă… Să învârtă de el pentru a vedea ce înseamnă, de fapt, constituirea de către Zelenski a acelui „comandament al impactului cu rază lungă” (al armelor cu rază de lungă de acțiune – sic!) în cadrul armatei ucrainiene… Pentru că raza cercului descris „topografic” s-ar putea să le dea frisoane… Oriunde ar pune vârful acului compas… La Odesa, la Kiev… Și este cât se poate de evident că, la nivel de structură militară, acest departament vizează armele cu rază lungă… Achiziția, utilizarea… Iar Rusia este doar într-o direcție, mare parte din cercul descris pe o eventuală hartă (și nu neapărat a viitorului) intersectând și pe aceia ce l-au susținut pe acela ce se joacă astăzi cu denumiri, structuri, comandamente… Și este ilar de ce nimeni nu îl întreabă pe Zelenski la ce îi trebuie o asemenea structură și, mai ales, de ce a înființat-o, nu pe logica structurii militare interne a armatei Ucrainei (la nivel de minister, de unități, de garnizoane), ci, taman, printr-un decret prezidențial… Și cât de ofensiv, militar, va fi pe viitor acest „comandament”… Sigur, Kievul își permite să se comporte aproape ca un învingător… Deși nu este… Nu a câștigat războiul, nici măcar din perspectiva intereselor negustorului de armament de mâine… Al afacerilor sale cu Europa, cu restul lumii… Da, a primit de la „unchiul Sam”, la summit -ul NATO de la Ankara, o licență pentru rachetele „Patriot”… Dar este vorba de un vraf de hârtii… Nu de acele mii de rachete pe care le vrea… Și pe care, de multă vreme, nu le mai cerșește… Le cere! În fond, o licență de producție nu înseamnă și intrarea imediată în fabricație… Chiar dacă vorbim despre Ucraina, această cu adevărat „chină” a copy-paste -ului (militar!) al prezentului… Pentru că „licența” nu vine „la pachet” cu utilajele necesare (multe de mecanică fină, aerospațială), cu toate subcomponentele necesare, greu de procurat (dovadă că nu au reușit nici alții să le fabrice, recte Germania, sau au făcut-o foarte greu, după foarte mulți ani, precum Japonia), ori cu mâna de lucru înalt calificată necesară… Și nu într-un domeniu oarecare, ci în cel aero-spațial!… Pentru că la un asemenea nivel tehnologic se încadrează ceea ce Ucraina crede că va fabrica peste noapte cu licența dată de „unchiul Sam”… Și care, apropo, încă nu știm cum va fi primită, ca gest de „dărnicie” (unilaterală) a lui Trump, nici la nivelul Pentagonului, nici în Congresul Statelor Unite… Unde ar trebui să se manifeste o minimă opoziție față de gestul președintelui american… Dacă nu, înseamnă că, într-adevăr, zisele lui Putin, de la începutul operațiunii sale, se confirmă în ceea ce a devenit războiul Europei… Iar în Ucraina chiar au fost multe treburi putrede ale „unchiului Sam”, licența „dăruită” fiind, de fapt, prețul tăcerii… Doar că, negociind cu negustorii de moarte, niciodată nu o să ai zidită ca legământ tăcerea lor… Iar licența „Patriot” de acum s-ar putea să fie doar începutul unei lungi liste de impuneri (pentru securizarea „omertei”!) dinspre Kiev…

Pe de altă parte, nici Zelenski nu este naiv! Și știe bine că nu are ce face acum cu licența de fabricare a interceptoarele „Patriot”… Și are habar de eșecurile altor două state care, nu au primit, ci au cumpărat licența „Patriot”… Și care, și dezvoltate industrial, și neimplicate într-un război de uzură, tot nu au reușit să producă prea mult… Una dintre ele cu mult sub cantitatea preconizată, cealaltă, nici măcar șuruburile necesare… Japonia și Germania… Care, în fața unei provocări inginerești evidente (și vorbim, nu-i așa?!, de două țări cu tradiție în tehnologie…), cam stau cu licențele „Patriot” atârnate de ușa hangarului autoînzestrării militare… Pentru că, Japonia, de exemplu, cu toată tenacitatea și meticulozitatea ei, abia reușește să producă 30 de interceptoare „Patriot” pe an… Iar asta după aproape două decenii de la primirea licenței… Cât despre Germania (care a primit licența la începutul războiului din Ucraina), putem spune doar că industria bavareză a capotat lamentabil, cu un rușinos scor de producție abia „rotunjit” la zero (!)… Dar, în mod cert, Kievul are un plan… Și cu licența de producție, și cu departamentul militar „al impactului cu rază lungă”… Pentru că „însărcinarea” membrelor UE, la ordinul Bruxelles -ului, de a-și asuma rolul de donatori desemnați de rachete „Patriot” (dar și a altor tipuri de armament și muniție) este valabilă și astăzi pentru țările europene (inclusiv Germania), iar rachetele „Patriot” tot vor fi procurate/primite gratis, chiar dacă nu în ritmul dorit de ucrainieni… Or, din clipa în care Ucraina va vinde interceptoare, iar apoi poate chiar sistemul de lansare (pentru că, la război se pricepe ea cât s-o pricepe, dar la negustoria cu arme este în „top”, având o lungă experiență), o va face prin revinderea sub patent propriu, cu „țidulă” de fabricație de la „unchiul Sam”… Și ne va vinde poate chiar și nouă!… Poate chiar pe „al nostru”, donat!… Așa „urmuzian”, ca într-o satiră postrăzboi…

Despre zdrențe, ticăloși și identitatea de a fi…

Data: 13 iulie 2026 by Nicolae Bălașa

Nu demult vă spuneam că mie, la vremurile de acum, îmi miroase a ăl de gură‑cască, de pe timpul meu, adică tot a ăia de demult şi a rostului lor fără de rost. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii, ei, un fel de zdrenţe în istorie, au tot fost, sunt şi o să mai fie. Dar ca să vedem cum au apărut şi care este a lor menire, daţi-mi voie să mă întorc tot la anii copi­lăriei. Parcă acolo, într-un fel de primordii, îmi gă­sesc eu rădăcinile şi tot de acolo începând, simt cum a apărut, a curs şi se extinde şi astăzi răul în lume. Pe de altă parte, privind introspectiv, într-un fel mă ştiu copil şi altfel sunt când mă privesc cu ochii omului de acum. Una peste alta, copilăria, la general, este una specifică vremurilor în care ne-am născut. Într-un fel striga pe atunci bunica după mine şi altfel ar striga acum. Un anume gust aveau fructele copi­lăriei mele, mâncate direct din pom, de pe dealuri şi vâlcele, şi altul au (dacă mai au?!) cele luate acum de la mall, stropite cu cine mai ştie ce insecticide şi-apoi spălate prin şapte ape. Într-o altă ordine a ide­ilor, totuşi, cumva ne-am şi asemăna, chiar dacă viaţa este curgere şi iar curgere. Bunăoară, cum v-am mai spus, şi eu, ca şi cei din ziua de astăzi, am mers la şcoală. Primele patru clase le-am făcut într-un fel de cocioabă, ridicată de oamenii din sat cu zile-muncă la stat. Voiai sau nu, aveai sau ba, tre­buia să dai statului cărămizi, lemne, cuie şi bineînţe­les zile-muncă. Mai pe româneşte, să dai pie­lea de pe tine şi, evident, zilele, oase-frânte, pen­tru a se construi omul nou şi, evident, noua socie­tate… Doar Dumnezeu stie cum s-o numi, câtă vreme întreaga omenire, direct sau indirect, s-a tot târât prin mocirlă în timp ce, fără voie, mediat prin besmeticii ei, şi-a venerat călăii.

Oameni buni, nu credeţi că în afară de Dosarul așa-zisei „revoluții” ar trebui deschis un Dosar al îndobitocirii poporului român, cu premeditare, un dosar al prosti­tuţiei intelectuale? Din câte îmi aduc aminte, doar curvele, înainte de ’89, înfundau puşcăriile, iar după aceea, doar ele au fost şi sunt încă hulite, bătute şi amendate. Nu ar trebui deschis încă un dosar pentru nesimţiţii ce au acoperit crime şi au spălat, cu acele cuvinte ticluite, sângele vărsat prin închisori de către marii intelectuali şi patrioţi ai neamului? Nu credeţi că cei ce au debitat tot timpul fel şi fel de inepţii, ajutând voit cuplul Ceauşescu la înfometarea popo­rului, sunt la fel de vinovaţi ca şi ei? Nu credeţi că toţi aceşti tembelizaţi sunt la fel de vinovaţi ca şi cei ce au vărsat sângele pe străzi, în ’89, în zilele teribilei lovituri de stat? Lovitură lălăită şi ascunsă tot de către ei, de către telectualii vremurilor, prin fel şi fel de semantici, sub masca unei revoluţii? Mă rog, după atâţia ani şi după ce zilnic văd, nici nu mai sper şi nici nu mai cred că s-ar putea trezi cineva şi-ar spune: „Sunt sau suntem vinovaţi“. Morala este în cui demult, iar dreptatea în justiţia română mi se pare a fi, cu mici excepţii, una de du­gheană. Aşa e la noi, de ochii lumii, doar pe ici pe colo… Însă eu încă mai sper în cea din ceruri! „Nu scapă, maică, nici dacă ar încremeni în faţa altarului! Ai dat în cap cu parul, la par să te aştepţi! Uite, acuş le vine rândul!“, m-a liniştit o babă de pe la mine de prin sat.

Dar să revenim! Cum vă spuneam, încă de pe vremea când eram eu copil şi până în ’89, tot ce un întreg popor dădea gratis statului se numea muncă patriotică. Al dracului patriotism! Despre identitatea de a fi, despre a fi omul om în rândul lumii, nu po­me­nea nimeni, nici atunci şi nici în ziua de astăzi. Păi câtă vreme „mălaiul“ vine de peste ocean sau de pe aci, de prin împrejurimi, de ce, Doamne, iartă-mă, ar mai vorbi?! Numai că şi tăcerea asta e tot un fel de îndobitocire la care aceiaşi toarăşi telectuali depun din plin eforturi. Trebuie să spunem că termenul de patriot, în post-post-modernismul ăsta idiot, s-a schimbat. Aceeaşi Mărie, evident, sub altă pălărie, se numeşte voluntar, iar acţiunea în sine, volun­tariat… Domnule, nu mai ştiu ăştia cum să te facă să munceşti pentru binele şi îndestularea lor?! „Că trebuie şi gura lor să mănânce ceva“, cum ar spune unul pe maidan sau în partea ailaltă, prin vreo ma­hala. „Apropitar“, acum, în plin avânt al capita­lismului sălbatic, nu mai e statul, ci un O.N.G. al to’arăşilor specializaţi în chestii, socoteli şi în treaba cu tăcutul şi cealaltă treabă cu furatul. Adică, specia­lizaţi în trai, nineacă, pe banii proştilor! „Proşti, dar mulţi!” …Şi să te ferească Dumnezeu din faţa pros­tului când de furie este orbit!

Sincer, aş fi trecut şi peste beleaua asta cu „pa­tri­otismul“, cu voluntariatul, vopsit şi revopsit, dacă nu mi-aş fi amintit de faptul că abia împlinisem nouă ani şi cei ce se ocupau cu înregimentatul, cu îndoc­trinatul, mai pe româneşte, cu îndobitocitul, nu mi-ar fi agăţat cravata roşie la gât şi nu m-ar fi pus să jur că, „nu-mi voi precupeţi sângele şi viaţa pentru par­tid şi conducătorul său iubit, pentru viitorul lumi­nos“ (viitorul meu de atunci e prezentul de acum! Priviţi-l şi voi! Al dracului de luminos!), pentru „eroul între eroi“ sau pentru idioţenii de tipul: „În luptă pen­tru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!“ Ăsta zăcea formolizat la Moscova, în Piaţa Roşie, dar to’arăşii la datorie, tot to’arăşi! Iar mie îmi arde de justiţie şi mă mai şi întreb de ce oamenii îngenunchează te miri cum şi tot pupă moaşte?! Păi credeţi că astfel de sloganuri au fost formulate de către baba Riţa văduă de război, sau de către Mitroacă, ăla despre care vă spuneam că a trăit o viaţă întreagă, mâncând te miri ce ierburi, dude, cor­coduşe sau porumbe? Nu, fraţilor! Cei de vârsta mea îi ştiu. Doar prezentul sumbru ce seamănă teribil cu cel ce a urmat imediat colectivizării, le mai întunecă minţile, că în rest… Voi, cei tineri, îi intuiţi, dacă nu vreţi să fiţi prostiţi de veşnicii slugoi, ce pozează, mai nou, în excelenţe-cărturari de soi. Cu siguranţă, printre ei, repet, cei mai sus citaţi. În special, nu uitaţi de Niky, Prelipuţă şi ceilalţi de vii formolizaţi!

Vă mai amintiţi, pionieri au fost fă­cuţi toţi, mai puţin cei ce repetau clasa I, a II-a uneori şi de trei ori. Adică ăia de miroseau de la o poştă, a prost! Acum, ce să mai zicem, nu în orice tărtăcuţă pune Cel de Sus ce trebuie: creier, inimă şi suflet. La câte unii mai greşeşte şi toarnă-n ea venin, tărâţe. E, ăştia, ultimii, cu un fel de troacă în loc de cap, pe umeri, din frustrări, în împrejurări care mai de care, te pârau, ba la învăţătoare, ba la ai tăi din casă, ba spuneau tot felul de aiureli încât să-i bage lumea în seamă… Ei, pârâcioşii de atunci, au deve­nit, pe parcurs, delatorii specializaţi în a turna până şi pe cei din groapă sau pe ai lor părinţi. Printre ei, printre delatorii de trei parale, pârâtori pe scara blo­cului, la serviciu etc., desigur, Joiţine, Țârdei, Ca­cavele, Cucuvele… Și pentru că tot am vorbit şi despre justiţie, poţi învinge, în instanţă, aceşti ticăloşi înţe­peniţi în sistemul din vremuri ticăloşit? Aiurea! Sigur nu, chiar dacă justiţia, vorba unui prieten de-al meu, „este competentă, independentă, inamovabilă“ şi… şi… „Cioclopedică!“ „…Cioclopedică!“, tot Cara­giale! Trăiască ticăloşia, trăiască justiţia!

Doar o întrebare: de ce țările bogate în petrol sunt în război…?

Data: 13 iulie 2026 by Petru Jipa

Este o întrebare care nu este pusă cu voce tare, mai degrabă rezonează ca un zumzet liniștit în fundalul știrilor globale: De ce țările ale căror pământuri sunt binecuvântate, sau blestemate, cu aur negru par să se afle inevitabil într-o stare de confruntare permanentă cu acele națiuni ale căror rezerve au epuizat sau care nu au deținut niciodată astfel de rezerve? Această observație, la prima vedere părând a fi o corelație întâmplătoare, se dezvăluie la o examinare mai atentă ca fiind coloana vertebrală structurală a geopoliticii moderne. Nu este un război în sensul clasic al tranșeelor și liniilor frontului, ci mai degrabă un conflict asimetric de dependențe, economie și suveranitate. Pentru a înțelege această dinamică, trebuie mai întâi să redefinim natura petrolului. Acesta a devenit de mult mai mult decât o simplă sursă de energie; este energie lichidă, timp distilat și capital geopolitic. Pentru națiunile bogate în petrol, adesea grupate sub termenul de „state rentiere”, petrolul devine singura marfă de export relevantă, un export mono-cultural care pătrunde în întreaga structură statală. Această dependență creează o vulnerabilitate paradoxală: cu cât o țară este mai bogată în resurse, cu atât ordinea sa politică internă devine adesea mai instabilă, deoarece statul nu se bazează pe respectarea obligațiilor fiscale de către cetățenii săi, ci mai degrabă pe vânzarea unei resurse finite. Acest lucru duce la o decuplare între guvern și populație, alimentând conflicte interne care, la rândul lor, atrag actori externi. (Citeam ceva și despre aurul de la Roșia Montană care se dorește ”rentabilizat” de rentieri) Pe de altă parte, există națiunile industrializate sau economiile emergente în creștere rapidă, fără rezerve proprii semnificative. Pentru ele, petrolul nu este o marfă, ci o gură de oxigen. Motoarele lor economice, mobilitatea și producția lor industrială sunt legate de fluxul constant al acestei materii prime. Aici apare adevărata tensiune: producătorii controlează robinetul, în timp ce consumatorii trebuie să mențină mașinile în funcțiune. Această interdependență, însă, nu este nicidecum simetrică. Țările consumatoare sunt obligate să își alinieze arhitectura de securitate cu regiunile producătoare de petrol. Ceea ce este adesea perceput ca „război” este în realitate o rețea complexă de prezență militară, presiune diplomatică, sancțiuni și șantaj economic. Dimensiunea istorică nu poate fi ignorată. Multe dintre conflictele de frontieră și tensiunile etnice actuale din regiunile bogate în petrol sunt moșteniri directe ale actelor coloniale de mediere, în care granițele au fost trasate fără a ține cont de realitățile tribale sau religioase, dar cu o precizie meticuloasă în ceea ce privește rezervele presupuse. Astfel, „războiul” este adesea o replică a intervențiilor istorice, menținută în viață de mizele mari ale puterilor moderne. Statele care intervin nu acționează neapărat din zel ideologic, ci mai degrabă din necesitatea calculată a securității aprovizionării. Este un război rece pentru valve și conducte, purtat cu vorbe aprinse și uneori cu arme puternice. Un alt aspect este rolul petrodolarului și al piețelor financiare globale. Petrolul este denominat în dolari americani, ceea ce oferă un pilon suplimentar pentru ambițiile hegemonice americane. Țările care încearcă să se elibereze de acest sistem sau să își naționalizeze resursele întâmpină o rezistență masivă, adesea deghizată într-o campanie de destabilizare. Aici, liniile dintre concurența economică și amenințarea existențială devin estompate.

Războiul” este, așadar, și o luptă pentru suveranitatea monetară și controlul asupra fluxurilor financiare globale. Dar este poate premisa acestei întrebări prea simplistă? Nu toate țările bogate în petrol sunt în conflict deschis și nu toate țările sărace în petrol sunt agresori. Există democrații stabile cu rezerve limitate și regimuri autoritare cu abundență care coexistă pașnic. Cu toate acestea, tendința rămâne înfricoșător de clară: acolo unde curge petrolul, curge și sânge, sau cel puțin cerneală, sub formă de acorduri secrete și amenințări. Resursa acționează ca un catalizator, accelerând și escaladând conflictele latente. Îi transformă pe vecini în rivali și pe aliați în ostatici.

În concluzie, ostilitatea este mai puțin o lege a naturii și mai mult o construcție creată de om. Este rezultatul unei ordini mondiale care înțelege energia nu ca pe un bun comun, ci ca pe un instrument strategic de coerciție. Atâta timp cât prosperitatea unei jumătăți a lumii depinde de setea celeilalte, acest „război” va continua să mocnească. Numai atunci când era combustibililor fosili se va încheia, fie prin progres tehnologic, schimbări climatice sau epuizarea resurselor, logica geometrică a acestor conflicte se va dizolva. Până atunci, petrolul rămâne nu doar combustibil pentru motoare, ci și iască (ciuperci parazite) pentru istorie. Îmi amintesc un banc. Doi geologi stau de vorbă la o bere: Băi, am fost pe teren săptămâna trecută și am dat de cel mai bun geolog pe care l-am văzut vreodată! Serios? Și cum îl cheamă? Unde lucrează? Nu-l cheamă nicicum, e soldat în termen. L-am pus să ne sape niște gropi pentru eșantioane. A dat la lopată opt ore, a scos pământ, a făcut tranșee și a analizat fiecare strat, dar cu o precizie uimitoare! Incredibil! Și ce a descoperit? Păi în prima groapă a dat de unelte dacice, în a doua a găsit monede romane, iar în a treia a dat de o pungă de petrol. Am văzut în film cum o persoană folosea o nuia sau ”pendul” pentru a căuta resurse subterane (apă, minerale sau petrol) ce se numea ”rabdomant”. Această practică este cunoscută sub denumirea de rabdomanție sau în limbaj popular „fântânit”. Astăzi mai modern, fântânitul se face cu pușca mitralieră. Unde se descarcă arma, acolo sigur avem petrol.

Să fie pace!