Nu poţi juca o eternitate pe cartea că românii nu văd adevărul sau, chiar dacă-l văd, nu contează…

De prea mult timp ziua de 15 martie 1848 este preluată de maghiari cu o idealizare fără margini, şi vânturată peste tot, cu toate dezideratele ei revoluţionare de atunci, inclusiv – şi parcă anume pentru – „idealul” unei Ungarii mari, cu luarea Transilvaniei în viziunea cea mai „entuziastă”, de fapt fanatică, ne maicontând nimeni şi nimic, şi transformarea acestei ţări într-una pur maghiară, românii şi saşii urmând să se descurce cum vor putea, să dispară pur şi simplu, pentru că brusc şi din senin au devenit în faţa lui Kossuth şi a acoliţilor săi fanatici „vânzători de patrie [maghiară] şi rebeli”, deci buni de şters de pe faţa pământului. Sigur că la nimeni nu-i convine, la niciun popor, ca să se trezească într-o bună zi, la „idealul” cuiva dinafară, că e bun de şters de pe faţa pământului.

Repet, aşadar, că de prea mult timp se vântură idealizat simbolul de 15 martie, în integralitatea revoluţiei ungare de atunci, fără pic de responsabilitate pentru atrocităţile săvârşite de insurgenţii maghiari în numele acestei revoluţii faţă de românii şi de saşii din Transilvania. Cred că a sosit, totuşi, momentul preluării responsabilităţii, de către oficialii maghiari, de conştiinţa publică maghiară, a acelei imense vini istorice de la 1848-1849 faţă de jertfele poporului român din Transilvania, inclusiv şi faţă de maghiarii nevinovaţi care au căzut atunci în câteva localităţi unde românii simpli, orbiţi de durere pentru atrocităţile făcute asupra lor de cetele de vânătoare maghiare, au trecut la legea talionului, de unii singuri, fără aprobarea prefecţilor români, fapte reprobabile şi acestea, la care nu s-a gândit Kossuth când a dezlănţuit teroarea în Transilvania.

Aşadar, nu se mai poate juca o eternitate pe cartea că românii nu văd adevărul istoric sau, chiar dacă-l văd, nu contează, şi cu obrazul gros nu dăm socoteală nimănui, îi ignorăm pe români, şi aşa ne separăm zi de zi de ei, „colaborăm” cu ei doar ca să le luăm cât mai multe averi, inclusiv cele publice, cum s-a făcut cu averile marilor fonduri tereziene date de statul român pe nedrept Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia şi acum acelaşi stat plăteşte chirii imense Arhiepiscopiei, ca într-o realitate a absurdului descrisă de Eugen Ionescu. Nu se poate merge o eternitate cu această atitudine jignitoare faţă de români. Nu se mai poate sărbători 15 martie integral, sfidându-se sensibilitatea istorică a românilor, care atunci chiar că nu aveau absolut nicio vină pentru ceea ce li se pregătea. Trebuie întors totul în relaţiile româno-maghiare la onestitate în atitudini şi normalitate de tip european în raportarea unuia faţă de celălalt, reînvăţând alfabetul respectării demnităţii umane şi naţionale, de la gesturile cele mai simple începând, şi acestea călcate azi în picioare de unii oficiali maghiari, mai ales în zona Covasna, Harghita, Mureş.

Avem atâtea obiective înalte de făcut împreună, noi, românii şi maghiarii, nu doar pe linie de civilizaţie economică, dar mai ales pe linie spirituală, lucruri care ne leagă pornind de la iubirea faţă de strămoşi, faţă de istorie, faţă de viaţă. Pentru că în primul rând istoria trebuie să o luăm aşa cum a fost, din păcate şi cu durere, nimeni nu trebuie să culpabilizeze pe cineva de astăzi pentru faptele din trecut. Culpabil este doar acela care se identifică cu autorii faptelor reprobabile şi criminale din trecut şi le justifică, în loc să le condamne şi să se disocieze de ele.

Aşadar, atitudinea duplicitară ce durează de atâta timp cu privire la sărbătorirea lui 15 martie, îmbrăţişându-i toate “idealurile”, nu poate să dureze o eternitate, sfidarea ascunsă pe seama românilor ar trebui complet eradicată pentru a lăsa loc sincerităţii depline şi normalităţii în relaţii noastre româno-maghiare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*