Secole întregi de izolare a românilor de cultura occidentală. Partea bună este că ne-am păstrat identitatea naţională

Culmea este că noi, românii, răspândiţi pe tot teritoriul „de la Nistru pân’ la Tisa”, fiind „o prelungire a latinităţii până în pragul Europei orientale”, ne-am trezit la un moment dat, prin ortodoxie, izolaţi de lumea occidentală – spune omul de cultură academicianul N. Cartojan (1883-1944) în a sa Istorie a literaturii române vechi, sigur, nu ca o acuzaţie şi ca o denigrare, departe de acest gând, ci ca o realitate istorică. Astfel, multe secole, “limba de cultură a neamului era o limbă străină [limba slavă] pe care o înţelegea numai clerul şi pisarii din cancelariile domneşti”, folosindu-se în biserică şi la curţile domnitorilor români. Marele istoric al Transilvaniei David Prodan spunea chiar că popii românii „bolboroseau” slujba în limba slavonă şi în Transilvania secolelor XVI-XVII, de niciun ţăran nu înţelegea nimic, probabil numai predicile erau în limba poporului.

Cum au ajuns românii, care şi-au păstrat cu îndârjire unitatea etnică în timpul invaziilor popoarelor nomade din stepele Asiei şi ale răsăritului european, după retragerea aureliană de la anul 271, să adopte ortodoxia şi slavona, acad. N. Cartojan explică prin faptul strămutării slavilor în dreapta Dunării, unde s-au format state slave sud-dunărene prin cucerirea ţinuturilor romanice de acolo, românii trezindu-se astfel rupţi de fraţii lor macedoromânii din regiunea Pindului iar croaţii întinzându-se peste ţinuturile romanice ale Dalmaţiei au rupt legătura romanităţii orientale cu romanitatea occidentală. Mai târziu s-au stabilit ungurii în Panonia şi au ridicat „un alt stăvilar către apus”, încheind “izolarea noastră de lumea romană”. Astfel, din secolul al VII-lea, de când s-au stabilit slavii în sud, până la mijlocul secolului al IX-lea când bulgarii au „intrat în zona religioasă a Bizanţului ortodox” şi chiar până la creştinarea ungurilor în ritul catolicismului latin în secolul al XI-lea, poporul român, „creştinat din epoca romană, trăieşte înconjurat de popoare păgâne”. Dar deja în secolul al XI-lea cultura ajunsese la o mare înflorire în Europa occidentală.

Dramatică este observaţia omului de cultură N. Cartojan: „Dar la data când apare în Italia Divina Commedia, pe plaiurile noastre, după un mileniu de zbuciumări, după vălmăşagul produs de invazii, abia se limpezeau zările şi se iveau cele dintâi înjghebări de stat românesc”. Până la această dată românii intraseră în influenţa bizantino-slavă, Imperiul Bizantin, care includea şi civilizaţia greacă, şi-a continuat existenţa încă un mileniu “după căderea Romei sub barbari”, devenind “farul celei mai strălucitoare civilizaţii care a luminat Evul Mediu European între veacurile al V-lea şi al XI-lea”. Capitala Constantinopol devenise “cea mai frumoasă cetate a Evului Mediu”. În aceste condiţii, bulgarii, popor necreştin, se creştinează la anul 864, devenind ortodocşi. Spre sfârşitul secolului al XII-lea se încheagă la sud de Dunăre şi Serbia, unul dintre statele foarte puternice ale Peninsulei Balcanice de atunci, împrumutând de la bulgari limba bisericească şi literatura tradusă din Bulgaria. Croaţii s-au alipit la Ungaria în 1102, preluând religia catolică. Românii, izolaţi de Occident de către unguri, “care până la începutul secolului al XI-lea erau păgâni”, iar de Imperiul Bizantin erau izolaţi de slavii de la sudul Dunării, deveniţi ortodocşi din secolul al IX-lea, au fost nevoiţi să preia în biserică liturghia slavă, spune acad. N. Cartojan, dar lipseşte material documentar necesar „pentru a lumina această epocă întunecată din istoria poporului românesc”.

Primele documente despre statalitatea românilor amintesc de voievodul Litovoi de la Jiu care a luptat contra regelui ungur Ladislau Cumanul. Apoi, ctitorul Ţării Româneşti, Basarab I, curăţă şesurile de la Dunăre de tătari şi distruge oştirea ungară a lui Carol Robert de Anjou la Posada, în 1330. Bogdan maramureşeanul trece munţii şi întemeiază Ţara Românească a Moldovei. Acad. N. Cartojan opinează că intrarea românilor în zona culturii sud-slave „a fost fatală pentru toată cultura noastră veche”. Până ce noi ne-am organizat viaţa de stat, „Occidentul străbătuse timp de patru veacuri un drum destul de lung şi de bogat în literatură şi se ridicase până la Divina Comedie a lui Dante, în care vibrează sufletul Italiei medievale în ceea ce are el mai adânc şi mai etern omenesc”. Se dezvoltă apoi în Occident o superbă Cultură a Renaşterii. Dar, spune acad. N. Cartojan, paradoxal, slavismul, respectiv ortodoxismul „a contribuit într-o măsură oarecare la păstrarea intactă a unităţii noastre etnice”. (Să amintesc aici că saşii care au întemeiat Clujul în Evul Mediu, având aceeaşi religie ca şi ungurii din Cluj, unde au imigrat secol după secol mulţi unguri, saşii au fost treptat maghiarizaţi, ca şi polonezii unitarieni imigraţi în Cluj în secolul al XVII-lea. Apoi nobilii români trecuţi la catolicismul din Evul Mediu s-au maghiarizat şi ei. Din păcate se vede clar şi în fenomenul de maghiarizare a românilor din Secuime: în partea Ciucului, Odorheiului şi Giurgeului, unde românii era greco-catolici, ei au fost maghiarizaţi în masă, iar în partea Treiscaune, unde românii erau ortodocşi, maghiarizarea nu s-a putut face cu acelaşi „avânt”).

Concluzia acad. N. Cartojan este că românii fiind izolaţi de cultura bizantină prin ocuparea Bizanţului de către turci, apoi „Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin ortodoxismul nostru, noi continuăm să vieţuim timp de câteva veacuri din fărâmiturile unei culturi formate în plin Evul Mediu şi care la începuturile culturii moderne se stinsese. De aci caracterul atât de deosebit faţă de literaturile Apusului şi, în acelaşi timp, atât de medieval al literaturii noastre până în pragul secolului al XIX-lea”.

Aşadar, destinul neamului nostru a fost influenţat puternic de împrejurările istorice de la această „răspântie a năvălitorilor” şi că datorăm ortodoxiei păstrarea fiinţei noastre naţionale, cu toată situaţia tristă de a fi adus starea de medievalitate în literatură până în secolul al XIX-lea. Dar, cum spunea Nicolae Iorga: „Trecutul românesc, ori de-a fost bun, ori de-a fost rău, ne este drag pentru că este al nostru”. Principalul este să nu ne cramponăm în medievalitate şi în alte cutume ale Evului Mediu şi astăzi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*