Arhiva zilnică: 15 februarie 2021

Revolta din stradă și tăcerea din turnul de fildeș…

Sâmbătă, 14 noiembrie a.c., România a oferit imaginea dureroasă a două lumi care nu se mai întâlnesc nici măcar în același jurnal de știri. În timp ce pe străzile din București zeci de mii de oameni îndurau frigul și ploaia sub cerul rece de noiembrie, la Oradea clopotele băteau a sărbătoare și a fast. Conform imaginilor publicate de presa locală (Bihoreanul), fostul premier Ilie Bolojan își conducea fiica, pe Lucia Maria, la altar, într-o ceremonie elegantă, cu ținute de gală și covor întins la intrarea în biserică – o petrecere fastuoasă despre care în spațiul public s-a vorbit că ar fi depășit pragul de un milion de euro. Este, desigur, un eveniment de familie – așa cum ar spune orice apărător al protocolului și al vieții private. Numai că, în mintea și în viziunea românului de rând, care își drămuiește astăzi ultimul bănuț după valul de scumpiri și măsuri de austeritate, „nenea Ilie” rămâne unul dintre principalii vinovați pentru greutățile prin care trece țara. Chiar dacă nu mai ocupă funcția de premier, amprenta deciziilor de putere cântărește greu, iar contrastul dintre fastul din „turnul de fildeș” și realitatea dură a străzii devine, în ochii oamenilor, strigător la cer. Scena aduce aminte de o paralelă istorică amară: încoronarea Țarului Nicolae al II-lea, când mulțimea s-a călcat la propriu în picioare pe câmpul Hodînka, dar ceremonia și balul fastuos au continuat fără oprire, ca și cum tragedia de afară nu ar fi existat. Într-un registru simbolic, mulți se întreabă astăzi dacă nu asistăm la același reflex al puterii: țara arde, iar ei pun de-o petrecere fără să privească spre oamenii din stradă. Pe de o parte, dară, îl avem pe „iubitul” domn Bolojan, preocupat să-și vadă fata așezată la casa ei, în liniștea și confortul unei lumi protejate. Pe de altă parte, avem peste cincizeci de mii de români ieșiți în stradă – oameni veniți din toate colțurile țării, din Maramureș, Cluj și Sălaj până în Vrancea, alături de români întorși special din diaspora – strânși mai întâi în Parcul Izvor și apoi în fața Arestului Central pentru a cere eliberarea lui Călin Georgescu, dreptate, respect și o viață decentă.

Și, dincolo de granițe, avem o întreagă diasporă care nu a avut luxul de a-și vedea copiii așezați la casa lor în țară; dimpotrivă, milioane de români au fost nevoiți să-și lase casa, masa, părinții îmbătrâniți și rădăcinile în urmă, luând drumul pribegiei pentru a-și putea întreține familiile. Atunci când unii își construiesc viitorul acasă sub protecția fostelor sau actualelor funcții înalte, iar alții își rup sufletul printre străini, prăpastia dintre conducători și conduși nu mai poate fi acoperită cu niciun discurs oficial despre „reforme”. În mesajul citit în fața mulțimii din partea Cristelei Georgescu, în ajunul Postului Nașterii Domnului, prezența celor din stradă a fost așezată sub semnul solidarității și al jertfei personale, în ciuda intemperiilor. La fel de grăitoare precum indiferența puterii a fost și atitudinea presei în fața acestui dublu tablou. Corespondenții prezenți în fața Arestului Central au surprins un detaliu definitoriu: echipele televiziunilor clasice, legate prin mii de fire vizibile și invizibile de bugetele și jocurile puterii, se aflau în zonă, dar țineau camerele oprite. Când realitatea din stradă nu se potrivește cu agenda editorială a marilor trusturi, ea este tratată ca și cum nu ar exista, iar vocea a zeci de mii de cetățeni este ștearsă de pe harta țării.

În schimb, singurele voci care au difuzat imagini de la manifestații au venit din zona online – o platformă digitală care a adunat zeci de mii de spectatori simultani și sute de mii de vizualizări, transformând ecranul telefonului într-o piață publică alternativă pentru românii din țară și din străinătate. Nu este un lucru rău că imaginile au ajuns la oameni și că adevărul străzii a spart blocada televizorului. Însă, dacă privim lucrurile cu luciditate, nu putem să nu observăm că acest demers nu a pornit dintr-o dragoste pură față de România sau dintr-un spirit civic dezinteresat, ci dintr-un calcul rece de audiență: goana după trafic, algoritmi, „like” -uri și ambiția declarată de a urca în „top 10 mondial” al vizualizărilor. Oamenii ieșiți în frig au devenit, astfel, combustibil pentru cifrele de audiență în online, în timp ce televiziunile tradiționale au preferat să întoarcă privirea. Rămâne însă imaginea de fond a unei țări rupte în două: la Oradea se celebrează așezarea la casa ei a fiicei unui lider politic, în timp ce zeci de mii de români își strigă disperarea în stradă, iar alte milioane își plâng dorul de casă prin colțurile lumii. Democrația nu se măsoară doar în cifre oficiale sau în transmisiuni protocolare, ci în capacitatea instituțiilor de a privi în ochi oamenii care ies în ploaie să își ceară dreptatea. Iar atunci când cei din turnurile de fildeș refuză să deschidă ferestrele și să audă glasul celor mulți, strada își găsește mereu propria lumină – fie ea și la flacăra unui opaiț.

 


Reciclarea anti-sistem: Cronica unui miting cu actori vechi în decor nou

E nevoie de o mișcare revoluționară, cu un substrat ideologic si spiritual să scoți oamenii in stradă. Operatiunea „autocarul” arată ca lumea nu se entuziasmează folosind rețete politice învechite de factura social-democrată. Când te declari o voce radicală împotriva „sistemului”, dar pe scenă ți se alătură figuri consacrate tocmai de arhitectura politică pe care pretinzi că o dărâmi, discursul capătă accente de teatru absurd. La miting au participat și oameni sinceri si revoltați, dar pe participarea lor s-au urcat cu picioarele pe scenă vechi politicieni, girați de liderul AUR. Din păcate s-a văzut ieri ca s-a pierdut suflu revoluționar a unei mișcări politice. Banii nu înseamnă totul. Asta nu înțeleg liderii AUR. Sâmbătă, 14 noiembrie 2026, la mitingul „neautorizat” din Parcul Izvor organizat în sprijinul lui Călin Georgescu, microfonul a trecut prin mâinile unor personaje ale căror biografii contrazic frontal eticheta de „nouă alternativă”. Spectacolul a început cu Gelu Vișan – fost deputat PDL și ulterior apropiat al Mișcării Populare (PMP) a lui Traian Băsescu – care a lansat din start tonul combativ al după-amiezii, îndreptând acuzații directe către Ciucu, primarul Capitalei, care nu a aprobat mitingul. A urmat George Simion, cel care a încercat să poziționeze evenimentul nu ca o manifestație de partid, ci ca o revendicare organică a „poporului român”, insistând că susținerea pentru Călin Georgescu rămâne de neclintit.

Momentul de vârf al simbiozei ideologice l-a oferit însă Robert Turcescu. Fost deputat PMP și fost candidat susținut de Traian Băsescu la Primăria Capitalei, Turcescu a urcat pe scenă pentru a proclama viitoarea victorie a lui Georgescu. E și colonel în rezervă.Ironia nu ține doar de trecutul său în partidele tradiționale ale fostului președinte, ci și de arhivele mediatice care păstrează momente în care același Turcescu ironiza public ascensiunea și discursul lui Călin Georgescu. Acest paradox ilustrează o mutație frecventă pe scena publică din România: capacitatea opoziției sau a curenților antisistem de a absorbi figuri din eșaloanele trecute ale establishmentului. Când criticii din linia întâi sunt foști parlamentari și exponenți ai vechilor partide portocalii sau populare, ceea ce se schimbă nu este neapărat structura puterii, ci ambalajul retoric. Românii au nevoie de lideri noi, naționaliști-conservatori. În fața unui electorat nemulțumit, discursul anti-sistem funcționează ca un magnet, însă punerea în operă trădează aceeași veche rețetă: aceiași oameni, discursuri întoarse la 180 de grade și un nou personaj central în jurul căruia se repoziționează vechile rețele de influență. Trebuie o schimbare reală de paradigmă politică în România. „Timpuri noi cu oameni noi”. E nevoie de un nou suflu revoluționar. George Simion iți cer să schimbi paradigma, deci ”la timpuri noi, oameni noi”. Foștii portocalii si social-democrati îngroapă mișcare suveranistă. E nevoie de o energie nouă și vitală, ca toate partidele patriotice de pe scena politică să colaboreze pentru libertatea și prosperitatea României. Lauda ministrului de interne e o capcană ironică. Mișcarea politică patriotică are nevoie de un avânt nou, de o schimbare spiritual și ideologică, de un idealism pragmatic. Călin Georgescu merita mai mult.


Numărul 803

Descarcă PDF


Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, e doar o jucărie cu arc!

România n-a avut norocul unui moment de grație după lovitura de stat din 1989. Istoria nu i-a rezervat privilegiul de a fi condusă de oameni de stat, ci de personaje sinistre care au confundat funcția cu vocația și puterea cu măreția. Destinul național a încăput pe mîna unor conducători care au făcut din mediocritate o constantă și din trădare o politică de stat. De cînd la conducere a venit cu trotineta actualul președinte, România traversează momente dramatice, dar presărate cu atîta ironie, încît pînă și cronicarii cei mai îngăduitori ai vremii sînt nevoiți să-și dezinfecteze pana în oțet înainte de a consemna faptele. În debusolarea aceasta mondială, în care națiunile își ascut instinctele de supraviețuire și își negociază la sînge fiecare firimitură de suveranitate, la Palatul Cotroceni s-a instalat o liniște de bibliotecă prăfuită, tulburată doar de declicul aparatelor de fotografiat și de foșnetul mapelor aduse de la Bruxelles. Avem, în sfîrșit, președintele pe care ni l-am imaginat în cele mai palide coșmaruri administrative: un personaj care pare mereu surprins că se află în încăpere, un fel de elev premiant la gafe, rătăcit din greșeală în cabinetul de criză al unei țări aflate la răscruce de vînturi. Nicușor nu conduce România. O privește cu o curiozitate detașată, ca pe o ecuație nerezolvată pe care, din lipsă de cretă și de curaj, preferă să o lase pe tabla altora. Dacă ar fi să măsurăm performanța prezidențială după numărul de cadre fotografice în care șeful statului afișează acel zîmbet rătăcit, de parcă ar cere scuze că ocupă spațiu în obiectiv, am fi deja o superputere continentală. Preocuparea supremă a actualului locatar de la Cotroceni nu este buzunarul românului, nici factura care sufocă gospodăriile, nici exodul celor care mai știu să țină o mistrie sau un bisturiu în mînă.

Marea miză a mandatului său este alinierea perfectă la dunga pantalonilor impusă de cancelariile occidentale. S-a instaurat la vîrful statului o formă de slugărnicie elevată, lustruită cu discursuri despre „angajamente europene” și „solidaritate necondiționată” cu războaiele unor interese străine. Cînd vine vorba despre bunăstarea propriului popor, președintele manifestă o amnezie selectivă, de o eleganță glacială. În schimb, cînd sună telefonul de la centru, întreaga administrație prezidențială intră într-o stare de alertă febrilă, gata să execute ordinele înainte ca acestea să fie măcar traduse integral. Este fascinant să privești cum un om care a promis rigoare și calcul rece se topește ca un cub de gheață în soare imediat ce zărește un comisar european pe covorul roșu, într-un balet diplomatic al sarcinilor pentru țară. Momentul de apogeu al acestei comedii amare s-a consumat chiar sub ochii noștri, odată cu descinderea la București a Ursulei von der Leyen. Dacă în capitala Bulgariei, oameni cu sînge patriotic și cu simțul umorului agricol mult mai dezvoltat – au întîmpinat-o pe Ursula cu o ploaie de ouă și legume proaspete, semn al unei nemulțumiri populare imposibil de mascat, la București protocolul a atins cote de o docilitate și plecăciune istorică.

Diferența de temperatură civică dintre cele două maluri ale Dunării este grăitoare. Acolo unde bulgarii au aruncat cu roșii și ouă, transformînd piața publică într-o tarabă a revoltei legitime, administrația noastră prezidențială a pregătit o coregrafie a umilinței voluntare. Nicușor nu doar că a întins covorul roșu, dar a părut gata să-l și scuture personal de orice fir de praf care ar fi putut deranja tocurile oaspetelui. Privirea lui, fixată cu o devoțiune aproape mistică asupra musafirei de la Bruxelles, trăda emoția unui debutant care a prins un autograf de la idolul său, nicidecum fermitatea unui șef de stat chemat să apere interesele a nouăsprezece milioane de oameni.

În timp ce Ursula își derula caseta bine cunoscută – un șir interminabil de platitudini diplomatice, fraze circulare golite de orice conținut concret, dar presărate cu laude generoase la adresa „partenerului exemplar”- președintele României executa un veritabil balet al aprobării. Dădea din cap cu ritmicitatea unei jucării cu arc, făcînd temenele invizibile la fiecare pauză de respirație a oaspetelui. Parcă vedeai cum, în spatele frunții sale încruntate de efortul de a nu greși protocolul, se derula un singur gînd: „Oare am zîmbit destul de convingător? Oare am părut suficient de ascultător?” Și, ca orice gazdă copleșită de complexul inferiorității, nu s-a mulțumit să ofere doar politețuri. A pus pe masă tot ce i s-a cerut, și chiar peste. Fără ezitare, fără negociere, fără măcar o umbră de întrebare retorică. Resurse strategice, angajamente financiare pe termen lung, cote de sacrificiu economic și cedări de suveranitate – toate au fost împinse spre centrul mesei cu generozitatea inconștientă a unui copil de grădiniță care își golește ghiozdanul și își împarte pachețelul cu colegul mai mare, doar-doar va primi o mîngîiere pe creștet și o bulină roșie pe caiet. În schimbul unor discursuri care nu țin nici de foame, nici de cald, România a semnat în alb cecuri pe care le vor plăti și nepoții noștri. Și, evident, totul s-a consumat în cel mai pur stil autocratic: fără a întreba poporul, fără a concepe măcar ideea unui plebiscit, pentru că, nu-i așa, ce pricepe cetățeanul de rînd din marile jocuri geopolitice? Cetățeanul este bun doar să aplaude de pe margine și să achite nota de plată a acestor generozități diplomatice.

Generozitate fără margini pentru toată lumea, mai puțin pentru ai tăi. Această risipă de bunăvoință are, totuși, o regulă de fier: ea se oprește brusc la granițele interesului național. Președintele dă cu două mîini. Dă Ucrainei, dă fondurilor comune, dă proiectelor externe, dă garanții și sprijin tuturor celor care bat la poarta Palatului Cotroceni cu o agendă străină. Singurii care pleacă cu mîna goală de la această mare împărțeală sînt chiar românii. Este o performanță rară să transformi o țară întreagă într-o anexă caritabilă a vecinilor și a aliaților, în timp ce propriii cetățeni sînt tratați ca niște chiriași incomozi, care fac prea mult zgomot cînd li se strînge cureaua. Amețit și fîstîcit de aburii unei puteri pe care nu știe să o poarte, manevrat cu finețe de acea „securitate de casă” care i-a netezit drumul și îi scrie acum punctajele pe cartonașe, Nicușor pare captiv într-un rol care îl depășește din toate punctele de vedere. Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, nici măcar instinctul de conservare al unui administrator onest. Este doar un executant docil, un funcționar superior căruia i s-a dat o ștampilă prea mare pentru palma lui, într-o democrație de carton, care primește aviz negativ și într-o libertate a sărăciei în care se mai cere încă cu dosar cu șină.

Dar ironia devine cu adevărat tăioasă – de-a dreptul chirurgicală – atunci cînd privim modul în care acest campion al valorilor europene înțelege drepturile și libertățile fundamentale acasă. Cît timp se află în fața microfoanelor occidentale, președintele este un teoretician neobosit al democrației de pe hîrtie, al statului de drept și al libertății de exprimare. Cînd însă cetățenii români își cer dreptul elementar de a ieși în stradă pentru a-și striga nemulțumirile, discursul se schimbă brusc în limbaj de lemn administrativ, rece ca o ușă de arhivă. Recentul „aviz negativ” dat unui marș de protest organizat în Capitală pentru drepturile și libertățile cetățenești este o capodoperă a ipocriziei instituționalizate. Este de un comic amar să observi cum un om care și-a clădit întreaga carieră politică pe asfaltul încins al protestelor, care a transformat strada în rampă de lansare și care invoca odinioară dreptul sacru al cetățeanului de a-și striga revolta, descoperă brusc, odată ajuns în fotoliile moi ale puterii, virtuțile ordinii publice și ale interdicției birocratice. Sub pretexte tehnice de o subtilitate ridicolă – ba că se suprapune traseul cu o lucrare imaginară la canalizare, ba că nu corespunde un paragraf din cerere, ba că se tulbură liniștea bulevardelor pe unde trec coloanele oficiale – dreptul constituțional la protest a fost pus sub lacăt cu o ștampilă. Libertatea de exprimare a devenit o marfă perisabilă care se acordă doar pe bază de dosar cu șină și numai dacă lozincile sînt aprobate în prealabil de cenzorii de serviciu. Dacă oamenii ies în stradă ca să aplaude directivele europene sau să susțină cauze externe, bulevardele se deschid larg, jandarmeria devine ghid turistic, iar televiziunile transmit evenimentul ca pe o sărbătoare a spiritului civic. Dacă însă românii vor să mărșăluiască pentru propriile drepturi, pentru libertățile lor ciuntite și împotriva sărăcirii sistematice, brusc apar „riscurile de securitate” și se trage oblonul „avizului negativ”. Este o democrație cu sens unic: ai voie să fii liber doar atît timp cît libertatea ta nu deranjează somnul liniștit al celor de la Cotroceni și nu strică decorul impecabil pregătit pentru următoarea vizită oficială.


Falimentul Trump: aroganța, incompetența externă și ignorarea clasei de mijloc au spulberat Partidul Republican

America și lumea suveranistă și-au pus mari speranțe în președintele Trump și în mișcarea MAGA, inclusiv suveraniștii noștri. Din păcate, aroganța, infatuarea și ignorarea nevoilor țărilor mici, ale clasei de mijloc și ale celor săraci au dus la căderea Partidului Republican și la dezumflarea mișcării MAGA. Lumea și-a pus speranțe, dar magia Trump s-a risipit. Lăudăroșenia lui Trump și setea sa de avere mi-au amintit întotdeauna de Gigi Becali. Totul în jurul lor se învârte în jurul banilor și atât. La multimilionari este vorba despre imanență și materialism, nimic despre transcendent și despre cei care nu sunt bogați. Rezultatele scrutinului din 3 noiembrie 2026 nu reprezintă doar o simplă alternanță la putere, ci o sentință politică zdrobitoare pentru Donald Trump. Președintele american a pierdut voturile clasei de mijloc și ale muncitorilor pentru că nu a făcut absolut nimic pentru aceste categorii sociale, ci doar pentru el și pentru clica sa de apropiați, unii implicați în dosarele lui Epstein. Măcar Obama și-a legat numele de o lege privind asigurările medicale, Obamacare. Bietul Trump, în afară de a vorbi vrute și nevrute și de a publica mesaje pe rețelele sociale pentru a manipula bursa și a-și spori, se pare, averea cu încă 8 miliarde, nu a făcut nimic pentru oamenii Americii și pentru pacea lumii. Victoria istorică a Partidului Democrat, care a preluat controlul total asupra Congresului, cu majorități covârșitoare, confirmă un fapt incontestabil: americanii au respins categoric politica externă dezastruoasă a președintelui. Promisiunile sale gogonate din campanie privind o „nouă eră a păcii” s-au topit, lăsând în urmă un peisaj geopolitic incendiat, cauzat direct de iresponsabilitatea și amatorismul de la Casa Albă. Trump și clica lui de patru sute de acoliți și-au dat avânt, în ultimele zile, prin decizii de grațiere, ca să nu pățească nimic după ce pierd puterea. Au făcut politică doar pentru bani și pentru îmbogățirea personală și a clicii. Sigur, nu-mi fac iluzii în privința democraților, dar Trump nu a fost în stare să dea o lege pentru clasa de mijloc și pentru săraci sau să-și lege numele de o măsură de ajutor social. Bătrânul președinte a fost interesat doar de averea personală. Nu avea cum să-i mai câștige pe oamenii lui populari în Partidul Democrat. Egoismul se plătește.

Cea mai cruntă dovadă a eșecului lui Trump rămâne angrenarea iresponsabilă a Statelor Unite într-un conflict direct cu Iranul. Administrația a demonstrat o lipsă totală de viziune, confundând fanfaronada cu strategia militară. Deciziile impulsive, luate fără nicio consultare serioasă cu aliații, au transformat o criză gestionabilă într-un război de uzură care a drenat resursele națiunii. În afară de pierderile umane, care au devastat comunități întregi, cetățenii americani au plătit factura direct din propriul buzunar: au suportat explozia prețurilor la pompă și instabilitatea economică cronică. Alegătorii nu au uitat cum președintele a promis evitarea conflictelor, pentru ca ulterior să-i arunce într-un „război nesfârșit” — o ipocrizie care a împins electoratul independent direct în tabăra democrată. Blocarea strâmtorii Ormuz a blocat circuitul petrolier mondial, iar americanii plătesc mai mult la pompă. Americanii au votat cu furie după ce și-au făcut plinul de benzină la mașină, plătind scump.

Promisiunea lui Trump de a opri războiul din Ucraina „în 24 de ore” a rămas în istorie ca una dintre cele mai cinice și periculoase minciuni electorale. Lipsa unui plan diplomatic a fost dublată de presiuni constante și umilitoare pentru concesii teritoriale, ceea ce însemna, practic, cedarea în fața agresorului. Această abordare tranzacțională a șubrezit autoritatea SUA, transmițând Moscovei și Beijingului un mesaj de slăbiciune extremă. Abandonul strategic al Europei a lăsat flancul estic al NATO într-o incertitudine paralizantă. Votanții americani au înțeles că „diplomația” lui Trump nu a adus pace, ci a creat un vid de putere periculos, punând în pericol securitatea națională și credibilitatea Americii ca lider mondial. Gestionarea crizei din Fâșia Gaza a marcat punctul cel mai de jos al diplomației americane. Refuzul încăpățânat al lui Trump de a exercita orice formă de presiune pentru a opri dezastrul umanitar a transformat SUA într-un complice tacit al violențelor, izolând țara pe plan internațional. Trump este privit de americani ca sluga premierului israelian. Imaginea Americii a fost iremediabil pătată, transformând națiunea dintr-un „mediator credibil” într-un actor perceput drept indiferent la suferința umană. Această poziție a alienat definitiv segmente-cheie ale societății americane: tinerii, minoritățile și intelectualii progresiști. Pentru acești alegători, eșecul lui Trump în Gaza nu a fost doar o eroare politică, ci o dovadă de faliment moral, care a cerut o sancțiune drastică la urne.

Consecințele acestor catastrofe suprapuse au fost un val de revoltă care a depășit granițele statelor tradițional democrate. Strategia bazată pe cultul personalității și pe retorica toxică a lui Trump s-a întors împotriva Partidului Republican, provocând o hemoragie de voturi în inima Americii conservatoare. Pierderea unor state precum Texas, Kansas sau Iowa în fața democraților reprezintă mai mult decât o înfrângere: este o revoltă a alegătorilor rurali și suburbani împotriva unui lider care a pus interesele proprii și orgoliul mai presus de stabilitatea țării. Această înfrângere electorală reprezintă o umilință fără precedent pentru Donald Trump. Deși ocupă în continuare Casa Albă, el este acum un președinte „lame duck” (fără putere reală), prizonierul propriilor eșecuri. Refuzul său constant de a-și asuma responsabilitatea pentru acest dezastru subliniază ruptura sa totală de realitate și confirmă temerile alegătorilor că administrația sa a devenit un pericol pentru predictibilitatea și stabilitatea națiunii și a lumii.

În acest context, mă miră slugărnicia mișcărilor suveraniste din Europa și de la noi, care și-au pus încrederea și speranța în MAGA și în Trump, preocupat doar să facă avere și să declare războaie, manipulat de Netanyahu pentru a crește acțiunile companiilor militare pe care clica lui Trump le controla. Liderii suveraniști ar trebui să înțeleagă că singura speranță a României vine din interior, din unitatea națională a poporului român și din credința în destinul multisecular al acestuia, nu din sprijinul iluzoriu de afară, sub lozinca „Vin americanii!”, care nu s-a împlinit. Trump a folosit sloganul „America First” doar în interesul clicii sale și în daunba celorlalte națiuni suverane. Trebuie să înțelegem că puterea se câștigă de popor prin liderii săi patrioți, nu este un cadou otrăvit oferit de Trump, de MAGA sau „democrați”. Căderea republicanilor și a MAGA arată că suveraniștii și-au pus încrederea în forțe străine, nu în puterea de renaștere a poporului român. Asta nu este suveranism, ci tot o subordonare de tip neocolonial. Salvarea României vine doar prin noi înșine și prin patrioții ei, care nu așteaptă ajutoare de afară, ci le caută în interior, la poporul român și mai ales la Dumnezeu. A trecut vremea suveraniștilor manipulați de social-democrați și de forțe externe. A venit timpul patrioților. Acum.


Amărăciuni…

Am cumpărat două steaguri tricolor pentru biserica de la Bârda. Când am citit etichetele lor, am descoperit că fuseseră „fabricate” în China! Tot respectul față de acea țară, dar mă întreb și eu, oare, nu mai are țara noastră niște croitori, care să tivească niște pânză? Măcar steagurile țării să fie confecționate de români! Păcat! S-a asfaltat drumul din Malovăț și din Bârda. Probabil și din celelalte sate ale comunei. Acum se lucrează de zor la betonarea șanțurilor, construirea podețelor. Lucrează români, dar ei sunt angajații firmei austriece „Strabag”. Această firma a angajat lucrarea, ia banii, iar românilor le dă ceva pentru materiale și pentru muncă. Restul rămâne ca beneficiu pentru firmă. N-am văzut picior de austriac prin Bârda, care să supravegheze lucrarea! Tot respectul față de acea firmă, dar mă întreb și eu, oare, nu erau românii în stare să constituie o firmă și să contracteze lucrarea, iar banii să rămână în țară? Tot români munceau! Păcat! S-a lucrat la șoseaua Malovăț-Balta-Baia. Nu știu de ce origine era firma contractantă a lucrării, dar știu că oamenii care au lucrat au fost din….Sri-Lanka! E vorba de o țară. Știți unde este? E în partea de răsărit a continentului Asia. Firma le-a plătit drumul, casa, masa, asigurările sociale și medicale, salariul propriu-zis. Mă întreb și eu, oare, românii nu puteau să lucreze la acea șosea? Nu știau să dea cu lopata? Păcat!

Au plecat români în toată Europa, ba chiar și pe alte continente să muncească, să câștige, să se pricopsească. Unii au ajuns în funcții de înaltă răspundere. La NASA se spune că cei mai mulți sunt americanii, iar pe locul doi, ca număr, sunt românii. Cinste lor! Și-n alte instituții sunt români din belșug, pe cai mari. Majoritatea însă merg la munci grele. În Spania, spre exemplu, la cules de sparanghel, munca se face în genunchi. Mulți lucrează în străinătate în agricultură, în zootehnie, în industria hotelieră etc. Privesc hotarul comunei noastre. Câteva petece de teren au fost muncite an de an. Restul pământului e nemuncit de mulți ani. Au crescut pe acel teren mărăcini, buruieni, miroase a pustiu. An de an zeci de hectare de teren sunt făcute scrum de focuri aprinse de diverși infractori. Nici vitele nu mai găsesc iarbă pe acolo. Nu are cine să le muncească; lucrarea lor nu e rentabilă! Păcat!În piață nu mai găsești o femeie de prin satele din împrejurimile Severinului, care să vândă lapte sau produse lactate. Ani de zile le-au hăituit autoritățile, fiindcă a fost interzisă vânzarea laptelui în ambalaje de plastic. Asta în timp ce ambalaje de sticlă nu se găseau. Din an în an tot mai puține femei au încercat să înșele vigilența autorităților, iar azi nu mai găsești una măcar cu lapte de vânzare. Aducem în magazine lapte din import, de aiurea, și-l vindem! Eram copil și mă lua mama cu dânsa la oraș câteodată. Mergeam pe jos. Erau cârduri de femei cu cobelcile pline de bagaje cu produse lactate, cu fructe, legume și câte toate! Păcat!

În piață și-n magazine sunt grămezi de fructe. Dacă cercetezi mai atent, vei vedea că sunt aduse din tot felul de țări. Rar vezi că mai este câte ceva și din România. Amintiți-vă plantațiile de pomi ale fermei de la Bârda. Amintiți-vă ce specii de pomi erau acolo, ce soiuri! Aduceau la recoltat oameni din Mehedinți, din Dolj, ba chiar din Maramureș. De multe ori tăticu, ca angajat al fermei, trebuia să facă de pază la grămezile cu lăzi rămase peste noapte în câmp. Inginerul îi spunea seara: „Nea Nicolae, vezi că vine la noapte domnul cutare de la partid, domnul cutare de la miliție, de la… , de la….! Lasă-i să ia cât o vrea!” Pe lângă aceia veneau cârduri de localnici din satele din jur și mai îndepărtate și toți luau cu ce puteau. Ziua ședeau tirurile cârd la coadă să încarce și să ducă fructe de la Bârda în diferite țări europene comuniste și capitaliste! De treizeci de ani cumpăr mere de pe unde mă duc, dar nu mai găsesc ionatane așa bune cum erau cele de la Bârda! De la Revoluție încoace, de aproape 30 de ani s-a desființat ferma, dar pământul nu s-a împărțit decât ici-colo la foștii proprietari. Restul a rămas al nimănui. An de an suprafața respectivă a fost incendiată. Focul a ars iarba, mărăcinii, dar și pomii! Păcat! Malovățul și Cernețiul produceau zarzavaturi suficiente ca să alimenteze Severinul. Hectare de grădini împodobeau lunca Malovățului, de-a lungul Pleșuvei. Se întreceau malovicenii care să producă mai mult și mai bun. Azi lunca Malovățului este izlaz al nimănui, iar malovicenii cumpără de la magazin zarzavaturi turcești! Păcat! Când deschid televizorul, tema centrală a emisiunilor de larg interes este valoarea uriașă a datoriilor țării. Dacă-mi amintesc eu bine, înainte de a fi omorât, Ceaușescu achitase toate datoriile țării. Ce-i drept, în urma unor ani de lipsuri și de mari sacrificii pentru populație, dar le achitase. Azi specialiștii spun că nici nepoții noștri nu vor fi în stare să achite datoriile pe care am reușit să le facem noi de la Revoluție încoace! Păcat!

Îndură-Te, Doamne, de acest popor și trezește-l la realitate! Dă-i conducători luminați și patrioți, care să-l conducă cu înțelepciune, care să-l facă să renască în sufletul lui setea de libertate, de progres și bunăstare! Nu lăsa străinii și toți vântură-lume să ne secătuiască bogățiile ce ni le-ai dat, bogățiile ce ni le-am clădit cu trudă! Au vărsat prea mult sânge părinții și strămoșii noștri pe câmpurile de luptă, ca să fim noi, urmașii lor, stăpâni în țara noastră, pe țara noastră, ci nu slugi pe la curți străine! Avem oameni capabili, vlăstare de soi, care ar fi în stare să facă mult pentru țară, pentru neam, pentru viitorul copiilor noștri! Nu-i lăsa, Doamne, să se piardă în vâltoarea vremii, pe cărări străine! Ai fost întotdeauna ocrotitor al neamului românesc, fii, Doamne, și acum! Amin!


Mânia americană, luzăru Donald și desconsiderarea Europei…

Chiar dacă îmi doream eu ca republicanii să învingă la alegerile din 4 noiembrie, americanii au vrut altfel și au avut dreptate. Democrații au dus o campanie vehementă contra corupției (tocmai ei!), s-au răfuit cu miliardarii, deși au destui și ei, dar au învins. Cel mai bun exemplu este democratul James Talarico, gaiul care a învins în alegerile din Texas, cel mai retrograd stat din SUA. (Femeile nu aveau voie să facă avort chiar dacă sarcina provenea dintr-un incest…). Democrații nu au mai câștigat aici de 32 de ani și Talarico a spart icebergul la numai 37 de ani. El l-a învins pe procurorul general republican Ken Paxton, punând corupția în centrul programului său politic. Paxton a acordat foarte puține interviuri și a refuzat să participe la dezbateri. Cu excepția unui turneu nereușit cu autocarul, campania lui Paxton s-a desfășurat în mare parte la radio și televiziune, fiind susținută de organizații din afara echipei sale. Finanțarea a venit aproape exclusiv de la miliardarul Elon Musk. Directorul Tesla și al SpaceX a cheltuit cel puțin 212 milioane de dolari pentru această cursă. Elon Musk are interese de afaceri uriașe în acest stat, unde locuiește pe o proprietate din apropiere de Austin, controlează propriul oraș lângă Brownsville și încearcă să preia un întreg parc al statului. „Talarico vrea să deschidă granițele și să le acorde tuturor statut legal, pentru a obține o majoritate permanentă și a pune capăt democrației în America”, a scris Elon Musk pe X, platforma globală de comunicare pe care o controlează, de asemenea. James Talarico l-a luat în cătare chiar pe nababul Musk cu un discurs proletar: „De cinci decenii, miliardarii care fac donații uriașe cumpără politicieni din ambele partide, iar apoi aceste marionete măsluiesc regulile economiei în favoarea acelor mari donatori, pe cheltuiala noastră. (…) De cinci decenii îi fură pe americani, prin mita lor, prin operațiunile de salvare financiară de care beneficiază, prin reducerile de impozite pentru miliardari. (…) Elon Musk ne vrea pământurile. Ne vrea apa. Vrea banii pe care îi plătim ca taxe. Vrea să aibă propriul senator al Statelor Unite. Încearcă să cumpere Texasul”. „În această cursă ne-am confruntat cu propriii noștri Goliați: cel mai bogat… cel mai puternic om din lume și întregul establishment din Washington, DC… În această seară l-am învins pe Goliat”, a spus Talarico. „Am impresia că intervenţia laserelor mele spaţiale în alegeri nu a funcţionat de data aceasta”, a scris patronul Tesla după anunțarea rezulatelor.

Americanii au învins frica indusă de Departamentul pentru Securitate Internă (DHS), creația lui Donald Trump ca să vâneze imigranți. Protestatarii din Chicago au declarat că ofițerii au îndreptat armele spre ei și au aruncat gaze lacrimogene pe străzile rezidențiale. Dar cea mai mare spaimă i-a cuprins pe americani când au văzut că nu mai au benzină și motorină. Dacă le reduci bunăstarea cu vreo doi cenți, ești pierdut ca politician, iar Donald a ajuns la această realizare după ce a intrat cu tot cu urechi în lasoul aruncat de Putin prin intermediul lui Bibicu Netanyahu: peste o sută de ani, vom afla sigur cum a reușit Putin să-l atragă în această capcană pe Trump care a plecat orbește spre războiul din Iran. În Israel, cele mai multe voturi vin de la evreii originari din Uniunea Sovietică și nimic nu-i este străin lui Putin pe marea tablă de șah. Sacrificând temporar Iranul, Vova a împușcat doi șoldani dintr-un foc: l-a determinat pe Donald să-i lase mână liberă în Ucraina și a provocat cea mai mare criză mondială a hidrocarburilor. Să controlezi petrolul din Venezuela și să cerșești benzină și motorină de la Rusia – iată condițiile care duc la realizarea dictonului „Make America great again!”. Șah mat de la Kremlin! Captivul lui Putin și-a făcut datoria, poate să plece… Asta a fost cireașa de pe coliva politică a lui Donald. Dar poate că Tesla cea mai zdravănă și-a tras-o Trump prin desconsiderarea Europei. America este condamnată să participe la șahul mondial. Ea nu poate să devină „măreață” fără Europa și invers. Însăși politica din Extremul Orient trebuie dusă de americani cu tot concursul europenilor. Altfel, America este pierdută prin Marea Galbenă. La fel și Europa.

Acum, președintele Trump este obligat să colaboreze cu adversarii care îi vor capul…


Costul șanselor sacrificate, ratate, cedate: țara, aproape în sine, aproape pe de-a întregul…

Problema nu e doar că s-ar putea să mai scoatem 600 de milioane de euro pentru a achita (noi!) achiziționarea de către nemți a șantierului naval de la Mangalia, ci și faptul că, deocamdată, nemții au venit doar cu numele. Atât. Pentru că ei nu au nici un fel de expertiză în domeniul naval. Nu au construit până acum nici măcar o barcă. Sigur, au o supracalificare în producția de armament pentru sistemele militare terestre și de apărare antiaeriană. Dar asta nu înseamnă că o să pună arsenalul pe o cocă de vapor și gata. Vorba aceea, dacă montezi un ditamai tun într-o barcă, asta nu înseamnă că ai făcut o navă de război, poate, cel mult, una de transport!… Și nici un ban nu cumpără de-a gata expertiza. Mai ales în construcția de nave. Pentru că sunt necesari ani, de preluare, de adaptare, de construcții, de teste, de rodări… Un proces complex și lung, ce nu implică doar investițiile tehnice necesare ori de asigurare a securității (contra spionajului industrial „clasic”, dar și al aceluia de tip „hibrid” dinspre cei ce au dovedit cât de ușor poate fi străpunsă, logistic și ca nivel de securitate, Europa), ci și certificări de calitate și capacitate militară, și pregătirea personalului necesar. Ceea ce durează! Poate doar trei-patru ani, poate șapte… Că nu-i totuna un sistem antirachetă integrat pe un tanc sau o structură terestră cu unul de pe o navă. Sunt alți parametri, alte chichițe tehnice de învățat, experimentat, reglat. De aceea, până la acest moment, achiziționarea șantierului naval de la Mangalia de către „Rheinmetall” nu diferă prea mult de varianta (ipotetică) a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă acesta era cumpărat de o firmă de casă fără angajați de la noi! Că am avut noi „srl” -uri ce au plătit, pentru afaceri și active mai neînsemnate, cu mult mai mult decât au dat nemții pentru șantierul naval de la Mangalia! Și nu cât o masă de dineu cu oficialii europeni care au înlesnit achiziția din România. Da, „Rheinmetall” era deja intrat „lumea” navală de dinainte de a pune mâna pe infrastructura de la Mangalia, cumpărând, pe 1 martie 2026 (așadar, cu numai câteva luni înainte de a prelua Mangalia!) un mare constructor de nave german: „Naval Vessels Lürssen”. Dar nu a demonstrat încă, nici nu avea când!, preluarea, integrarea și operaționalizarea tehnologică a infrastructurii și „know-how” -ului Lürssen -ului. Pe care l-a achiziționat, nu pe o sută de milioane de euro, ci pe câteva miliarde! Și deloc întâmplător, într-o mișcare de sprijin a industriei germane, și de poziționare în alianța militară următoare (strict europeană sau NATO 2.0, rămâne de văzut), achiziția a fost făcută după adoptarea regulamentului programului european SAFE și „eliberarea” primelor tranșe! Alocate discreționar, „cu dedicație” ori corect… Doar timpul va scoate la iveală ingerința și intersectarea intereselor personale ale membrilor comisiei CE în SAFE ca fiind, poate, doar acordări preferențiale ori, dimpotrivă!, grave deturnări de fonduri.

Așa cum tot timpul ne va arăta, poate, și de ce europarlamentarii noștri nu au deschis ochii în fața jocurilor și a intervențiilor de lobby de dinaintea definitivării cadrului și a direcției de supurare a banilor SAFE. Sau de ce au privit în altă parte. Aidoma, și serviciile noastre, dar și CSAT -ul, care trebuia să protejeze șantierul naval, nu să asiste cum acesta era împins spre faliment. Mai ales că, deși pare că fostul proprietar „Damen” și „Rheinmetall” sunt astăzi „la cuțite”, pe seama diferenței de milioane de euro pe care olandezii se așteaptă să le primească, prin justiție, „din” prețul de vânzare, complicitatea acestora în a aduce șantierul naval la nivelul de subevaluare prin faliment este tot mai clară. Iar olandezii își vor recupera banii, dar nu de la nemți, să nu se șifoneze (or să se sifoneze) unii pe alții, ci tot de la noi.

Or, dacă am fi avut oameni dedicați țării, măcar s-ar fi făcut o ofertare direct către megaconstructorul naval preluat de „Rheinmetall”. Și care ar fi oferit poate mai mult decât va pierde România la tragerea liniei finale (bani primiți din vânzare, minus datorii, minus deferențe de plată către olandezi și, mai ales, minus costul șanselor ratate reprezentate de valoarea terenurilor, utilajelor care ar fi putut produce de zeci de ori mai mult decât bani primiți). Și poate că, mai bine decât să construim nave militare, și să riscăm să mai punem o țintă dinspre Rusia pe noi, am fi construit direct cu „Naval Vessels Lürssen” nave comerciale. Pentru că acesta, deși cumpărat de „Rheinmetall”, nu a vrut să rămână agățat în această afacere, ca fuziune. A vândut tot ceea ce era legat de divizia sa militară (NVL – care realizează structuri de fregate, corvete, nave de patrulare), de la infrastructură și tehnologie la expertiza navală militară, rămânând strict la construcția de nave civile de lux (iahturi).


Eu v-am făcut, eu vă „omor”, Reziștilor!

Băi, fraților, luați-vă niște semințe, puneți-vă centurile și pregătiți-vă ficatul, că la Cotroceni s-a dat drumul la bâlci! Trei ore de conferință de presă; trei ore! Cu întrebări puse singur, răspunsuri date tot singur, explicații de te lua amețeala și o demonstrație de comunicare publică de parcă omul venise să ne explice cum se construiește un pod din castraveți murați. Mai lipsea să scoată o măsuță, să pună o tablă de șah și să joace simultan cu el însuși. Că tot era singurul cu care părea să aibă o conversație coerentă. Nicușor Dan a reușit performanța să vorbească aproape trei ore fără să lămurească mare lucru. O adevărată minune administrativă! A început cu întrebări pe care și le-a pus singur, probabil de teamă să nu-i strice vreun jurnalist scenariul. Omul și-a organizat propriul interogatoriu, și-a ales întrebările, și-a dat cuvântul și și-a răspuns. Un fel de ședință cu părinții în care și elevul, și dirigintele, și părintele sunt aceeași persoană. Bravo, băi, tată! Așa da transparență! Nu te mai deranjează nimeni, nu te mai contrazice nimeni, nu mai există întrebări incomode. Îți faci singur agenda, îți cânți singur în strună și la sfârșit îți dai și o diplomă de participare. După care s-a apucat să ne explice ce dezastru ar fi dacă AUR ar ajunge la guvernare. Aici să vezi frumusețe! Președintele care ar trebui să fie deasupra jocului politic s-a transformat în analist electoral, comentator de partid și agent de promovare cu microfonul instituției prezidențiale. Păi, măi Nicușoare, dacă tot ai intrat în campanie, pune-ți și tu un banner în spate, că poate nu s-a prins lumea! Și uite cum, în loc să-și vadă fiecare de electoratul lui, omul ajunge să le ofere adversarilor exact materialul de care au nevoie. AUR poate să închidă departamentul de comunicare și să economisească niște bani. Când ai asemenea publicitate gratuită, ce-ți mai trebuie campanie? Apoi am aflat că președintele n-a avut timp să-și plătească impozitul pe terenul de la Predeal. Să mori de râs, nu alta! Cetățeanul de rând se trezește cu somații, penalități și popriri dacă întârzie cu dările, dar la Cotroceni avem alt regim fiscal: prea multă treabă, prea puțin timp pentru impozite. Măi, să fie! Omul are agenda atât de încărcată încât nu mai apucă să achite ce datorează statului. Restul fraierilor, care muncesc și își plătesc impozitele la termen, să ia aminte! Poate într-o zi ajung și ei suficient de ocupați încât să nu mai aibă timp de obligațiile fiscale. Cu anularea alegerilor a fost altă poveste. Acolo unde țara așteaptă răspunsuri, noi am primit o nouă porție de dat cu problema de gard. Doi ani de întrebări, suspiciuni și discuții despre legitimitatea procesului electoral, iar poporul tot încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Dar stați liniștiți, că avem lucruri mai importante de lămurit: SPP nu este serviciu secret, este serviciu de protecție! Aoleu, ce revelație! Să ne ținem de mâini, că tocmai am descoperit America! Și, ca să fie tacâmul complet, a venit și momentul de tandrețe instituțională cu Pahonțu. Aproape că ne așteptam să se ridice amândoi, să se îmbrățișeze și să cânte un vals. Ce mai, o atmosferă de familie! Numai sarmalele lipseau de pe masă. Și Mandruță! Nelipsit de la pomeni! Dar bomboana de pe colivă a fost episodul Ovidiu Vanghele. Ăsta pune o întrebare, iar președintele îi comunică faptul că nu va mai avea acces la viitoarele conferințe de presă pe durata mandatului. Adică exact când întrebările încep să doară, se închide ușa. Păi ce facem, măi băieți? Ați încurcat Cotroceniul cu sufrageria lu’ mă-ta? Cine nu vă cântă în strună, afară! Cine întreabă prea mult, la revedere! Cine nu știe să pupe ghiulul, să stea la poartă! Asta este noua definiție a dialogului instituțional? Întreabă, dar să nu deranjezi. Informează, dar să nu incomodezi. Fă-ți meseria, dar numai dacă ne place nouă cum o faci.

Și aici începe comedia de zile mari. Pentru că, între timp, cei care l-au făcut mare pe Nicușor Dan încep să descopere că statuia pe care au lustruit-o atâta vreme nu le datorează nici măcar un șervețel. Reziștii, useriștii, corul de admiratori, apostolii salvării naționale, toți cei care au transformat susținerea politică într-o religie cu slujbe zilnice, se trezesc că idolul nu mai are nevoie de ei. L-au împins în față, i-au făcut galerie, i-au lustruit imaginea până au rămas fără cârpe, l-au prezentat drept marele salvator și au tratat orice critică la adresa lui ca pe o blasfemie. Iar acum, când omul începe să-i lase pe dinafară, se uită unii la alții ca proștii la vitrina cu sarmale. Măi, băieți, voi chiar ați crezut că ați adoptat un președinte? Că l-ați luat de mână, l-ați dus la Cotroceni și de-acum înainte vă datorează supunere pe viață? Că dacă i-ați făcut imagine, îi puteți ține și telecomanda? Ați confundat susținerea electorală cu proprietatea personală! Ați vrut un om providențial, dar ați uitat că providența nu semnează contract de exclusivitate cu USR. Și uite așa, după ce ați urlat că el este soluția, vă treziți că ați devenit voi problema. După ce l-ați ridicat pe soclu, vă treziți că soclul nu mai are loc pentru toată lumea. Încolonarea și cu cântec înainte marș, spre lagarele alea de care vorbeați. Muia așa se întoarce! Iar partea cea mai savuroasă este că, în toată această operațiune de auto-demolare, AUR primește publicitate gratis. Nu mai trebuie să facă mare lucru. Nu trebuie să-și rupă oamenii pantofii prin piețe, nu trebuie să inventeze sloganuri, nu trebuie să cumpere spațiu publicitar. Există microfonul prezidențial! Când adversarul îți livrează singur muniția, nu te apuci să-i explici cum se încarcă arma. Îl lași să vorbească. Asta nu e canibalism politic. E sinucidere asistată de propriul microfon!

Și, dacă tot vorbim despre impresii, eu una am avut senzația că asist la audierea unui școlar prins cu tema nefăcută. Îl vedeam cum se foiește în bancă, cum caută prin ghiozdan o explicație, cum se uită după ajutorul colegilor și cum, în orice clipă, poate să se deschidă ușa clasei. Iar în prag să apară adultul! Adică, Călin Georgescu, cu nodul impecabil la cravată, manșeta scoasă regulamentar un centimetru și aerul omului care nu trebuie să ridice vocea ca să se facă liniște. Să intre, să privească o secundă spre catedră și să-i spună lui Mucușor: „Gata, măi băiete, ai terminat de povestit? Ia du-te tu la joacă, că adulții au de discutat!”. Și să vezi atunci cum se caută prin buzunare argumentele, cum se închid caietele și cum dispare brusc curajul de la tablă! Și să vezi acum distracție! Reziștii, care până mai ieri îl apărau cu spume la gură, vor ajunge să-și înghită propriile osanale. Cei care strigau că nu există alternativă vor descoperi că există și varianta dezamăgirii. Cei care au explicat că trebuie să avem răbdare vor cere explicații. Cei care au aplaudat tăcerea vor descoperi brusc virtutea întrebărilor. Și, după ce se vor certa între ei, după ce vor șterge postările, după ce vor rescrie istoria iubirii lor prezidențiale, îi vom auzi în cor, cu lacrimi în ochi și cu mâna la inimă: TURUL DOI, ÎNAPOI! Că de la „Nicușor, salvatorul nostru!” până la „Nicușor, ce-ai făcut, mă, ne-ai nenorocit?” distanța e mai mică decât un mandat prezidențial. Și uite așa, băieții care au vrut să ne explice cum arată democrația ajung să ceară reluarea filmului pentru că nu le mai place finalul. Măi, ce să vezi! Când îți construiești singur statuia, nu te mira că într-o bună zi rămâi singur cu soclul. Iar când îți dai afară corul, să nu te aștepți să mai auzi osanale. S-ar putea să auzi doar ecoul propriului microfon: TURUL DOI, ÎNAPOI!


Sacrificiul din palate și foamea din vetre…

Câtă suferință neștiută trebuie să se ascundă în birourile de la București! Cât de grea, cât de chinuitoare trebuie să fie viața unui ales al neamului, obligat zi de zi să înfrunte urgia unui sistem care îi oferă… de toate! Să primești cazare la hoteluri de lux sau diurnă substanțială, să ai mașină la scăriță cu șofer plătit din bani publici, transport gratuit și telefoane de serviciu – iată un tablou de un stres de-a dreptul insuportabil. Să te lăfăi pe banii statului în timp ce mimezi grija față de țară este o muncă de o epuizare copleșitoare. Iar cum decontul acestui „stres” nu mai încape în vechile granițe, domnii politicieni s-au pus pe gândit. Dar să nu cumva să-i bănuiți de lăcomie pe față! Doamne feri, ei sunt cinstiți și plini de pudoare! N-ar cere niciodată o majorare directă de salariu, căci ar da urât la poporul care abia își mai duce zilele. Nu, domnii noștri aleși au găsit o metodă mult mai rafinată: identifică mereu portițe prin care să majoreze sumele forfetare destinate birourilor parlamentare. Că doar „munca de teren” și armata de consilieri de partid trebuie alimentate dintr-un bol nesătul, ferit de ochii lumii și de taxele impuse muritorilor de rând.

Câtă ipocrizie și cât cinism! Și mai ales, când se derulează acest spectacol al generozității de sine? Fix în momentele în care aceiași guvernanți ies la tribuna publică cu fețe severe și ne anunță, reci, că „nu mai sunt bani”! Nu mai sunt bani pentru programele de mediu sau de tranziție energetică, precum Casa Verde. Ne predau de la Bruxelles și de la București lecții sforăitoare despre tranziția ecologică și marile proiecte ale „Green Deal-ului”, dar când vine vorba de sprijinul promis românului simplu pentru a-și pune un panou pe casă, robinetul finanțărilor se închide brusc. Fondurile dispar, iar proiectele se blochează în păienjenișul birocrației. Iar cireașa de pe tortul acestei parade europene a fost vizita distinsei doamne Ursula von der Leyen în România. Dragă de ea! Câtă grijă și ce compasiune profundă o încearcă brusc pentru dronele care survolează granițele noastre! Se declară profund îngrijorată de securitatea frontierelor, dar oare de românii din interiorul țării când își va face timp să se îngrijoreze? De bătrânii care îngheață în case și de copiii care învață la lumânare cine se mai îngrijorează la Bruxelles? Câtă figurație ieftină! Să fim sinceri: nu vine dânsa la București de dragul poporului român. Căci, vorba aceea, necunoscute sunt căile Domnului… scuze, căile Doamnei von der Leyen! Vine pentru interese de cabinet, pentru poze oficiale și pentru a valida un sistem docil care execută totul fără să comenteze.

La fel cum pentru proiectele țării „nu sunt bani”, la fel nu se găsesc vreodată resurse pentru milioanele de români din diaspora. Părăsiți prin străini, scumpii noștri români din afara granițelor așteaptă de ani de zile, cu gura căscată ca puii de vrabie în cuib, un program serios, coerent, prin care statul să-i aducă acasă. Dar nu! Pentru aducerea diasporei acasă plăcuța este mereu aceeași: „nu sunt bani”! Oare de ce? Fiindcă suntem incomozi între două sesiuni de voturi? Sau suntem considerați români doar atunci când trimitem miliardele de euro în țară pentru a le susține lor economia și opulența, iar când cerem demnitate și respect redevenim invizibili? Însă adevărata mizerie morală se vede abia atunci când cobori din mașinile cu girofar și din convoaiele oficiale și privești în casa bătrânilor acestei țări. În timp ce la Casa Poporului se vehiculează sume forfetare uriașe pentru un singur birou parlamentar, milioane de pensionari se chinuie să drămăluiască un ultim leu. Pentru un bătrân care a muncit o viață întreagă, fiecare final de lună devine o ruletă rusească a supraviețuirii. Se uită cu mâinile tremurânde pe puținii bani rămași și nu știe ce să aleagă: să dea bănuțul pe rețeta de medicamente care îi ține inima în viață sau să-l lase la casa de marcat pentru o pâine și un colț de brânză? În țara în care bătrânii își drămuiesc pastilele și își sting soba de frica facturilor, parlamentarii și înalții oficiali își drămuiesc doar pretențiile de opulență.

Se spune adesea, cu o ironie amară, că mămăliga românească nu explodează niciodată. Că suntem un popor care rabdă prea mult, care înghite orice taxă, orice umilință și orice batjocură fără să scoată un cuvânt, de parcă resemnarea ne-ar fi scrisă în ADN. Dar cei care se lăfăie astăzi în palate și își măresc sporurile în tăcere uită un adevăr istoric elementar: răbdarea românului nu este neputință, ci o adunare tăcută a suferinței. Românul îndură, drămuiește ultimul bănuț, tace și rabdă până când ajunge la cuțit, până când simte că i se ia și ultima picătură de demnitate. Iar când dă de dracu și simte că nu mai are ce pierde, în acel ceas al doisprezecelea, mămăliga nu doar că explodează – ea spulberă toate scenariile și toate jocurile de culise făcute la București. Trezirea națională nu vine din birourile analiștilor și nici din discursurile cosmetizate la TV. Vine din durerea adunată în vetrele bătrânilor noștri și din sudoarea celor care muncesc pe schelele Europei. Iar dacă guvernanții cred că această tăcere este o garanție a puterii lor veșnice, se înșală amarnic. Căci istoria ne-a învățat că atunci când poporul acesta se trezește din amorțeală, nicio gardă, nicio escortă și nicio propagandă nu mai pot opri valul!