Am în față o carte deosebit de valoroasă apărută la „Editura Universității Petrol-Gaze din Ploiești”, scrisă de: Col. (rtr). prof.univ.dr.ing. Marian Rizea și domnul Adelin Năftănăilă. Cartea poartă numele „O altă față a lui Mihail Moruzov”. Subtitlul cărții este deosebit de prețios: „Mareșalul Ion Antonescu versus Șeful SSI Mihail Moruzov. Două pietre tari care au marcat istoria unei națiuni greu încercate. Pot spune că această carte plină de documente și scrisori în facsimil, că este cercetare pură. Pe coridoarele întunecate și pline de praf ale aparatului de informații interbelice al României, două figuri nu stau ca niște statui de marmură, ci ca niște umbre blocate într-un duel tăcut, cu mize mari, una manuind bagheta autorității statului, cealaltă bisturiul cunoașterii clandestine. Ion Antonescu, viitorul mareșal și dictator de facto, și Mihail Moruzov, arhitectul primului serviciu secret modern al României, sunt rareori asociate în narațiunile istorice. Când sunt, este de obicei ca notă de subsol între note, Antonescu ca naționalist cu mână de fier, Moruzov ca extravagantul șef al spionajului care a dispărut prea devreme. Totuși, scurta și combustibila lor intersecție, între 1938 și 1940 – constituie nu un episod marginal, ci o linie de falie: unde loialitatea instituțională s-a fracturat, unde informațiile au încetat să mai servească statul și au început să-l „testeze” și unde însăși arhitectura puterii în România autoritară a fost rescrisă în șoapte, mandate și dosare neelucidate.
Moruzov nu a fondat doar ramura de informații a Siguranței, el a „inventat” epistemología acestuia. Pentru el, informația nu erau date de arhivat, ci monedă de tranzacționat, efect de levier de acumulat, adevăr de gestionat. Rețeaua sa cuprindea diplomați, jurnaliști, bancheri și chiar amantele regale; dosarele sale conțineau nu doar afilieri politice, ci și mostre de scris de mână, obiceiuri alimentare și cadența precisă a râsului nervos sub interogatoriu. El opera pe baza convingerii că puterea, asemenea mercurului, nu putea fi înțeleasă, ci doar conținută, redirecționată și, atunci când era necesar, otrăvită la sursă. Antonescu, prin contrast, aborda puterea ca pe un teren de ocupat: liniar, ierarhic, lipsit de ambiguitate.
Ofițer de carieră profund în disciplina prusacă de comandă, el vedea informațiile nu ca pe o dialectică, ci ca pe o problemă logistică, informații de „livrat”, nu interogat. Când a dat peste rapoartele labirintice ale lui Moruzov în 1938, pline de referințe încrucișate, evaluări speculative și avertismente voalate despre canalele regaliste și luptele interne fasciste, nu le-a citit. Le-a „cernut”, aruncând ambiguitatea ca pe pleavă, reținând doar ceea ce confirmă propriul său calcul strategic. Ruptura lor nu a fost ideologică, ci ontologică. Moruzov credea că statul era un vas modelat de curenți ascunși; Antonescu credea că era o fortăreață care trebuia supravegheată. Când regele Carol al II-lea, căutând să neutralizeze atât „Garda de Fier”, și autonomia crescândă a armatei, l-a ridicat pe Antonescu la funcția de șef al Statului Major General în 1939, l-a plasat, fără să vrea, pe mareșal în supravegherea directă a aparatului de informații al lui Moruzov.
Ceea ce a urmat nu a fost colaborare, ci colonizare. Antonescu a cerut control centralizat, formate standardizate de raportare și cel mai grăitor „autoritate retroactivă” pentru operațiunile de supraveghere. Moruzov a refuzat. Nu din sfidare, ci pentru că autorizarea, în viziunea sa asupra lumii, era „urma” intuiției, nu precondiția acesteia. Pentru el, a cere permisiunea de a ști era ca și cum ai cere permisiunea de a respira. În februarie 1940, Antonescu, acum ministru de război, a ordonat demiterea lui Moruzov. Motivul oficial a citat „reorganizarea administrativ…
