Și preotul are dreptul a se teme, nu?!…

Și lui îi poate fi frică!… Dar ar trebui să-i fie teamă de rătăcirea oilor sale, de îndepărtarea mirenilor de cele sfinte, de tot mai multele grozăvii-angoasă ale unei lumi laice tot mai împleticită prin sine de ea însăși, de nenumăratele „opționale” în care sunt transformate rituri vechi de mii de ani, de translatarea acestora, mai apoi, spre o lume a alternativelor facile, dar nu pentru a alege ceea ce este bine, necesar, și chiar modern, Bisericii, ci pentru a îndepărta și elimina esența pe care se bazează de mii de ani un popor… Un preot se poate teme la fiecare dintre primii lui pași, în cei de trecere de la chemare simțită la vocația împlinirii, se poate îndoi până când va fi fost pătruns de suficientă înțelepciune pentru a fi părinte și duhovnic. Dar acel preot care „nu are siguranță, nu are încredere în el, se îndoiește”, nu numai că nu ar trebui să împlinească Sfânta Taină a Botezului, dar nici o altă rânduire bisericească. Pentru că, atunci, el ar fi aidoma oilor rătăcite. Sau poate a acelora în curs de înturnare… Ar fi un simplu om; căutând încă… Și ar fi prea departe de menirea unui păstor…

Emoțional, arhiepiscopul Calinic a grăit un mare adevăr… L-a spus cu gândul la părinții loviți de nedreapta pierdere a pruncilor, fiind un cuvânt de dorită alinare pentru pierderea nou-născuților chiar în sfânta clipă a primirii tainelor botezului. Dar a fost reflecția de om, al unui simplu om. Aidoma fiecăruia dintre noi, ca mireni ce nu purtăm dezlegarea de îndoieli și de a ne îndoi…

Ca Părinte al Bisericii însă, ÎPS Calinic nu ar trebuit să lase asemenea nepovățuiri să-l cuprindă… Și nu ar fi trebui să caute a da dezlegare de ceea ce nu le place ori poate îi înfricoșează pe tinerii preoți. Și pe anumiți preoți, trecuți cu mult de prima tinerețe, dar încă temători în fața propovăduirii unor părți din darurile credinței. Pentru că un preot nu poate fi în sufletul credincioșilor lui, acolo unde încrederea nu ridică semne de întrebare și îndoială, dar nici măcar alături, voind a cuprinde în timp, prin înțelepciune, cuprinderea oilor sale, dacă nu este convins, nu este sigur pe ceea ce face… Căci, lipsit fiind de siguranță, și, mai ales, dacă se îndoiește, aceasta din urmă fiind poate cea mai grea anatemă a unui preot pentru rolul său într-o comunitate, să dea semne de slăbiciune, nu fizică, pentru că aceasta este de iertat, și nimeni nu-l va judeca pe acel preot prea bătrân pentru a mai putea ridica nou-născutul în brațe, ci duhovnicească, nu-și poate împlini dară rostul dincolo de simpla săvârșire imitativă.

Îndoiala și lipsa de încredere nu pot fi nicicând argumentele trasării unei schimbări radicale. A impunerii unei schimbări în și din temeliile credinței, prin modificarea ceremonialului botezului. Pentru că de aceea are preotul harul împlinirii tainelor duhovnicești, cu inima și cu mâinile sale părți și parte ale îndumnezeirii, pentru a săvârși prima dintre Tainele Bisericii.

Poate aici s-a grăbit în vorbe sfinția sa… Căutând justificare unei intenții bune, a ales calea cea mai simplă pentru ca preoții să nu rătăcească încrederea și dăruirea mirenilor… Dar ar fi trebuit poate să meargă dintâi înaintea Sinodului. Pentru că biserica nu se îndrumă prin circulare interne ce riscă a transforma tainele ei în ritualuri „enclavizante”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*