Unitate; aproape perfectă…

Ne-am bucurat în decembrie 1989 de o unitate aproape perfectă a cetăţenilor români în a ne elibera definitiv de acea ruşine naţională a unei dictaturi care a luat forme aberante, practic nu mai puteai respira de osanalele extrem de false, extreme de omniprezente şi de regizate de atunci, de lipsirea completă a elementelor de bază care definesc un om şi îi creează accesul la dezvoltarea personalităţii lui: libertăţile de exprimare, de asociere, de mişcare, de participare la viaţa politică (politică în sensul ei real, nu de regii de „congrese” şi „conferinţe naţionale”, de „adunări populare” total absurde, care nu aveau nicio infimă consideraţie în faţa noastră, a poporului de atunci, erau făcute în mod artificial, niciun credit nu aveau în popor). Unitatea cetăţenilor României s-a verificat atunci în faptul că absolut nimeni din societatea civilă nu a sărit să apere acea dictatură care a îndrăznit chiar să tragă în cetăţenii ei, şi atât i-a trebuit poporului ca să o măture definitiv de pe faţa pământului, din păcate cu jertfe mari, şi nu cu o revoluţie de catifea, ca în Cehoslovacia.

Totuşi, imediat după Revoluţia din decembrie 1989 a început să se vadă primele fisuri în unitatea naţională, care s-au tot amplificat până astăzi, la 31 de ani de la acel eveniment important al naţiunii române. A început separatismul şi exclusivismul etnic maghiar în Transilvania, în şcoli, în presă (până în 1989 se mai publicau şi literaţi români în presa de limbă maghiară şi evenimente ale istoriei şi culturii româneşti), în evenimente culturale, în administraţia primăriilor etc. S-a înfiinţat rapid Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, care a dirijat acest separatism şi exclusivism etnic timp de 31 de ani. Şi ce speranţe aveam noi, românii, la eliberarea de dictatură în 1989? Speram la o colaborare perfectă cu maghiarii în viitor, pornind de la recunoaşterea marilor tragedii ale trecutului, credeam într-o prietenie şi lealitate perfecte în relaţiile dintre noi. UDMR nu a ales această cale şi ne-a jignit profund pe noi, românii transilvăneni mai ales, dar şi pe orice român de oriunde, prin incitarea la acapararea cu documente false a unor clădiri istorice din centrele oraşelor din Transilvania, care sunt moştenire istorică comună a tuturor etniilor, nu doar a etniei maghiare. S-a ajuns astfel ca elevii români să fie scoşi din clădirile liceelor importante din centrele oraşelor Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Odorheiu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi din alte oraşe, totul pe documente false, acceptate şi utilizate ilegal de Justiţia română, de Comisia guvernamentală de retrocedare a proprietăţilor confiscate în comunism.

Personal am demonstrat cu documente clare acest fals de cerere de retrocedare, pe edificii importante sus-amintite, am demonstrat, din 1990 până astăzi că cei patronaţi de UDMR ca să scoată pe români din aceste edificii nu au nicio calitate de fost proprietar. Marele istoric al Transilvaniei David Prodan a spus în 1990 că naţionalizarea acestor clădiri a fost un act de minimă reparaţie istorică faţă de românii transilvăneni, care le-au susţinut secole la rând, pe când noi nu aveam nicio şcoală medie, nici superioară. Dar de data aceasta eu nu demonstrasem prin această nobilă aserţiune morală a marelui istoric sus-amintit, eu demonstrasem juridic această problemă a edificiilor din care au fost alungaţi românii de către UDMR, în cârdăşie cu unii maghiari ajunşi la conducerea statului proaspăt democrat în 1990, cum a fost Pálfalvi Attila (1930-2010), ministru adjunct al Învăţământului în 1990. Astăzi, este purificat etnic maghiar, de exemplu, fostul Liceu Piarist din Cluj unde au învăţat marile personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti, precum Gheorghe Şincai, Petru Maior, Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian şi multe altele. Liceele „Unirea” din Târgu Mureş, liceul cel mare din Miercurea Ciuc, numit astăzi „Márton Aron”, liceul din Odorheiu Secuiesc, numit astăzi „Tamási Aron”, construite din bani publici, au fost „retrocedate”, de fapt date gratis şi ilegal de către Justiţia română şi de către oficiul guvernamental pentru restituirea proprietăţilor, în anul 2004, Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia şi, de atunci încoace, statul român plăteşte chirie sume imense acestei instituţii ecleziastice, deci timp de 16 ani consecutiv, şi ne mirăm că unde s-au dus sumele uriaşe ale datoriei noastre externe. Dar cel mai grav este faptul lezării sentimentelor noastre naţionale de români, scoşi din istoria acestor instituţii de care suntem şi noi profund legaţi prin marile personalităţi ale trecutului nostru, cel puţin tot atât de legaţi sufleteşte ca şi maghiarii şi saşii/germanii transilvăneni.

Eu, ca istoric, mi-am făcut datoria ca să clarific problema proprietăţii reale a acestor edificii istorice cu valoare de simbol comun pentru toate etniile din Transilvania, depoziţia mea fiind apreciată drept corectă de către Direcţia Naţională Anticorupţie Târgu Mureş, dar care nu are rol de justiţie, doar de cercetare. Am înaintat memorii la Preşedinţie (preşedintele Klaus Iohannis, în primul mandat), guvernele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, episcopul romano-catolic de Alba Iulia (atunci Jakubinyi György Miklós) – scrisoare deschisă care se află pe internet, dar situaţia este aceeaşi de 31 de ani, statul român susţinând cu bani grei şi patronând exclusivismul etnic maghiar şi purificarea etnică făcută de UDMR în toţi aceşti ani. Şi ce speranţe frumoase aveam de colaborare cu cetăţenii români de etnie maghiară, odinioară, în 1989?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*