Traseul inițiatic de înscăunare a domnitorilor Castei IO de la Negru Vodă – Cetățeni / Meteora României

Un articol citit de curând îmi răscolește amintirile. Este vorba despre un articol  din anul 2012 scris de Adina Mutar: „Cetățeni – loc de înscăunare a domnitorilor Castei IO”.  Nu știu dacă ați avut ocazia de a urca în lumea megaliților de la Negru Vodă (Cetățeni), spre mănăstirea de aici. Drumul ascendant trece printre bolovani uriași, cu forme ciudate, parcă sculptate de oameni acum mii și mii de ani. Sunt chipuri de regine amazoane (Femeia cu sabia) săpate în piatră, sunt chipuri de uriași (Regele fără chip, sau Regele Învăluit), de sfincși, de lei, de faraoni ce stau pe tron (asemănătoare cu cele egiptene), având lângă picior statueta fiului (ca potențialitate),  este un mare tron de piatră cu svastici și trident, sunt „mese” și ciuperci de piatră (babe), sunt două mari bazine de apă scobite în stâncă (acum acoperite și folosite ca rezervoare de mănăstirea de aici), sunt inscripții, sunt basoreliefuri (Cavalerul Trac), sunt urme umane de picior în piatră, sunt trepte săpate ce duc către către cer…  Am trecut printre acestea toate de câteva ori, încercând să înțeleg, să fac legături. În „Dacia hyperboreană”, Vasile Lovinescu scrie că „întemeierea țărilor române a fost făcută de inițiați în vechile mistere, moștenite de la daci, care și ei le-au luat de mai devreme”.

Cetățeni este o dovadă în acest sens. Centru sacru de pe vremea uriașilor și a legendarului Negru Vodă, Cetățeni a fost un puternic centru geto-dac (urmele cetății dacice de aici o dovedește) și al voievozilor din Casta IO. După ce traversezi din șosea firul apei, la peste 700 de metri spre schit, se află Maica Mare, simbolul zeiței primordiale, „mama a zeilor și a oamenilor”, cea care, spun legendele sumeriene, a rămas acolo unde a locuit înainte de Potopul cel Mare. Soțul ei era Enki, cel de pe Dealul Chipuriei din Cetățeni, sau „Uriașul” de pe Calea Zeilor ce urcă la schit. Maica Mare avea burtă de femeie însărcinată, simbolizând fertilitatea, dar oameni cu minți nebune i-au sfârtecat pântecul cu picamerele, retezându-i „pruncul”. Capul Maicii este o piatră oscilantă de câteva tone. Când se înclină, spun oamenii, e semn rău, semn de cutremur și de vremuri dramatice. Altfel, dacă Maica Mare își ținea capul drept, ea apare ca o regină. Astăzi lumea urcă la mănăstirea ce funcționează aici, aducând alinare și spirtualitate, de care este atâta nevoie. Mănăstirea Cetățuia – Negru Vodă se află la 22 de kilometri de oraşul Câmpulung Muscel, la o altitudine de 880 de metri. Ea seamănă cu Schitul Meteora din Grecia şi este considerată cea mai aspră sihăstrie românească. Alimentele, materialele şi apa se transportă până acolo cu un funicular. Ctitorul mănăstirii nu se cunoaşte cu certitudine. Se presupune că acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă în naos (în bisericuța din peștera săpată în stânca de aici). Tradiţia locală susţine că primul ctitor ar fi fost Negru Vodă. Biserica din peşteră, atribuită lui Negru Vodă a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung-Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti. Schitul Cetăţuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care a trecut pe acolo în anul 1595. Domnitorul Constantin Şerban s-a refugiat în acest loc în 1658, iar în anul 1690 şi Constantin Brâncoveanu. Atunci schitul era metoc al Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung – Muscel. Scriitorul Petre Ispirescu spunea că la Cetăţuia „te simţi mai aproape de Dumnezeu. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mărire şi pari că eşti pe altă lume.” Turistul cunoscător, care păşeşte printre stâncile argintii care ascund nenumărate taine şi ajunge în preajma Sfântului Lăcaş, este surprins de asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit „Meteora României”, fiind profund impresionat de acest rai de pământ românesc. La Cetăţuia se găsesc câteva miracole ale creştinătăţii. În 1996, pe când se afla în mijlocul credincioşilor adunaţi la slujbă, Icoana cu chipul Maicii Domnului a început să lăcrimeze. De atunci, mii de pelerini vin în fiecare an aici şi se roagă la icoană. Pe cel mai înalt colţ de stâncă de pe vârful Cetăţuia este o cruce, supranumită „Crucea dorinţelor”. Aici s-a rugat Negru-Vodă să scape de năvălitori. Aceeaşi legendă spune că celui care ajunge aici şi se roagă îi vor fi îndeplinite trei dorinţe. Dar aceste dorinţe trebuie chibzuite cu grijă. Pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce se văd nişte urme de picior săpate în piatră. Aceste urme misterioase, spune legenda, ar fi ale lui Negru-Vodă şi ale soţiei sale. Rugându-se să scape de urgia tătarilor, domnitorul ar fi cerut un semn că rugăciunea i-a fost auzită. Pe când coborau de pe vârful pe care s-au rugat, stânca s-a topit sub paşii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite. La Cetăţuia nu este nicio sursă de apă. Totuşi, în Sfântul Altar, în fiecare an picură un fir de apă în perioada cuprinsă între Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului. Drumul ce duce spre mănăstire, unul extrem de dificil şi abrupt, este considerat Golgota românilor. De la şoseaua principală se poate ajunge la mănăstire pe o potecă îngustă, aproximativ o oră. În acest lăcaş, cu numele Cetăţuia Negru Vodă, şi-au găsit refugiul la liniştea zidurilor si laolaltă în rugăciune cu sihaştrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab la 1634, Constantin Şerban Vodă la 1658, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la 1690, din a cărui poruncă s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stânca; Stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775; primul rege al României Carol I, ce a vizitat în câteva rânduri ruinele vechii cetăţi.  Aici se găsesc singurele moaşte ale unui sihastru din secolul al XVII-lea. În mănăstire se află două biserici: biserica veche, aflată într-o peşteră naturală, şi biserica nouă din lemn, în stil maramureşean. Biserica rupestră este împărţită clasic, în Sfânt Altar, naos şi pronaos. Această biserică păstrează trei straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu în anul 1922. Mai jos de biserica rupestră se vede o cruce mare căţărată pe o stâncă înaltă şi îngustă. Despre aceasta se crede că a fost aşezată acolo de Negru Vodă. La baza crucii se află o piatră mare numită „Masa lui Mihai Viteazul”. Aici s-au nevoit numeroşi călugări sihaştri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească ca şi cei din Munţii Buzăului. Unul dintre aceşti sihaştrii a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui. În fundul peşterii s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră „Ioanichie Schimonah 1638”. Sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.

În comuna Cetățeni (jud. Argeș) se află schitul Negru-Vodă (secolele al XIV-lea–al XIX-lea), monument istoric de arhitectură de interes național, ansamblu alcătuit din biserica rupestră, ruinele chiliilor rupestre și incinta. Pe lângă aceasta, ansamblul fortificațiilor și așezărilor dacice și medievale, aflate pe platoul de pe malul stâng al Dâmboviței în zona satului Valea Cetățuia, între Valea lui Coman, Valea Chiliilor și monticul „Cetățuia” este clasificat ca sit arheologic de interes național, cuprinzând o fortificație și o așezare dacică (perioada Latène), o așezare medievală, o fortificație, ruinele unor biserici și un cimitir, acestea patru din urmă datând din secolele al XIII-lea–al XIV-lea. În plus, cinci cruci de piatră aflate pe teritoriul comunei sunt clasificate ca monumente istorice memoriale sau funerare de interes național: una din 1657 aflată în cartierul Călinești al satului Cetățeni; una din secolul al XVIII-lea aflată „în Plai”, ambele în zona satului Cetățeni; crucea lui Socol (1647) de pe malul stâng al Dâmboviței la Lăicăi; și încă două din secolul al XVIII-lea aflate la Lăicăi, în fața Poștei și la „Cârciuma de Piatră”. În rest, alte două obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Argeș ca monumente de interes local. Unul este situl arheologic de „la Grigoroaia”, la vest de satul Cetățeni, cuprinzând o cetate de pământ hallstattiană; iar celălalt, clasificat ca monument de arhitectură, este biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1793–1796) din satul Lăicăi.

Istoria „oficială” a Țării Românești începe după anul 1310, când boierii țării îl aleg domn pe Basarab I, ce-și declină obârșia din Negru Vodă. Basarabii constituiau o castă, nu o familie, după cum a lăsat mărturie Iordanes: „Primii dintre geții pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi și preoți!” Ba.Sarabos însemna „străluciții sarabi”. Aceștia se constituiau într-o castă, IO, formată din zece familii nobiliare. Basarabii se arătau aparținători de această castă, trăgându-se din Negru Vodă, după cum dovedește titulatura lui Nicolae Alexandru Basarab: „I0 Niculai Alixandru voievod, feciorul bătrânului, răposatului I0 Basarab Voievod, nepotul răposatului I0 Negru Radu Vodă”. Actul e consemnat în anul 6860, după știința inițiaților voievozi. Adică, anul 1351!  La Cetățeni, era loc de înscăunare a voievozilor, după cum lăsase taina Negru Vodă, cu ale sale tronuri uriașe de piatră. Numai la Aluniș, Bozioru (jud. Buzău), scaunul lui Negru Vodă poartă și numele de „Scaunul lui Dumnezeu”. Lângă aceste tronuri se aflau urmele de tălpi, săpate (imprimate) în piatră, și blocuri scobite cu șanț de prea-plin, pentru ritualuri sacre, așa cum găsim la Cetățeni, pe platoul – găvan de la Aluniș si pe platoul – găvan de la Vârful lui Dragomir. Aici își ascundeau comorile voievozii la vreme de răstriște, iar Basarabii aveau ce ascunde, erau „prinții aurului”, după cum îi numeau turcii. Aici a ascuns și Mihai Viteazul o parte a tezaurului țării după bătălia de la Călugăreni. Și el făcea parte tot din Casta IO, după cum ne semnalează cercetătoarea Domnița Rațiu, din Brașov: „În Catastiful – protocol al bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului (rescris la 1665) este înscris în limba slavonă pomelnicul: „Pomenește Doamne pe IO Mihail Voievod și doamna sa Stanca, IO Nicolae Voievod și sora sa Florica”. Acesta este înscris pe dosul filei cu pomelnicul Voievodului Nicolae Pătrașcu, tatăl lui Mihai.”

În anii 1960, enigmaticul profesor peruan Daniel Ruzo a vizitat complexul megalitic de la Cetățeni (numit și Meteora României) și pe cel din Bucegi-Omu (Babele – Sfinxul – Vf. Omu). După ce a vizitat acești megaliți a fost încredințat că aici s-a făurit lumea de început, antediluviană.  Daniel Ruzo (1900-1991) – doctor, arhitect, filosof, istoric, frate al unui ordin internațional, și-a dedicat viața descifrării mesajelor încifrate în piatră ale civilizației de dinainte de Potop. El a semnalat cercetătorilor români, orientându-se după sculpturile megalitice străvechi, că România ascunde în munții săi dovezi neprețuite a civilizației pe care el o numește Masma – cea mai veche de pe glob, care s-a dezvoltat și a înflorit cu peste 50.000 de ani în urmă. „Aceste monumente megalitice de o uimitoare expresivitate, presărate pe tot globul pământesc au fost făcute de aceeași civilizație”, scria Daniel Ruzo. „Tehnica sculpturii în rocă la nivelul la care a fost aplicată pentru aceste monumente nu a mai fost repetată ulterior. Linia comună care unește toate monumentele acestei civilizații străvechi este amplasarea lor pe munți sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel încât să nu dea voie urmașilor să o uite și poate aceste puncte de geografie sacră vor salva cândva sâmburii umanității de cine știe ce cataclism major, cum a fost în trecut Potopul”. Aceste repere eterne constituie, conform demonstrațiilor arhitectului peruan, și o „cale a aurului și a mirului”, ascunse în rețelele de grote și tuneluri subterane.  Iar la Cetățeni multe comori au fost găsite și multe vor fi încă nedescoperite. Istoria Peșterii Moșului existent aici spune că însuși Zamolxis se retrăgea pe aceste meleaguri, păzite de schimnici daci, unde-i învăța pe sacerdoți „tainele cerului și pământului”, cum avea să facă și Marele Preot, Deceneu, după cum scria Iordanes. Aici se inițiau regii-preoți din Casta IO. Aici era loc de pelerinaj pentru Cavalerii solarului Mitra. Pe o stâncă în spatele cetății Negru Vodă este săpată silueta unui cavaler trac al lui Mitra, de la care încep să urce două rânduri de pași mari, imprimați în piatra nespecifică zonei sau, după unii cercetători, un ciment special făcut pentru a arăta calea sacră. Legendele locului povestesc că ar aparține legendarului Negru Vodă, eroul de o statură impresionantă, căruia îi sunt dedicate tronurile de piatră de pe culmi. Despre Negru Vodă se spune că avea un cal înaripat, cu care supraveghea întreaga zonă, că ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea, în calea dușmanilor, că ridica fortărețe în locuri inaccesibile.

Probabil cel ce își dorea coroana sau titlul de IO, devenind membru al castei, trebuia să urmeze traseul inițiatic, printre stâncile sculptate cu simboluri, urcând spre culme la cetatea lui Negru Vodă, printre zei și uriași, zeițe mame, balauri și cavaleri, personaje ce îi îngreunau sarcina dată, până la ultimii pași de uriaș „turnați” în piatră, în vârful stâncii, unde îngenunchea și primea „botezul” castei. Deloc de mirare, aceleași taine de încoronare le regăsim și la britanici. În „Religiile păgâne ale Insulelor Britanice”, de Ronald Hutton, este scris că piatră de încoronare a regilor britanici, „Piatra virtuții”, a fost adusă în sud-vestul Scoției de coloniști cimerieni veniți în 330 î.Hr. dinspre Marea Neagră. Piatra a fost folosită la încoronarea mai întâi a regilor irlandezi din Tara, într-o zonă deluroasă sacră, numită Argyll, ce se remarcă prin megaliți, urme de picior imprimate în piatră, lângă un bazin scobit în piatră, folosit ca baie ritualică în ceremonialul de încoronare. În fața urmei de picior era pusă „piatra de încoronare”, astfel ca, atunci când era încoronat, regele stătea pe Piatra Virtuții, cu piciorul pe urma sacră, privind monumentele megalitice. Obiceiul de a pune talpa într-o urmă de piatră datează de pe vremea când aceste urme erau făcute de uriași, oameni care au trait înainte de potop. În mitologia românească se spune că, cine se scaldă în apa ce umplea urma unui picior de uriaș capătă puteri miraculoase.

Miraculoasă a fost și istoria noastră, reușind să supraviețuim aici la răscruce de drumuri europene și asiatice, datorită unor personaje ce s-au sacrificat pentru țară, punând înaintea interesului personal, interesul colectiv. Începând cu lumea antedeluviană și până la lumea postdeluviană, sunt zone din țara noastră care mai poartă taină și mistere de atunci, de acum peste 50.000 de ani, pe unele vârfuri montane. Daco-geții au uimit lumea romană cu filosofia lor de viață, aceștia ridicându-le statui colosale în inima imperiului. Aceste statui sunt împrăștiate acum prin întreaga lume, în marile muzee. În Roma, pe Arcul de Triumf al lui Constantin, sunt opt statui de daci în picioare ce privesc peste Roma, liberi și senini. Armata dacă apare învingătoare, cu steagurile draconare fluturând în vânt, pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Popoarele nord-europene se declară mândre a avea urmași daci (dani). Numai aici la noi nimeni nu se întreabă ce este cu acest popor mai vechi decât istoria cunoscută…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*