Indiferența ucide

Se spune că plătim în viața asta pentru tot ce facem, pentru toate gândurile, toate faptele și toate acțiunile noastre, că nimic nu este întâmplător, că fiecare faptă își are răsplata ei, bună sau rea, mai devreme sau mai târziu. „Ce semeni, aia culegi!”, spune o vorbă românească din popor. Nu-ți poți călca semenul în picioare și să ai pretenția ca celălalt să dea dovadă de omenie. Nu poți distruge suflete și să vorbești în același timp de iubire. Nu ai cum să ștergi pe jos cu oamenii din jurul tău și apoi să-ți revendici o întâietate nejustificată în sufletele lor.

E un nonsens. E o consecință a propriilor fapte.

Poate tocmai de aceea mi se pare că totul are un înțeles, după cum totul are o cauzalitate, dar și un rezultat. Rezultatul ordinii este truda estetică, rezultatul unei chibzuințe este efortul cugetării, iar rezultatul iubirii este osteneala sufletului.

Dintre toate, strădania sufletului e cea mai grea. De aici pornesc toate selecțiile naturale, incluzând ceea ce însuși Darwin afirma, și anume selecția grupului și a indivizilor. Vremurile pe care le trăim astăzi aduce în prim-planul vieții noastre mai ales trierea radicală a indivizilor, după rasă, vârstă, sex, religie și îndeosebi afinități. Ba, de multe ori, nici măcar după astea. Selectăm ceea ce ne interesează, nu după sentimente, ci după interese, după profit, de orice natură ar fi el: moral, material, egoist etc.

Omul, ca ființă socială, pe măsură ce se adâncește tot mai mult în istorie, pe măsură ce se înrădăcinează tot mai mult pe pământul acesta secătuit, redevine bruta dintâi. De fapt, nu cred că redevine, ci continuă. Oare am fost vreodată mai buni, oare am dat vreodată dovadă că ne pasă cu adevărat? Probabil că da, dar prea puțin.

Cineva îmi povestea odată că un om a murit pe stradă în urma faptului că nimeni nu catadicsise să se apropie de el și să-l întrebe dacă are nevoie de ajutor, în condițiile în care făcuse un infarct ce se dovedise a fi fatal. Altădată am citit într-o publicație anostă despre un bărbat care zăcea sub o scară de bloc și mânca din gunoaie, că fusese cules de Serviciul de Ambulanță printr-un concurs favorabil de împrejurări pentru bietul om, pentru că Ambulanța era prin zonă cu totul întâmplător. Bărbatul mirosea puternic a alcool și toată lumea a spus că e un bețiv notoriu, când, de fapt, intrase într-o comă diabetică provocată de hiperglicemie severă și avea – cum era și normal în acest caz –  o simplă cetoacidoză diabetică, reacție oarecum conformă unei astfel de boli și care lesne poate fi confundată cu starea de ebrietate.

Și exemplele ar putea continua.

Pe de o parte ar fi de înțeles, dacă ne gândim să acordăm câteva circumstanțe atenuante lumii, în viteza ei nebună: oameni total necunoscuți, împrejurări nu tocmai firești, cauze subite și locuri nepotrivite.

Pe de altă parte, cred că nicio motivație din lume nu ar putea justifica lipsa noastră de omenie, nepăsarea crasă ce ne caracterizează și neputința morală.

Însă…

În fața tânărului student strălucit, care a plecat în străinătate pentru a-și definitiva studiile universitare, altfel stau lucrurile și mi se pare strigător la cer. Băiatul a plecat după terminarea liceului și, ca orice copil cu note excepționale dar și cu ceva posibilități, a ales o carieră departe de casă, de familie, de prieteni, decizie care ar fi putut să-i fie fatală, de altfel.

După mai multe concerte petrecute împreună cu un grup de prieteni români care s-a întors ulterior acasă, după un festival epuizant până și pentru cei de vârsta lui, diagnosticul lovi iute și furibund: COVID-19.

Singur, într-o țară străină, într-un oraș străin, fără nimeni alături. Doar cei trei colegi de apartament, fiecare dintr-un alt oraș, o altă țară și, deci, naționalități diferite.

La început simți o jenă în gât, apoi începu să tușească ușor. La doar două zile au început durerile de cap, iar după alte două zile deja nu se mai putea ridica din pat. Respira sacadat și dormea câte 18 ore pe zi. Ambulanța îl monitoriza de la distanță, zilnic, ținând legătura telefonic cu pacientul care zăcea cu febră în pat și căruia i se spusese, la final, că se poate considera un om norocos pentru că a avut una din cele mai ușoare forme de COVID-19.

În tot acest timp, nimeni din casă cu tânărul student român – ceilalți trei, și ei băieți tineri, studenți la rândul lor – nu a catadicsit să-i bată pur și simplu în ușă și să strice o întrebare simplă, în cea mai banală engleză auzită vreodată: „Do you need help?”. Nu. Niciunul. Niciunul nu i-a oferit o cană cu apă, un termometru măcar, pentru a-și monitoriza temperatura, sau să sune la spital văzând că românul nu se simte bine, ba mai mult, că au trecut mai bine de cinci zile de când nu a mai ieșit din cameră.

Cum este posibilă atâta indiferență? Cum se poate să trăiești cu cineva în aceeași casă, într-un apartament nu foarte mare, cu patru camere, și… SĂ NU-ȚI PESE? Cum te poți trezi în fiecare dimineață și să nu-ți pui întrebarea – firească, de altfel: acel om, de dincolo de zid, din camera alăturată, a părăsit zariștea pământească sau încă mai este acolo? Acel om – indiferent cine este el – mai respiră sau nu? Cum este posibil să îți vezi în continuare de cotidianul tău sordid și să nu-ți pui niciuna din întrebările de mai sus, să nu te întrebi – omenește vorbind – dacă acel băiat, acel tânăr student, nu cumva are nevoie de ajutor, dacă nu cumva se bucură la auzul întrebării: „How are you?”, ba mai mult, să se simtă fericit că îl ții, pur și simplu, de mână și atâta tot?

Oare când vom învăța că lipsa de afecțiune mutilează suflete? Când vom învăța că atitudinea de dezinteres distruge speranța? Când vom învăța că indolența nimicește vindecarea ființei, iar indiferența o ucide de-a dreptul?

Cum poți avea conștiința curată, cum îți poți petrece normal o zi din viață, știind că la nici un metrude tine, cineva e gata-gata să moară?

Nu înțeleg deloc acest fenomen, nu îl pot pricepe și nici nu vreau. Mi se pare revoltător, cinic și inuman.

Dacă fiecare din noi am face ceva, dacă fiecare am aduce un plus de valoare vieții, fie cât de mic, atunci lumea s-ar schimba cu adevărat. Dacă ne-am uni forțele și am arăta că NE PASĂ, cu siguranță altfel am fi noi între noi. Am reînvia speranța, am avea consolarea că undeva, în acest mic univers al lumii în care trăim, cineva poate veni în ajutor, cineva poate mișca un deget și pentru noi ori poate că noi am mișca un deget pentru alții și poate împreună, am reuși să urnim munții din loc.

Poate ar fi bine să dărâmăm acest mit, deja actual și morbid de celebru, că: Indiferența ucide!

E chiar atât de greu?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*