Dezmăţ politic românesc, într-un moment de răscruce al istoriei naţionale – toamna de groază a anului 1940

Publicam în Gazeta „Românul” de la Bucureşti, în decembrie 1996, un articol în care atrăgeam atenţia că cercetarea mai atentă a momentelor de răscruce ale istoriei româneşti, sub toate aspectele lor, mai ales politice şi morale, ne oferă o înţelegere mai corectă a însuşi destinului nostru naţional. Un astfel de moment de răscruce a fost perioada deosebit de tragică imediat următoare semnării Dictatului de la Viena. Ne interesează aici atitudinea oficială a reprezentanţilor politici şi de stat ai României faţă de cumplitele atrocităţi comise de ocupanţii unguri în Ardealul cedat, deoarece exemplul negativ al dezmăţului politic de atunci, de la Bucureşti, în timp ce o parte dintre români sufereau o cumplită tragedie, merită să fie adus la lumina istoriei.

Ce s-a întâmplat aşadar, din acest punct de vedere, în România rămasă cu graniţele sfâşiate? Regele Carol al II a abdicat la 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu îşi arogă titlul de şef al statului, iar rege al României devine Mihai I, un tânăr de 19 ani, fiul regelui abdicat. Legionarii dominau străzile Capitalei, defilând „cu o pasiune mistică…, sub cutele steagurilor aliniate” (I. Lugosianu, „Universul”). A urmat „sfinţirea urcării pe tron” a noului rege, Mihai I, printr-un Te Deum la toate bisericile din ţară. De la Palatul Regal la Patriarhie, noul rege este condus cu mare fast, „aclamat de o mare mulţime şi de echipele de ordine legionare, postate pe parcurs”. În acest timp, în Ardeal începeau monstruoasele atrocităţi contra românilor, comise de armata ungară de ocupaţie şi de unguri localnici.

În vremea când erau ucişi copii români de către hoarde sălbatice fanatizate ale ocupaţilor, în ţara liberă era mare sărbătoare cu primirea în ţară a reginei – mamă, Elena, alungată cu opt ani în urmă de aventurierul rege Carol al II-lea. Cunoaştem şi ţinuta obligatorie de primire pentru civili: „jachetă, pălărie înaltă sau tare”. Gări pavoazate cu ghirlande de flori şi verdeaţă, „urări ale mulţimii”, „mulţimea ovaţionează frenetic” sau „îndelung şi frenetic”, „tunete de urale” etc. – sunt caracteristicile momentului. Într-o trăsură deschisă „à la Daumont”, la 14 septembrie, regele de 19 ani şi regina-mamă se îndreaptă, de la gară până la Patriarhie, pe sub Arcul de Triumf. Din dispoziţia lui Antonescu, la 11 şi jumătate, pe întreg cuprinsul ţării, „clopotele tuturor bisericilor vor suna şi toţi credincioşii vor cădea în genunchi spre a se ruga”. Totul îmbrăcat, aşadar, în aură mistică, în timp ce la Ip avusese loc chiar atunci, în noaptea de 13 spre 14 septembrie marele masacru asupra românilor. Horia Sima, şeful legionarilor, ordonă să participe numai legionarii în cămăşi verzi, ceilalţi să privească deoparte. „Miile de cămăşi verzi ce străjuiau întregul parcurs aduceau cu ele speranţa dătătoare de viaţă a României celei noi” – spune un reportaj din epocă, într-o frază ce din coadă au să sune.

Nu trece mult de la acest dezmăţ politic şi încep să ajungă şi în conştiinţa publică, în presa de rezonanţă a capitalei, veşti despre uluitoarele atrocităţi contra românilor din Ardealul ocupat. În timp ce generalul Antonescu declară că „atrocităţile şi actele de răzbunare petrecute pe teritoriile ocupate, şi care ni s-au semnalat, nu au fost încă verificate” şi opinia publică este îndemnată „să aştepte în linişte verificarea lor”, ziarele declară franc că faptele sunt „oficial controlate” şi adevărul nu trebuie ascuns, adică: asasinatele, masacrele de neînchipuit, jafurile, purificările de populaţie românească. Titlurile cotidianelor exprimau realităţi cutremurătoare: „Înspăimântătoarele atrocităţi maghiare”, „Teroarea şi asasinatele din Ardealul ocupat de unguri”, „Schingiuirile de la Belin (jud. Trei Scaune)”, „Barbarismul de la Cluj”, „Cel mai groaznic masacru din istoria modernă” etc.

În România liberă are loc parastasul pentru cei nouă legionari „care îl pedepsiră [sic!] pe Armand Călinescu” şi pentru „Căpitan” („Universul”, 24 septembrie 1940). Iuliu Maniu, fruntaşul ţărănist, reprezentant al democraţiei interbelice, scos din viaţa politică de dictatura lui Carol al II-lea, apoi de aceea a lui Antonescu, solicită şefului statului să-i permită să ţină o adunare de protest în capitală, contra atrocităţilor nemaipomenite comise de unguri în Ardeal contra românilor. Antonescu interzice orice manifestare publică, sub pretext că a făcut demersuri pe căi diplomatice în sprijinul românilor din Ardealul ocupat. Maniu este nevoit să se conformeze, nu înainte de ai spune lui Antonescu că amuţirea opiniei publice este dezastruoasă pentru o naţiune.

În acest timp, tânărul rege şi regina mamă „descind în mijlocul poporului”, vizitând un magazin şi cofetăria „Capşa”. Regele v-a mai face şi alte vizite, la Sarmizegetusa (însoţit printre alţii şi de Constantin Daicoviciu), iar la sfârşitul lui octombrie va vizita cantina legionară din Dămăroaia, apoi mănăstirea Snagov ş.a. Nici o poziţie oficială nu a luat regele de 19 ani, ori Casa Regală, în problema tragediei românilor ardeleni. „Jur credinţă naţiunii române…”, a rostit regele Mihai I la 6 septembrie 1940, orele 9.30.

La 8 noiembrie 1940, la Iaşi, dezmăţul politic ia amploare cu ocazia zilei onomastice a regelui: oraşul este acum al legionarilor, peste tot se aud cântecele „Frăţiei de Cruce”, la catedrală se fac slujbe pentru legionarii „căzuţi pentru triumful binelui [sic!]” etc. La 28 noiembrie 1940, marele savant Nicolae Iorga este ucis cu bestialitate de legionari. Doar la o biserică din Bucureşti, greco-catolică, Iuliu Maniu a reuşit totuşi să organizeze o slujbă de pomenire a martirilor Ardealului.

La 7 octombrie 1940, Antonescu declară: „trebuie să se ştie că la drepturile coroanei Sfântului Ştefan (rege ungur – notă V.L.) noi răspundem paşnic şi cu omenie, cu toate drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a marelui Traian”. Jalnică atitudine de om politic! La asasinate în masă nu se răspunde „paşnic şi cu omenie”.

Cum se pot înţelege şi raporta aceste atitudini politice şi morale la noţiunea de decenţă în faţa tragediei româneşti, la cea de unitate naţională, la maturitate politică şi la demnitate? Pentru istoria românească acest moment de răscruce trebuie să devină un avertisment pentru atitudini similare în faţa clipelor grele ale vieţii noastre naţionale.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*