Vocaţia şi misiunea profetică…

În Istoria noastră creată pe parcursul mileniilor prin elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertrebală, întregul lui ca dat firesc în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică. File reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost foarte mulţi, între care Traian Murariu şi Traian Macavei.

Traian Murariu s-a născut în comuna Pădureni, judeţul Timiş la 7 Aprilie 1901, în familia unor harnici creştini, evlavioşi, cinstiţi şi buni gospodari bănăţeni, iubitori de Dumnezeu, de Tradiţia creştină, de rânduiala cea bună, de măsura cea dreaptă şi de Glia străbună, Traian şi Sanda şi, a fost omorât în penitenciarul Jilava la 27 Septembrie 1952. În sânul familiei plină de omenie şi de obiceiuri strămoşeşti, Traian jr. a primit o educaţie demnă de un viitor mărturisitor al Bisericii Mântuitorului Hristos, în care a sălăşluit şi a ars permanent ca un Rug Aprins, Flacăra iubirii sale de Patrie, de tot ce este frumos şi demn. În Banatul de câmpie, Traian a parcurs şcoala generală, apoi s-a ocupat îndeosebi de treburile gospădăriei, nevoidu-se cu pulsul vieţii specifice, cu grijile, cu generozitatea faţă de semenii mai neajutoraţi, cu visele şi cu aspiraţiile acelor vremuri încărcate de nelinişti.

Şi-a făcut datoria faţă de Ţară prin satisfacerea serviciului militar şi a rămas un stâlp de nădejde al Bisericii ortodoxe, prin conduita sa morală ireproşabilă, prin dârzenia şi zelul cu care îşi mărturisea dreapta credinţă, devenind o pildă de urmat pentru tinerii din sat, suferind consecinţele războiului, dar mai ales ucigătoarea povară a ocupaţiei sovietice în cârdăşie cu cel care şi-a trădat ţara, armata, elitele şi poporul, sinistrul rege Mihai de Hohenzollern.

Fiilor buni şi curaţi, cu sufletul frumos ca al dacului, răul le dă târcoale permanent. Astfel, în data de 12 Decembrie 1950, seara, acasă, Traian s-a trezit cu doi tineri frumoşi, foşti elevi ai liceului „Negru Vodă” din Făgăraş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Făgăraş, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş, care căzuseră în ghearele Securităţii, fuseseră arestaţi, pătimind la penitenciarul de copii, Târgşor.

Aceasta a fost mănăstire, apoi pulberărie, închisoare militară, iar în timpul regimului comunist a devenit temniţă rezervată elevilor naţionalişti-creştini, funcţionând între 1948-1951, perioadă în care autorităţile scelerate, ucigaşe şi machiavellice, fără Dumnezeu şi Neam, slugi ale Ocultei prigonitoare şi persecutoare în mod expres a creştinilor ortodocşi au încercat „reeducarea” bolşevică, prin tortură după programa celebrului pedagog nefast Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), prin siluirea conştiinţei, mutilarea minţii, frângerea trupului,  pervertirea sufletului, a familiei, a neamului, a Bisericii, după teoriile antihriste ale sataniştilor Marx, Engels, Lenin, Troţki, Stalin ş.a.

Între cei care au supravieţuit „reeducării”, gulagurilor atee şi au mărturisit despre diabolicele torturi s-au numărat scriitorii Virgil Maxim, Gheorghe Andreica, Luca Călvărăsan, Constantin Iorgulescu ş.a. Constantin Iorgulescu s-a întrebat, întrebându-ne: „De ce a fost nevoie de atâta schingiuire? De atâta suferinţă, de atâta moarte? Vor şti vreodată călăii ce-nseamnă o zi de temniţă deşi acolo au trăit şi ei, alături de victime, făcându-şi „seviciul”? Vor fi înţeles ei ceva din partea nevăzută a durerii pe care ei o produceau, doar fizic, prin „mijloacele lor de producţie”? Dar victimele, suferitorii, cei plecaţi mai puţin, mai mult sau de tot, morţii, acolo unde vor fi acum, ce-au înţeles? Ce-au făcut ei cu amintirile lor, cu opiniile, regretele, mesajele nerostite, cuvinte nespuse? Nu cumva se găsesc acolo, între cei ce strigă cu glas mare: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru…?” (Apocalipsa 6,10). Iar cei rămaşi, n-ar fi timpul să-şi regândească puşcăria în ansamblul ei? Să mediteze nu la cele câteva temniţe prin care au trecut, au răbdat şi murit, ci la întregul ei, la substanţa ei metafizică, la suferinţa cea continuă, sfâşietoare şi unificatoare, creatoare (?).  Pot ei să se apropie de-o astfel de esenţă, s-o traducă în vorbe ca s-o comunice şi altora? Mai sunt destul de întregi pentru asta?”  (Constantin Iorgulescu, Târgşor – 2008, cuvânt rostit la 60 de ani ai Târgşorului roşu)

Cei doi luptători, s-au îndreptat după eliberare să caute un loc de muncă la Uzinele Reşiţa, iar în drum au trecut pe la Traian Murariu, care i-a primit, i-a găzduit şi i-a omenit creştineşte. Un iuda al locului i-a turnat la Securitate, astfel că 7 miliţeni înarmaţi au pătruns în casa binefăcătorului în noapte de 15/ 16 Decembrie 1950, omorându-i pe cei doi şi arestând gazda.

Martirii au fost aruncaţi într-o groapă comună din cimitirul comunei Pădureni. („Timişoara”, an VI, nr. 183, din 11 Septembrie 1995, p. 12)

Traian Murariu a fost acuzat de „complicitate la crima de uneltire contra ordinii sociale” (Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia a II-a, dosar nr. 1803/ 1951). După un an de tortură, batjocură şi umilinţă, „prigonitul pentru dreptate”, Traian Murariu a fost judecat, condamnat la moarte, confiscarea averii, graţie Sentinţei nr. 1529/ 4 Decembrie 1951 şi executat în 27 Septembrie 1952, la penitenciarul Jilava. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-2007, p. 498-499)

TRAIAN Macavei a văzut lumina zilei în localitatea Bucium Montari-Alba la 28 Iunie 1910, în familia lui Alexandru şi Terezia, luminată de cei 8 copii: 4 băieţi şi 4 fete. Absolvă cu brio Gimnaziul Petru Şpan-Baia de Arieş, ajunge subinginer cu multe cursuri-perfecţionări în străinătate. Dumnezeu i-a binecuvântat Familia prin 2 copii deosebiţi. A făcut armata la Marina Regală Română, ctg. 1932, devenind Sergent major. Avea ca proprietăţi o fabrică de cherestea şi o mină de aur. A lucrat apoi la Malaxa, la postul radio Bod şi din nou în comuna natală. Hăituiţi de comunişti toţi cei 4 fraţi Macavei: Viorel-avocat, Nicolae-comisar adjunct la Siguranţa capitalei, Traian-subinginer şi Alexandru-sublocotenent, au luptat împotriva hidrei boşevice, care şi-a întins tentacolele atee peste Vatra noastră creştină străbună. Alexandru şi Traian au luat calea partizanilor eroului Maior Dabija. Toţi au plătit cu sânge curat rezistenţa lor anticomunistă (lui Nicolae i-au omorât şi pe fetiţa sa Lucia de 6 anişori).

Maiorul Dabija şi fraţii Macavei, Traian şi Alexandru au ajuns la Întregalde în data de 18 Decembie 1948, unde li s-au alăturat şi grupul lui Alexandru Maxim fratele ilustrului poet, eseist şi mărturisitor Virgil Maxim. Au atacat Percepţia din Teiuş sustrăgând suma de 306. 000 lei, pentru arme, alimente, o maşină de scris şi una de multiplicat. Pe versantul oriental al Munţilor Apuseni pe Muntele Mare, la  Groşi partizanii lui Dabija au construit 2 cabane, instituind Frontul Apărării Naţionale-Corpul de Haiduci sub conducerea maiorului Dabija şi a lui Traian Macavei-locotenentul său. Planul lor viza alcătuirea unui corp numeros de armată anticomunistă. Căderea marelui grup a venit prin prinderea lui Avram Ihuţ, trădat de fratele său vitreg. În crâncena încleştare cu trupele securităţii de pe Muntele Mare, fraţii Macavei scapă din încercuire ascunzându-se în pădurile din Bistra şi Bucium. Alexandru este ucis în încleştarea cu securitatea din 31 Iulie 1949, iar Traian a fost arestat şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin Sentinţa nr. 312/ 17 Iulie 1950. A fost omorât din ordinul aceleiaşi securităţii în Cluj la 11 Octombrie 1950, de către slugile ucigaşe ale regimului diabolic, încununându-l alături de ceilalţi fraţi ai jertfei ca erou-martir al Neamului. (Ion Gavrilă Ogoranu/ Elis Neagoe-Pleşa/ Liviu Pleşa, Brazii se frâng, nu se îndoiesc, vol. VII. Rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni. Ed. Marist, Baia Mare-2007, p. 289-291; Cosmin Budeancă/ Florentin Olteanu/ Iulia Pop, Rezistenţa anticomunistă-cercetare ştiinţifică şi valorificare muzeală, vol. I. Ed. Argonaut-Cluj-2006, pp. 105 ş.u.)

Rezistenţa Anticomunistă dacoromână fiind prin excelenţă – Rezistenţa prin Religie a Românismului, adică, Flamura creştinismului ortodox mărturisitor, a înscris pagini de aur în Istoria nescrisă a neamului, prin Fiii ei cei mai de seamă, Eroii-Martirii-Mărturisitorii-Pătimitorii, care au biruit Apocalipsa concentraţională comunistă, trecând din Temniţele diabolice atee în Sinaxarul serafic – Pantheonul ceresc, consacrându-şi în veşnicie NUMELE.

De ce aceste nume nu sunt păstrate în istoria scrisă a Neamului pentru care s-au jertfit, de ce pilda lor nu poate ajunge astăzi măcar drept simplă informație la generațiile ce le-au urmat, de ce nu avem unde să le sădim un brad la căpătâi și să le ducem la zi de sărbătoare TRICOLORUL în semn de veșnică și pioasă recunoștință , sunt tot atâtea întrebări cu răspunsuri dureroase, încă rostite cu pumnii strânși și inima arzând…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*