Mă minunam, în copilărie, cât de frumoase erau toate fetele şi femeile de la noi din sat când le vedeam îmbrăcate de sărbătoare, la biserică şi „în sat”. La noi, a merge „în sat” înseamna a se aduna poporul, vara în Parcul Mare, la joc, pe platoul nu departe de şcoală, lângă „coperativă”, iar iarna în căminul cultural, tot la joc/dans popular. Mă minunam pentru eleganţa şi sobrietatea costumului popular, exclusiv din culorile alb şi negru. Îţi atrăgea atenţia mai ales albul imaculat, de zăpadă, al cămăşilor şi poalelor lor. Cum se ajungea la acel alb strălucitor atât de imaculat şi de plăcut, care pentru mine era însăşi simbolul sărbătorii, al frumoaselor zile de duminică, al măreţiei feminităţii din satul meu? Se ajungea cu o muncă ţărănească grea, astăzi dispărută, şi anume înălbitul pânzei ţesute.
Atunci, demult, se ţesea pânză fină din bumbac (pentru urzeală) şi cânepă toarsă subţire ca bumbacul (pentru „bătătură”) pentru cămăşi şi poale. Peste pânza ţesută se turna leşie (preparată din apă clocotită turnată peste cenuşă şi lăsată la macerat) şi apoi se bătea cu maiul pe un lemn la fântână şi se spăla de multe ori pe timp foarte friguros, apoi pânza se întindea pe sfoară să îngheţe şi se albea şi prin îngheţ. Cu acest efort imens la activ: prelucrat cânepa, tors, ţesut, înălbit, croit, cusut cu alesături fine de culoare neagră, venea la biserică şi „în sat” minunata (în sens moral, dar şi fizic) femeie româncă de la noi. A dispărut această muncă ţărănească de odinioară, dar nu şi de pe fresca istorică a vieţii strămoşilor noştri.
O altă muncă ţărănească din împărăţia copilăriei mele era căratul gunoiului de grajd pe ţarina de la câmp, cu carul sau cu sania, pentru îngrăşământul solului. Era vorba de gunoi putrezit, aproape ca ţărâna, care nu ardea locul şi plantele. Era un îngrăşământ ecologic şi ieşea o recoltă bogată. Mie îmi făcea tata un cuib din paie curate în carul cu gunoi şi mă ducea şi pe mine, astfel cuibărit, la locurile noastre. Cel de la Mănăstire, de exemplu, aşezat pe pantă, era un loc al nostru foarte slab pentru porumb, dar era uimită lumea, ca şi de cel de la Lupcişce (vezi foto dealul de la Lupcişce), văzând ce porumb bogat se făcea acolo după tratarea cu acest îngrăşământ ecologic al nostru. A dispărut această muncă ţărănească de demult, dar nu şi din fresca istorică a circulaţiei de secole pe drumurile satului de odinioară. Dragii strămoşi au astfel în catastiful Vieţii lor şi astfel de fapte ale vredniciei şi sacrificiului lor pentru familie şi pentru o viaţă mai bună.
Printre muncile ţărăneşti care au dispărut se numără şi îmblătitul, cuvântul îmblătit (la noi zis îmblăcit/îmblăceşce) dispărând şi el. Şi mă refer, nu atât la îmblătitul cu batoza, ci la cel cu îmblăciul, cu mâna. Frumos era ca în muzeul unui sat să se fi păstrat şi o batoză şi îmblăcii de odinioară. Cu îmblăciul se îmblăteau cerealele: grâu, ovăz, orz, hrişca sau tătarca, dar şi fasolea, trifoiul, lucerna, pentru a obţine seminţele. Pe vremuri se îmblătea până iarna, în şură, cu îmblăciul. Pentru viaţa ţărănească, timpul se împărţea vara în vremea căpălitului (prăşitului), vremea cositului, vremea seceratului, vremea căratului (fânului, snopilor de grâu), vremea îmblătitului. Sunt pline documentele de arhivă din secolele XVI-XIX despre socotelile la munca de îmblătit, un îmblătitor primea în sec. XVIII, de exemplu, a zecea parte din cantitatea de cereale îmblătită. Era o muncă grea îmblătitul manual, apoi cu batozele, azi combinele au scos din viaţa agrară pe primele două munci, dar nu şi din istorie şi din viaţa strămoşilor noştri.
Lasă un răspuns