României anului 1929; Spectacolul muzical-etnografic al lui Tiberiu Brediceanu

Încă din 1905, la inaugurarea Muzeului Etnografic al Astrei de la Sibiu, Tiberiu Brediceanu a organizat pentru prima dată o strălucită şezătoare, un poem etnografic, mai ales cu elemente bănăţene. Acelaşi minunat spectacol este prezentat şi în 1907 la Budapesta, la serbarea organizată de societatea studenţească „Petru Maior”, apoi în 1909, la Reuniunea femeilor române din Arad, în 1911 la Viena, în cadrul Societăţii studenţeşti „România Jună”, tot în 1911 la Braşov, în 1920 la „evenimentul cultural cel mai de seamă din Dacia superioară: inaugurarea Universităţii din Cluj, în 1924 la Bucureşti, „cu ocazia descălecării pe aceste meleaguri a celei mai vechi societăţi culturale româneşti de peste munţi: Asociaţia Transilvană «Astra»”. Acest spectacol feeric „nu putea lipsi cu ocazia împlinirii primului deceniu dela întregirea noastră naţională”. A fost idea lui Iuliu Maniu, care i-a „cerut autorului să pregătească ceva frumos cu această memorabilă ocaziune”. Brediceanu s-a gândit să-şi întregească poemul său etnografic muzical cu elemente din Bucovina şi din Basarabia, „pentru a putea reprezenta astfel, într-o măiastră sinteză, toată bogăţia, frumuseţea şi varietatea incomparabilă ce o prezintă ţara noastră în port, joc şi cântare”.

Poemul său, considerat magnific, a fost punctul culminant al zilei de 10 mai, la Arenele Romane. Brediceanu a ales „cele mai frumoase şi caracteristice costume naţionale din întreaga ţară” şi „dansurile cele mai tipice, sub raport coreografic, precum şi melodiile populare cele mai atrăgătoare, ca joc şi cântare”. Personal a angajat ţărani pentru rolurile poemului şi o mulţime ca figuranţi. A avut foarte mult de lucru cu selecţia, numai din Banat, „ar fi putut înfăţişă zeci de costume, sute de jocuri si mii de melodii, toate diferite şi interesante”. Este citat Goethe, care ar fi spus că “din felul cum ştie să se restrângă cineva, se cunoaşte dacă e maestru” şi că Brediceanu este un maestru adevărat.

În privinţa costumelor populare a adus 15 grupuri de dansatori din: Mehedinţi, Călineştii şi Berbeştii Maramureşului, Ţara Oaşului, Roşia Bihorului, Buciumi – Munţii Apuseni, Chizătăul Bănatului, Pădurenii Hunedoarei, Săliştea Sibiului, căluşerii Tărnavei Mici, Tismana Olteniei, Dragoslavele Munteniei, Mălinii Moldovei, Câmpulung Moldovenesc, Bălţi – Basarabia şi porturi de fărşeroţi din comuna Frăseri, colonie macedoneană din judeţul Durostor. În afară„de aceste grupuri de dansatori, Bănatul singur a fost reprezentat prin cinci feluri de costume de o varietate şi frumuseţe unică; ţara Haţegului prin trei”. Au mai fost costume din părţile Huedinului, dela Morlaca, de la Arad (din Boroşineu), de pe Târnava Mare (din Cohalm, azi Rupea), de la Braşov (din Şchei), Râşnov şi Bran, apoi „fermecătorul port dela Tulgheş”, Bucovina „cu două feluri de costume din două regiuni caracteristice româneşti”, Ţara-Mamă cu costume pitoreşti din Moldova (Piatra Neamţ) şi Muntenia (din Muscel, Mehedinţi, şi Râmnicu Vâlcea). Din punct de vedere al coreografiei, atunci „un capitol absolut nestudiat din etnografia noastră naţională”, „d-l Brediceanu are o îndemânare şi experienţă unică, dobândită prin călătorii de studii, făcute sistematic, ani de-a rândul, în toate ţinuturile locuite de români”, s-a gândit că dansurile noastre româneşti, numai ţăranul român însuşi le poate executa cu naturaleţe şi măiestrie, iar „Dacă ar fi încercat să execute poemul acesta cu concursul unui corp de balet, i-ar fi trebuit 165 de artişti şi artiste de balet, ceea ce nu posedă, deocamdată, nici cea mai mare scenă de balet din lume”. Astfel că „Inteligenţa şi bunul simţ natural al ţăranului nostru, l-au ajutat în chipul cel mai fericit la executarea poemului său grandios”.

În privinţa muzicii, care are o „importanţă covârşitoare” într-un poem muzical-etnografic, Brediceanu s-a ocupat zeci de ani „cu colecţionarea şi fixarea melodiilor noastre populare, având şi în această privinţă o îndemânare rară”. A întrebuinţat chiar instrumentele muzicale ţărăneşti, caracteristice regiunilor etnografice: trompeta în Bucovina, clarinetul şi tamburina în Macedonia, ş. a. A armonizat melodiile populare, „eliminând ceea ce e prea rustic-vulgar şi scoţând în relief partea poetică a cântecelor noastre populare şi a nobilului nostru suflet ţărănesc”. Jocurile executate în poem încep cu o „uvertură de Tiberiu Brediceanu, pe motive vechi ardeleneşti” şi „se termină aşa de simbolic cu o măreaţă chemare prin tulnic a ţărei întregi la unire: prin port, joc şi cântare”.

Primul punct „a fost Hora executată de echipa Ligii Culturale, Bucureşti, secţia doamnelor, compoziţie originală a autorului”, apoi: Maramureşul cu „Tropotită”. Bihorul cu „Mărunţelul”, Munţii Apuseni cu „Ţarina”, Oltenia cu “Bordeiul”, Oaşul cu „Jocul de bătut în pălmi”, Săliştea Sibiului cu „Învârtita”, Bucovina cu o veche horă şi cu „Arcanul”, Muntenia cu „Brâul” şi „Mânioasa”, Haţegul cu „Haţegana”, Banatul cu „Pe loc”, Moldova cu „Ţimburelul” şi o „Moldovenească”, coloniştii macedoneni din Durostor cu „Bitolianca”, Basarabia cu „Basarabeasca” şi în final neîntrecuţii căluşeri de pe Târnava, care au jucat „Bătuta“,„Căluşerul“ şi „Ardeleana“. Despre aceşti dansatori s-a spus că „A fost atâta avânt şi însufleţire spontană în improvizaţia liberă a acestor ţărani târnăveni, făcută pe «Ardeleana», încât spectatorii, văzând însufleţirea şi voioşia cu care dansau, s-au simţit învioraţi în toate fibrele fiinţei lor de doruri frenetice de vieaţă. Dacă n-ar fi jucat sub cerul liber, ci undeva, într-o încăpere cu tavanul scund, ca în atâtea din hanurile noastre săteşti, ei ar fi putut chiui, ca la ei acasă: «Ridică-te grindă în sus,/Să nu zici că nu ţi-am spus…»”. Se arată că “Poemul s-a încheiat cu o apoteoză: o imensă coroană sprijinită pe braţe puternice, din toate ţinuturile României, apărea într-un cadru feeric, de 260 de persoane, înfăţişând fiecare câte un colţ din ţara aceasta încântătoare înaintea ochilor uimiţi de atâta frumuseţe”.

Poemul înfăţişa, aşadar, „unitatea miraculoasă a neamului nostru, în port, joc şi cântare, unitate care nu-şi găseşte seamănul decât în unitatea nu mai puţin uimitoare a limbei noastre româneşti”. Aceasta este o observaţie de-a dreptul sublimă a generaţiei de la 1929. S-a reliefat „bogăţia, frumuseţea şi nobilul gust al ţăranului român” şi, din păcate, „pe zi ce trece dispar în oceanul indiferentismului şi nepriceperii obşteşti atâtea colţuri vrăjite de frumuseţi de altădată”. Organizatorii au adus laude pe merit compozitorului Tiberiu Brediceanu, dar şi bunului suflet de român, artistul Ştefan Mărcuş [n. 8 ianuarie 1886, Hodișa, județul Satu Mare – d. 18 mai 1953, Cluj], unul din prietenii cei mai devotaţi ai autorului, care, cu un spirit de jertfă rar în zilele de astăzi, a luat asupra sa sarcina înscenării şi regia generală a poemului”. I-au adus laude şi „orchestrei Operei Române, care cu preciziune şi elan a susţinut partea orchestrală a poemului „România în port, joc şi cântare” din zilele de 10, 11 şi 12 mai la Bucureşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*