Dorul de (a)casă…

Dorul uriaş faţă de părinţi, faţă de rudele dragi care nu mai sunt, faţă de satul meu de demult, cel din copilărie şi cel din trecutul lui, pe care-l intuiam doar că a fost, a durat prin secole şi milenii îndepărtate, mă face să (mă) plâng din când în când, să-mi amintesc cu mânie la relele care au făcut să pierdem definitiv şi ireversibil trăiri demne, normale, precum şi legătura cu acest trecut, în unele cazuri în mod complet înghiţită de neant.

Mânia o îndrept faţă de alcătuirile sociale şi politice nedrepte, cele de până la 1918 îndreptate clar împotriva neamului nostru românesc – aici nu se poate negocia nimic -, din care cauză am trăit în sărăcie şi lipsă de libertate umană şi naţională, practic într-o închisoare, fapt pentru care iarăşi nu se poate negocia nimic. Îi privesc cu drag pe strămoşii mei respinşi de la şcoli de lanţul iobăgiei până la 1848-1849, respinşi de la Cultură şi demnitate naţională de tagma ticăloasă a grofilor şi baronilor, a reprezentanţilor lor şi ai religiilor recepte din Dieta Transilvaniei care a/au alcătuit această constituţie neagră, inclusiv în Transilvania şi pentru o parte însemnată de iobagi maghiari, saşi, secui şi ţigani. Apoi, după 1867, până 1918, respinşi de politica de stat ungar şi, de aici, de starea lor de sărăcie. Îi privesc cu drag pe strămoşii mei şi pe bunele mele strămoaşe irosindu-şi talentele doar în mediul sătesc, fără a accede la şcoli care să i le cultive aceste haruri şi să rămână pentru noi imagini în cuvinte sau în artă ale trăirii lor, care va fi atins, cu siguranţă, sublimul, ca orice trăire a noastră, a oamenilor.

Au venit apoi vremi cumplite peste o parte dragă a neamului nostru ajunsă în robie la ungurii fascişti şi netrebnici în timpul Dictatului de la Viena, apoi părinţii noştri au trăit sărăciţi de cotele date la stat şi de luarea pământului în anii comunismului impus urmare hotărârii Aliaţilor (Uniunea Sovietică, Anglia şi SUA) de a ne plasa sub cupola imperiului bolşevic de la Răsărit. Sărăciţi, bătrâni, fără mijloace de lucru, părinţii noştri, aflaţi sub povara anilor, şi-au primit pământul înapoi, după 1989, când deja nu-l mai puteau lucra. Mama mea, bătrână şi slăbuţă, dar încă energică, nu se lăsa zdrobită de vremi, mergea cu sacul în spate cu seminţe de porumb pe câmp, dacă cumva întâlneşte vreun tractorist cu semănătoare ca să-i samene şi dumisale locul de După Deal, de la Mănăstire, din Draga. Aceasta în timp ce se înghesuiau netrebnici la conducerea României după 1989. Şi de atunci vuietul acestor înghesuieli se aude neîncetat. Acest traseu contorsionat ne-a fost destinul. Am pierdut atâtea frumuseţi ale Vieţii, ale Trăirii, ale Naturii, ale Iubirii, ale Nemuririi. Cât aş iubi eu de mult să am transpuse cuvinte sau în picturi numeroase şi numeroase scene din viaţa satului meu din timpul cel mitologic deja al trăirii părinţilor şi a generaţiei lor atât de dragă lor şi atât de dragă mie, ori din timpul bunicilor şi străbunicilor şi de la ei în urmă.

Nu am o poză măcar să ştiu cum arăta bunicul dinspre mamă şi bunicii dinspre tată. Şi aceasta graţie ticăloaselor alcătuiri politico-statale sus-amintite. Cât le-aş adora sute şi mii de scene – pierdute definitiv – din viaţa de fiecare zi a satului meu de demult: scene din sat, din viaţa cotidiană de pe drumuri, scene de familie cu copii adorabili, scene de muncă la câmp sau în ogradă, muncă în mediul casnic, scene din viaţa oamenilor mergând la târg (în copilăria mea mergeau “muierile” de la noi cu cotărci pline cu găini, puse pe “cursă” spre Târgu Mureş, de exemplu), scene de petreceri la nunţi sau la joc, interioare de case la toţi oamenii din sat, şi nu numai în sărbători, ci şi în momente de dezordine pitorească, scene cu bătrâni aşezaţi la poveşti în momente de tihnă şi de confort domestic, pitorescul vieţii de fiecare zi al ogrăzilor pline de vite şi de orătănii etc.

Am pierdut enorm. Să vedem cum ne îndreptăm din mers…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*