Un uriaş DA, din partea mea, României anului 1929

În prezenţa ataşaţilor militari ai SUA, Angliei, Franţei, Japoniei, Poloniei, Greciei, a peste cinci sute de reprezentanţi ai celor 169 de societăţi culturale româneşti din America, a zeci de români din Republica Ceho-Slovacă (din zona Maramureşului istoric, din dreapta Tisei), din Timocul şi Banatul iugoslav, din Transnistria, România interbelică îşi sărbătorea cu mare şi elegant fast, în mai 1929, cei zece ani de la constituirea statului naţional unitar român prin alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la Patria-Mamă. Au fost cu adevărat emoţionante cele două defilări de la Bucureşti şi Alba Iulia, ale lui Decebal şi a dacilor săi, a legiunilor romane, a lui Negru Vodă, descălecătorul Munteniei, a lui Bogdan Vodă, descălecătorul Moldovei, ale lui Ştefan, Mihai, Horia, Avram Iancu, a grupurilor etnografice în minunate costume populare din Vrancea, Maramureş, Basarabia, Hunedoara (Ţinutul Pădurenilor), Bucovina şi din alte zone folclorice ale României întregite, apoi defilarea Armatei, cu tehnica militară de atunci. Am găsit astăzi o carte bogat ilustrată în acest sens, care m-a încântat şi i-am spus, din tot sufletul, un uriaş şi fericit DA României interbelice de atunci.

Dacă la 100 de ani, la Centenar, am fi sărbătorit Marea Unire cu aceeaşi demnitate, cu acelaşi suflet mare românesc ca şi generaţia admirabilă de oameni politici şi de cultură de la 1928-1929, respectiv de la aniversarea a zece ani de la acest eveniment de răscruce al României, am fi fost o naţiune fericită. Atunci, la zece ani de Românie Mare, erau în politică şi în Cultură un Iuliu Maniu, prim ministru, un Nicolae Iorga, rector al Universităţii din Bucureşti, un Liviu Rebreanu, director al Teatrului Naţional, un Emil Haţieganu, rector al Universităţii din Cluj, un Ioan Bianu, preşedinte al Academiei Române, un Tiberiu Brediceanu, compozitor, un Onisifor Ghibu, decan al Facultăţii de Litere din Cluj şi delegat al Senatului Universităţii clujene, un Dimitrie Gusti, membru al Academiei, apoi Constantin Moisil, director al Arhivelor Statului, savantul Petre Andrei, Gheorghe Moroianu, A. Tzigara-Samurcaş, Ion Georgescu, Iuliu Moisil, Victor Vâlcovici, V.V. Tilea, Mihail Ralea, Ion Pelivan, Victor Motogna, Victor Deleu, Horia Petra- Petrescu, Eugen Filotti, Florian Medrea şi alte nume strălucite în Comitetul de acţiune care au pus umărul la organizarea marii sărbători. Politicianul Sever Bocu, atunci ministru al Banatului, a fost numit de Iuliu Maniu la conducerea organizării ceremoniilor. Noi am prins Centenarul Marii Uniri, în care ne-am pus mari speranţe de sărbătorire fastuoasă, demnă şi elegantă. Dar pe cine a avut biata Românie, la conducerea ei, atunci, în 2018, din lumea politică? Sigur că nu-şi mai aminteşte nimeni şi ne este şi ruşine să ne amintim.

Ce s-a-ntâmplat de fapt în mai 1929? La 1 Decembrie 1928, guvernul Maniu era abia instalat şi nu a avut timp pentru pregătirea unui eveniment de anvergură, aşa că s-a hotărât organizarea atunci a unei simple sărbători, amânându-se grandioasa celebrare pe 10 mai 1929, ca să fie “prima luare la cunoştinţă lămurită a Naţiunii întregite de sine însăşi, de miracolul unităţii sale”, scria Sever Bocu. I-a fost solicitat în primul rând concursul marelui Iorga, care a şi răspuns imediat favorabil. Toţi cei 18 milioane de români erau interesaţi de reuşita serbărilor pentru a-şi demonstra, atât lor, cât şi lumii întregi, că România este “statul cel mai consolidat printre statele ce s-au ridicat pe ruinele vechii Europe. Împrejurul ei frământări, dictaturi, nesiguranţă. Aci prima verificare a operii din Versailles, a filozofiei păcii din 1918: o ţară anexată definitiv Libertăţii” (S. Bocu). Emoţionantă este declaraţia lui Sever Bocu, prin care îşi exprima părerea de rău că nu s-a realizat un punct din grandiosul plan: raidul Atlanticului, care ar fi corespuns „unei expansiuni, unui imperialism teoretic al sentimentelor şi ambiţiilor noastre”.

A pus punctul pe i Sever Bocu. Românul trebuie să fie învăţat să-şi „imperializeze” sufletul spre expansiuni şi ambiţii mari. Tot în 1929 s-a editat o lucrare deosebit de valoroasă şi monumentală pentru marcarea primului deceniu de la Marea Unire, sub titlul Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul: 1918-1928, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, 3 volume, în 50 000 de volume, cu autori de prim rang ai culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. S-au mai editat şi alte cărţi importante. S-a realizat în Bucureşti o mare expoziţie de artă românească. Muzeului etnografic din Cluj i s-a dat o subvenţie de cinci sute de mii de lei pentru înfiinţarea unui parc naţional, în genul celor din ţările scandinave, pe terenul expropriat anume în acest scop, la Hoia. Marele Iorga a spus că programatul cortegiu ce va defila la Alba Iulia, „să înfăţişeze vieaţa trecută şi actuală a neamului. La serbare să se învite în mod special familiile marilor luptători naţionali de pe vremuri (Dr. Ioan Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu, Barbu Delavrancea, Nicolae Filipescu, Ion I. C. Brătianu, Gh. Pop de Băseşti, Dr. Valeriu Branişce, N. Cristea ş. a.), ca un omagiu postum adus memoriei lor binecuvântate”. S-a propus înălţarea a două statui, una în Ardeal, lui Bălcescu, cel care a descris cu pană de aur Ţara Ardealului, şi lui Bărnuţiu la Iaşi.

Da, României cu suflet mare de atunci!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*