Poarta Angliei

– proză istorico-fantastică –

Decenii la rând, când mergeam sau când veneam de la piaţă – pe vremuri era doar în Piaţa Mihai Viteazul din Cluj piaţă principală – treceam pe lângă toneta de ziare de vizavi de Regionala CFR. Deasupra tonetei era aplecat un trunchi de salcâm bătrân, care îmi era drag pentru că era vechi şi-mi amintea de „acăţii” de pe la noi din satul meu natal, Silivaşu de Câmpie. Mai era încă, nu departe, şi un alt bătrân acăţ cu trunchiul aplecat. De ce erau aşa de înclinaţi? Trăiau încă adorata mea mamă şi sora mea Ana, ambele grav bolnave. De aici am pornit pentru a scrie proza istorico-fantastică de mai jos (text selectat).

Nimic nu prevestea ceea ce urma să se întâmple la Cluj, când nobilul Petru Cupşa de Măgoaja pornise la drum din satul lui, aşezat în cetatea codrilor Ţării Lăpuşului, într-o primăvară fermecătoare a anului de graţie 1596, lăsând în urma lui o uriaşă aură invizibilă de iubire pentru bătrâna şi adorata lui mamă, Sânzâiana, icoană permanentă a ochilor şi sufletului său. Aura creştea parcă în proporţie geometrică pe măsură ce se depărta tot mai mult de casă, pe drumul de ţară până la Dej, apoi până la Gherla şi, ultimul popas, la Cluj.

Mersul călare spre Cluj, în adierile unui vânt răcoros, îi umplea sufletul de culorile primăverii. Până la Dej a trecut prin atâtea „porţi” albastre formate din pâlcuri de inflorescenţe superbe de cicoare, deoparte şi de alta a drumului, de la Dej la Gherla se adăugau alte „porţi” galbene de păpădie şi roz parfumat de cimbrişor şi de la Gherla la Cluj dominau cele fantastic de roşii ale pâlcurilor de maci din lanurile de grâu. Toate îi trezeau amintiri atât de calde şi pline de forţa fermecătoare a vieţii copilăriei, când mama lui era ea însăşi, sănătoasă şi ocrotitoare, plină de viaţă şi de hărnicie, la ţesut, tors, meliţat, cusut, albit, secerat, vânturat, spălat, văruit, preparat bunătăţi, într-un cuvânt la „ţinut casa”. Trăia şi bunul său tată Grigore Cupşa, care „ducea” lucrul câmpului, cu slujitori, cu boi, vite, cai, stupi de albine, oi, lanuri de grâu şi de mei, de cânepă şi de lucernă, cu fânaţ de mai multe care de fân, cu vânat prin codrii Ţării Lăpuşului, luând urma mistreţilor şi a lupilor cu tolba plină de săgeţi. Totul era atunci numai rai, miere şi bunătate, pentru că aşa e însăşi Copilăria, ocrotită de părinţi. Cu cât dor aştepta el sfârşitul de săptămână, pentru a merge acasă, când era la Colegiul Iezuiţilor din Cluj, coleg cu Pătraşcu, fiul voievodului de peste munţi, Mihai Vodă Viteazul.

I-a zis adoratei sale mame, pe care o lăsase acum slăbită, cu o boală grea pe care o dă lipsa bunei circulaţii la creier, ce o făcea mereu să cadă la o cât de mică întoarcere, că vrea să rămână să o îngrijească şi el, împreună cu surorile sale. Dar dumneaei nu a acceptat, i-a zis că şi aşa numai el şi încă doi români nobili din Solnocul Interior şi unul din comitatul Turda sunt români de neam în Dieta Transilvaniei şi ar fi păcat să lipsească la Adunarea Dietală de la Cluj. Fiul ei s-a conformat, şi a promis că va scotoci tot Clujul să-i caute leacuri bune şi că va veni şi vremea când românii transilvăneni vor fi reprezentaţi după numărul lor în Dietă, pentru că trei nu au niciun sorţi de izbândă acolo.

La colegiul din Cluj, ca „diac”, a învăţat despre marile ţări civilizate ale Apusului: Anglia, Franţa, Italia, Germania, Ţările de Jos, Danemarca şi altele, cu oameni învăţaţi şi cu o cultură înfloritoare şi monumentală, cum, poate – credea el – numai monumentalitatea naturii din „Ţara sa”, cu codrii seculari falnici, cu crestele munţilor, cu luciul albastru de ape văzute de pe creste, cu albastrul pur al cerului de vară le poate întrece. Dacă ar putea merge – se gândea el – într-una din aceste ţări de înaintată civilizaţie, unde oamenii precis trebuie să fie toţi liberi, ar putea găsi un leac, cu siguranţă foarte bun, pentru buna şi adorata lui mamă. Se gândea, pur teoretic, că dacă la Cluj nu va găsi nimic, se va asocia cu vreun negustor aromân care bate străzile Vienei şi va merge chiar până în Ţările de Jos şi mai departe, până în Anglia, în caz de nevoie.

Se apropia tot mai mult de Cluj, spre care se îndreptau călăreţi, ţărani cu carele pline cu cereale, cu păsări, cu coşuri cu pâine, lapte, peşti, raci, lemne, feciori care mânau vite, negustori etc. Tocmai întrecuse un alt călăreţ, îmbrăcat cam prea „domneşte” – cum se zice la ţară –, cu haine străine cusute cu fire de aur şi cu o figură de om învăţat. Observa că străinul se tot oprea să-şi noteze câte ceva într-un carnet. Erau deja ajunşi în suburbia Clujului dinspre Someş-sat (cum se zicea la Someşeni), şi anume în suburbia Uliţei Ungureşti Dinafară, denumită astfel pentru că aici s-au aşezat prima dată unguri mai mulţi, veniţi în Clujul medieval săsesc.

Pe uliţa plină de praful carelor şi călăreţilor aşteptau, în toiege, bătrâni cerşetori, cărora le-a dat un bănuţ la fiecare, ca pomană – cum se zice la români – pentru prea bunul său tată şi pentru sănătatea adoratei sale mame.

Primul gând a fost să se oprească la cârciuma din suburbie, de dinainte de Poarta Mare a cetăţii, numită Poarta Uliţei Ungureşti, unde a găsit întotdeauna un vin bun şi o plăcintă gustoasă cu carne de viţel. Îşi legă calul de trunchiul, drept ca lumânarea, al stejarului falnic din faţa cârciumei, când tocmai l-a ajuns străinul cel ciudat, care nu avea intenţia să descalece, s-a oprit doar, cu spatele la Piaţa de Lemne, să-şi noteze în carnet ceva la care se uita fix şi părea că nu înţelege. Gândindu-se că străinul – după figură pare om cult – nobilul Cupşa îl abordă în latină, pe care o ştia foarte bine de la colegiul iezuiţilor din Cluj, şi-i explică titlul firmei: „Harom Liliom”, adică „La Trei Crini”. Află că străinul este nobil englez, sol al Maiestăţii Sale Regina Angliei, şi îşi notează câte ceva în jurnalul său de călătorie. Nobilul român l-a sfătuit să nu meargă la cârciuma din Piaţa de Lemne, care se vede de departe, că acolo e loc de popas al hoţilor şi vagabonzilor şi se va trezi fără pungă şi fără sabie. Solul englez l-a întrebat cum se numeşte spelunca aceea şi nobilul Cupşa i-a spus că, în traducere din ungureşte înseamnă „Două tunuri”, mai în spiritul expresiei „Aici se bea vinul la cele două tunuri”.

Au comandat fiecare câte o cupă de vin şi apoi nobilul Cupşa l-a condus pe englez pe la bibliotecile Clujului, cu cărţi vechi, de unde a studiat şi el la colegiu, până se pregăteau plăcintele cu carne de viţel şi apoi s-au întors la cârciumă. Nobilul englez a cerut şi o mâncare cu specific ardelenesc şi „rumunesc”, cum a mâncat el într-un sat de unde a achiziţionat nişte leacuri din plante, şi anume sarmale cu carne de porc, din care a mâncat cu poftă, şi a mai comandat ouă bătute peste slănină prăjită. Nobilul Cupşa i-a spus că foarte mult ar dori să găsească nişte leacuri pentru mama sa. Nobilul englez i-a mărturisit că a căutat prin această ţară a Transilvaniei, bântuită de atâtea superstiţii, şi cu un mare cult al morţilor, nişte leacuri din plante pentru sora sa dragă Anna, grav bolnavă de o boală de care îi este şi frică să-i pronunţe numele, şi tocmai a găsit nişte leacuri la o bătrână dintr-un sat românesc de la poalele Ţibleşului, care i-a promis că o vor vindeca dacă ajunge la timp acasă, în Anglia. Nobilul Cupşa îl întrebă pe englez dacă nu cumva ştie, în Anglia, sau chiar la Londra poate, un învăţat care să-i recomande un leac pentru boala de care suferea mama sa. Amândoi au constatat că erau presaţi de timp. Tocmai atunci a început să vină „o vreme mare”, cum se spune în popor, nişte nori negri au întunecat pur şi simplu cetatea Clujului. Imediat, un trăsnet extraordinar, ca un cutremur, s-a abătut asupra copacului cel falnic, Clujul s-a luminat ca în miez de zi cu soare. Stejarul a ars pe jumătate într-o clipită şi trăsnetul l-a răsucit într-atât că acum stătea cu trunchiul înclinat spre tabla cârciumii, iar caii şi cei doi călăreţi nobili de până atunci s-au făcut nevăzuţi, în timp ce lumina puternică a suprapus nişte imagini aduse parcă dintr-o altă parte a lumii. În acea clipită, în locul coroanei falnice de stejar se vedeau parcă nişte pânze de corăbii umflate de vânt într-un port şi apoi nişte turnuri de la o cetate necunoscută.

Cel puţin aceasta era varianta unuia dintre martorii oculari. De fapt, afară, în faţa cârciumii, la ora aceea erau doar trei muşterii beţi: un ţăran din Pata, adormit cu capul pe masă şi cu o mână ţinea coşul cu trei cocoşi roşii care îl tot ciupeau şi îl trezeau din când în când, un căruţaş al oraşului, român, care şi-a tras alături căruţa cu doi cai, adormit şi el cu capul pe masă, şi un aprinzător de făclii pe străzi al oraşului şi paznic de noapte, care tocmai se trezise după o noapte de serviciu şi venise să se ospăteze, singurul neadormit, care văzuse toată scena, şi care, adăuga el, formele care se vedeau în lumina trăsnetului erau ale unui port din Anglia iar turnurile erau ale Londrei, deoarece a văzut aceste siluete desenate pe un postav londonez adus de un negustor armean din Cluj. Scena o văzuse parţial şi ţăranul din Pata, care tocmai atunci s-a trezit pişcat de un cocoş, a făcut ochi mari cât cepele şi, crezând că visează, şi-a lăsat din nou capul buştean pe masă. Singurul fapt credibil era totuşi stejarul trăznit, răsucit şi aplecat peste cârciumă şi o tolbă cu hârtii ale unuia dintre cei doi dispăruţi. Aprinzătorului de făclii nu i-a dat nimeni nici un dram de încredere, toţi spuneau că, săracul, şi-a stricat deja ochii cu meseria lui la municipalitate şi acum bate câmpii.

*

Cercetez de mult la Arhivele Clujene şi într-una din zile a trebuit să răsfoiesc foile cadastrale vechi ale satului Măgoaja, pe care nimeni nu le-a cercetat zeci şi zeci de ani, deoarece în comunism nu era nevoie de atestări ale proprietăţilor particulare. În aceste foi sunt şi proprietăţile unor familii cândva nobile din sat, şi anume Cupşa, Pintea şi altele. În cel mai vechi registru, am găsit o scrisoare închisă, cu pecetea familiei Cupşa, aplicată cu ceară roşie. Am deschis-o cu grijă pentru a nu distruge pecetea şi pe o filă îngălbenită era următorul testament scris în limba latină: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, nobilul Petru Cupşa de Măgoaja, las această scrisoare, între actele mele cele mai de preţ, urmaşilor familiei mele, cu voinţa de a nu fi deschis plicul până când Timpul o va permite şi Poarta Înţelegerii şi puterii de ajutorare a vieţii omeneşti se va deschide. Las partea cea mai însemnată a averii mele, şi anume Pădurea Cerbilor şi Câmpul Izvorului, în scopul cercetărilor pentru înţelegerea şi ajutorarea Vieţii. Alături, pun acest petec de ţesătură cu fire de aur, pe care-l port ca un talisman, de la pieptarul care mi l-a cusut buna şi adorata mea mamă în vremea când era bine, să se ştie că noi, oamenii, ne naştem cu această avere uriaşă, cu un mare dar de la Bunul Dumnezeu: un Timp – din păcate implacabil de limitat ca durată – dar uriaş pe scara sufletului, cel al iubirii fieşti şi respectiv părinteşti, cel mai fericit Timp din toate Timpurile câte ni s-au dat. Am scris eu, manu propria, sub stejarul de la Poarta Uliţei Ungureşti Dinafară, la Hanul Trei Crini, în cetatea Clujului, la 21 mai 1…(din cauza deteriorării, partea cu anul datării era ilizibilă)”.