Una dintre cărţile mele foarte dragi este şi antologia care am publicat-o în anul 1996, intitulată Ţara Silvaniei, cu cele mai frumoase texte scrise cândva despre această frumoasă zonă din nord-vestul României, care se întindea odinioară dinspre Zalău – Cehu Silvaniei până la graniţa cu Ungaria, incluzând Careiul şi Valea lui Mihai. Cum astăzi se împlinesc 80 de ani de la semnarea Dictatului de la Viena, semnificative sunt scrierile tânărului Corneliu Coposu din perioada Dictatului, fiind atunci refugiat la Bucureşti şi tatăl său, fost preot preot în Bobota sa natală din Sălaj, era refugiat în Coşlariu, jud. Alba.
Scrierile tânărului Coposu, care cuprind aproape jumătate din antologie, sunt de un dramatism zguduitor. Într-o conferinţă ţinută la Radio înainte de 15 octombrie 1944, Coposu scria că Sălajul „nu-l stăpânim de ieri, prin forţă, în temeiul unui arbitraj. Suntem acolo din vremuri de piatră?”. Printr-o singură sintagmă, Corneliu Coposu a dat o definiţie exactă a cruntului Dictat de la Viena: stăpânire prin forţă. Vorbeşte apoi elogios şi emoţionant despre istoria românilor împilaţi prin secole în Sălaj, despre marii lui bărbaţi care au luat asupra lor destinul unui popor. (Ne întrebăm câţi mai iau astăzi asupra lor destinul naţiunii noastre?). Înşiră o suită de oameni mari ai Sălajului: memorandistul Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti şi alţii, dar mai ales faptul că “Ţara Sălajului s-a înscris în Cartea de Aur a neamului cu două nume mari, care au depăşit hotarele neamului şi continentului”, respectiv Simion Bărnuţiu, despre care scrie că a fost „Stăpân de veac şi izvor de istorie românească, marele ctitor de evanghelie politică”, apoi „gigantul deschizător de drumuri noi al secolului trecut şi stâncă neclintită a vrerilor noastre”, şi Iuliu Maniu, „cel mai strălucit bărbat al românilor de pretutindeni”, cel care „a doborât un imperiu milenar, a întregit hotarele şi este pe cale a le reîntregi”.
Despre Maniu mai spune că „Acest mare european este întruchiparea vie a unui ideal pe care l-a servit într-o viaţă sbuciumată, de lupte naţionale, cu devotament, cu hotărâre, gata de orice sacrificiu”. Vorbeşte apoi de perioada celor patru ani „de sânge”, când „pământul leagănului nostru era încătuşat şi frământat cu lacrimi şi aripa rece a morţii fâlfâia mai jalnic sub drapelul unguresc”. Spune că în Sălaj „a fost teatrul celor mai sălbatice şi mai sângeroase acte de violenţă din mulţimea de fărădelegi comise de unguri în partea de ţară vremelnic robită”. Acolo, „Ambasadorii iadului” au dat dovadă de cruzime nemaipomenită la Trăznea, Ip, Ciumârna, Cosniciu de Sus, Halmăjd, Jurtelecu Hododului, Marca, Nuşfalău, Unguraş, Zalău, Zăuan şi în alte localităţi, ucigând 477 de români, din care 178 femei şi 190 de copii. Acestor făptaşi le spune “Bandele înnebunite de victoria ieftină, obţinută pe neaşteptate [la masa verde, la Viena, în 30 august 1940], care au aflat victime în fiinţe fără apărare”.
Aceste fapte le-au făcut beneficiarii de victorii ieftine la intrarea în Transilvania ocupată, în septembrie 1940. Au urmat bătăi şi schingiuri asupra românilor (temniţele erau neîncăpătoare la Zalău, apoi lagărele de la Lokoshaza şi Puspokladany “mai gem încă de sălăjeni” (43 de preoţi arestaţi acolo erau români), refugieri (29 734 de români), expulzări (4220), arestări şi epulzări peste graniţă de intelectuali români (1258 numai din Zalău), convertiri forţate la una din bisericile ungureşti (53 214 numai din Şimleu Silvaniei). În finalul conferinţei de la Radio din octombrie 1944, Coposu scrie că „s-a topit în amintiri întunecate linia blestemată de graniţă” şi că “Munţii, coroana de veacuri a Transilvaniei noastre, şi-au aplecat înălţimile sub vrerea românească”. Urmează – spune Coposu – să „ne ducem să răsădim flori albe de mucenicie pe mormântul de la Ip şi să ne închinăm la cripta de la Bocşa [la mormântul lui Simion Bărnuţiu], să ducem un veac nou de ţară nouă Bădăcinului” (satul natal al lui Iuliu Maniu).
Acesta a fost sufletul mare românesc al lui Corneliu Coposu. Astfel de bărbaţi patrioţi am fi avut la conducerea României dacă nu era azvârlită România în „lagărul sovietic”. Numai cu acest suflet mare a putut rezista în închisorile comuniste la Aiud şi opt ani în izolare totală între ziduri închise la Râmnicu Sărat.„Să mai citez câteva fraze scrise de Corneliu Coposu în ziarul „Ardealul” din 16 februarie 1941: „Un popor nu poate fi învins în lupta lui pentru libertate. Vedenia izbvăvirii ne îndoieşte [dublează] curajul. Din umbra nefiinţei ne răsar moşii şi strămoşii fără nume, pe a căror morminte uitate vremea a prăbuşit, de mult, crucile de lemn. Dacă ne aducem aminte de lupta lor mare, de strălucita lor biruinţă, nu putem desnădăjdui. Să nu ne pierdeam , doar, nădejdea […]. Să aşteptăm cu desgrădită speranţă ceasul învierii. Cu neînduplecată voinţă de a trăi. Cu fruntea sus. Cu gândul la ziua de mâine, care va prăbuşi catapetaesma nedreptăţii”. Privim acest îndemn şi ca pe un standard al propriei vieţi.
Lasă un răspuns