„Până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute, totuşi orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania„. Organizaţia „Magyar a Magyaert” a lansat apelul de întâlnire, la cota 504 pe Meseş, pentru a trece la tulburări interne. Pe borna 58 de pe frontieră, grănicerii unguri au scris: „Trianonul a murit, venim să ocupăm Ardealul”. Agenţii iredentişti unguri răspândeau zvonuri pentru atingerea scopurilor propagandistice ceea ce crea o stare de îndoială în rândul românilor şi de entuziasm în rândul ungurilor. Tipăriturile, de tot felul, purtau mesajul propagandei iredentiste ca amestec între adevăr şi dorinţe. Ca rezultate notabile: confecţionare simbolurilor ungureşti, alcătuire de liste negre cu români, atacuri armate.
Toate prevesteau nenorocirea ce a venit şi tragediile de la Ip, Trăznea, Moisei, Huedin, s.a. localităţi în care 324 de români au fost omorâţi, 438 răniţi şi schingiuiţi, 97 maltrataţi, 2.349 arestaţi, 130 internaţi, trei biserici şi numeroase proprietăţi româneşti devastate. După destructurarea complotului de la Oradea, din 1919-1920, a urmat o altă descoperire, cea a organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc. Serviciul român de informații urmărind acţiunea de subminare a Statului, dusă de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format, în iulie-august 1940, noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea.
Am făcut această scurtă, dar necesară introducere, pentru a fi legată de ceea ce făcea istoriografia maghiară și după 1940, prin reluarea unor argumente de către cele mai alese condeie, amintim numele istoricului Szekfü și pe acela al lui Domanovski. Ei n-au încetat să falsifice adevărurile cele mai evidente cu privire la originea poporului român şi s-au încăpăţânat a considera pe români venetici în teritoriile revendicate de iredenta maghiară după Trianon. Ei negau izvoarele istorice, refuzând să ţină seamă de ele. Mai mult, Societatea istorică maghiară a dat la iveală un impunător volum, editat în limba germană şi intitulat «Siebenbürgen», unde istoricul Valentin Homan, amâna venirea românilor pe plaiurile Transilvaniei, până în sec. XIV. Au primit răspuns cu un sever conținut științific din partea românilor. Și totuși…
Potrivit studiilor aprofundate faptul că ba se cheamă unguri, ba maghiari, i-a derutat mereu, încercând a identifica rădăcini și acolo unde era imposibil. Conform definiției dată de col. Dr. Mircea Dogaru, Ungur însemnând nume ce vine de la Ung, după cucerirea cetății și țării Ungului sau Unguarului, de pe râul omonim, și lichidarea conducătorului local, numit românește în textele latine – Duca. Arpad s-a împământenit căsătorindu-se cu fiica defunctului, creștină-ortodoxă. „Duce de Unguar”, el avea să coboare cu soldații săi, numiți „oarecum în bătaie de joc – unguari” (Anonymus), de viitorii adversari, fie că erau maghiari, turcici sau slavo-români supuși, abia în anul 903, în teritoriile ducelui „Salanus” dintre Tisa și Dunăre.
Tot așa cum voit se încearcă explicarea numelui dobândit de „unguri”, prin „onogunduri” numele membrilor unei federații turcice de pe Volga, fără legătură cu valul lui Almus, sau prin „huni”, din care ar fi derivat „hunguri”, spre a se legitima stăpânirea în Pannonia prin pretinsa moștenire de la Atilla. Nu! „Ungur” vine de la cuvântul românesc „unghi”, de unde numele cetății și râului, întrucât Pusta făcea acolo un unghi între înălțimi. După lupte care au durat decenii, sfârșind prin alungarea lui Salanus la Vidin (rom. Diiu), românii, slavii și bulgarii dintre Tisa și Dunărea Mijlocie au intrat în creuzetul care va da naștere, prin amalgamare, noului popor modern, european, ungar. La fel și locuitorii Pannoniei: „latinii” sau „romanii” băștinași (romanitatea central-europeană, din care mai subzistă astăzi doar romanșii în Elveția), „teutonicii”, adică urmașii francilor stăpânitori în veacurile VIII-IX, slavii moravi și cei supraviețuitori ai regatului lui Samo (623-658), românii timoceni și „guduscani”, refugiați aici cu ducele Borna, de teama bulgarilor, în 814 („messianii”) ca și românii vestici („păstorii Romanilor”) care-și purtau turmele, în cadrul transhumanței, până la lacul cu nume românesc, de sorginte tracă, Balaton.
A urmat creștinarea forțată a asiaticilor maghiaro-turcici (fiindcă populația europeană, cel „mult popor” peste care se înstăpânise Arpad era deja creștină) – performanță realizată de cel de-al cincilea „duce de Unguar”, Voicu (997-1038), cel care era creștin-ortodox și vorbea, potrivit Cronicii Pictate de la Viena, românește în familie, dar care, rebotezat catolic Ștefan și primind de la Papa Silvestru II (999-1003) titlul regal (25 decembrie 1001) va deveni pentru „unguari”- Szent Istvan.
Dacă ne întoarcem cu 100 de ani în spatele liniei de demarcaţie: Sighet, Zalău, Ciucea, Vf. Găina, Zam, ajungem pe locuri unde erau tot mai dese formaţiunile care purtau la chipiuri cu „Legiunea morţii”, „Garda de Oţel”, „Garda Roşie”, care de care mai înfierbântate, mai sângeroase, mai arţăgoase. Membrii acestora erau cu soldă de 50 de coroane pe cap şi liber jaf! Luau şi pâinea şi ultima zdreanţă de pe bietul românaş. Ziarele ungureşti precum „Vörös lobogo” (Steagul roşu) îndemnau la măcel, sub deviza „pace bordeielor şi război curţilor domneşti”, dar deocamdată jaful se dădea doar în colibele românilor şi la bisericile din Fughiu şi Bulz. „Am lepădat reverenda şi mi-am scurtat barba ca să ies din acest infern” – ne lasă mărturie eruditul cărturar vicar episcopal, în acea vreme, Roman Ciorogariu, – căci era urmărit de patrula soldaţilor unguri, spre a afla ceva despre popa din Bratca, pe care l-a sfătuit „să-şi radă barba, că aia va creşte, dar dacă ungurii îi rad capul, acela nu mai creşte”. Pentru a scăpa părintele Domocoş, din Bratca, s-a refugiat, până după evenimente, tocmai la Budapesta. Dar, de teroarea bolșevică ungurească, nu a scăpat ginerele său, dr. Fodor Petre învinuit că şi-ar fi ascuns socrul. Tinerii români Teodor Egri, Augustin Chirilă, Ioan Sfurlea, Coriolan Pop şi Gheorghe Tulbure preotul Vasile Popovici, ș.a., prin „Tribuna Bihorului”, duceau o luptă inegală cu ungurii. Dr. Aurel Lazăr a trimis o telegramă de protest contelui Károlyi, preşedintele noii Republicii maghiare, dar şi acesta pierduse frâiele puterii.
Despre obiceiurile ungurilor, în raportul lor cu românii, se cuvin câteva precizări care vin din veacuri, căci ei au stabilit și definit, după cum aveau interese, și arealul de locuire a teritoriilor de către români. Ei se considerau stăpâni. Chiar dacă statisticile i-au încurcat, ungurii recunoșteau Transilvania și părțile ei anexe care cuprindeau și acele părți din Ungaria care s-au pronunțat pentru unire și aderarea la unirea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, cu toate că de la realizarea imperiului bicefal ei „nu recunoșteau din pustă până la Carpați altă națiune decât cea maghiară”. Iată un document edificator, emanat de la Budapesta, chiar în timpurile de după capitularea imperiului austro-ungar, prin care se încerca transmiterea unui mesaj peste ocean de susținere a cauzei maghiare.
Pentru a verifica veridicitatea informațiilor aliații l-au desemnat pe generalul Berthelot să se deplaseze prin Transilvania, unde se comisese masacrul de la Beliș, în care, din dispoziția parlamentarului Nandor Urmantzky fuseseră asasinați 45 de români nevinovați, de către detașamentul de 200 de voluntari unguri plătiți pentru a face ordine statarială! Ce s-a întâmplat în timpul acestui turneu al generalului francez în misiunea sa din Ardeal, spicuim din presa vremii: Amănunte referitoare la masacrul din Arad săvârșit în vremea când bandele ungureşti atacau pe români, un ofiţer francez a ieşit din hotelul „Crucea Albă” ca să îngrijească de automobilul generalului Berthelot. Ofiţerul acesta francez a fost prins şi bătut grav. A fost rănit şi ofiţerul român Mărculescu. După ce generalul Berthelot a făcut vizita episcopului Ioan Papp, s-a dus la doamna Ştefan Ciceo Pop. În vremea aceasta bandele ungureşti au înconjurat pe români, pe alte străzi, şi au început a-i ataca cu armele.
O ceată s-a adunat în jurul casei lui Şt. C. Pop şi au început să o bombardeze. Generalul Berthelot aflându-se acolo a mângâiat pe doamna Pop. Pe mica copilă a doamnei Pop a sărutat-o apoi a zis: „Barbarii de unguri„. Cetele de unguri îl căutau pe Ştefan Ciceo Pop şi pe feciorii săi. Au atacat casa gărzii naţionale române, stricându-o aproape total. Căutau în ruptul capului pe însufleţitul român Petru Oprea, pe care neaflându-l s-au dus la mama lui şi au ameninţat-o cu moarte, dacă nu spune unde e fiul său. Petru Oprea era împreună cu alţi tineri români scăpaţi de moarte pe acoperişul caselor, sărind de la un etaj la altul. Un colonel ungur, care era în fruntea bandiţilor, îndemna mereu: „Spânzuraţi pe români cu sânge rece”. Fiul lui Ştefan Ciceo Pop, Alexandru, a luat steagul Belgiei din mâinile ungurilor. Pe fiul cel mare al lui Şt. C. Pop îl căutau să-l omoare cu orice preţ. Cadavrele românilor împuşcaţi le-au adunat pe un car mare, le-au acoperit cu paie şi le-au transportat în loc necunoscut. Nici măcar oaspele trimis de comisia interaliată, în persoana generalului francez Berthelot, pentru verificarea atrocităților ungurești nu a avut parte de o primire pe măsură. Din contră…
Lasă un răspuns