Legenda cetăţii „Continitului”…

Într-o sară de iarnă, nu mă înduram încă să merg spre casă de la moară, că era un frig de crăpau pietrile – îmi povestea nănaşul Iuonu Miii -, un bătrân ne-a spus o poveste de pe vremea când veneau tătarii în ţara noastră, de oamenii de pe sate se retrăgeau în păduri de frica lor. Veneau cu puhoi de armată, jefuiau, omorau şi incendiau peste tot, cu o cruzime fără margini, şi trimiteau vorbă oamenilor fugiţi din calea lor să se întoarcă acasă şi să plătească birul, că de nu va fi vai de ei. Oamenii de la noi din sat au fugit în pădurea Mănăstirii şi s-au ascuns acolo, şi-au dus cu ei slănină şi mălai (pâine din făină de cucuruzi), corobeţe (prune şi mere uscate), făină de mămăligă, silvoiz (gem de prune), nuci, fasole şi tot ce apucau, alimente care nu se strică de pe o zi pe alta.

Şi-au făcut sălaş într-o poiană cât mai afund în pădure, aproape de un izvor limpede, toţi oamenii din sat, cu întreaga lor familie, inclusiv copiii. De organizarea lor acolo se ocupau judele satului şi juraţii, în aşa fel ca niciunul să nu sufere de foame şi de sete. Numai popa a rămas în sat, „să apere beserica de aprinderea ei de către păgâni”. A zis că le dă o pungă de galbeni dacă-i nevoie. Oamenii au fost „tare mulţămiţi de coraju popii de a apăra beserica şi odoarele ei”. Popa i-a îndemnat pe oameni să plece toţi din sat, “chiar de-a fi să mor”, a zis, că-i important ca neamul nostru să nu piară, singuri neputându-se apăra. Judele trimitea mereu câte o iscoadă, pe vreun ficior ager să vadă dacă au năvălit tătarii în sat, ori nu.

Alte iscoade mergeau în satele vecine să afle ştiri. S-a auzit, şi lumea s-a cutremurat, că într-un sat nu departe de Mociu, spre Gherla, la Sic, tătarii au omorât aproape pe toţi oamenii din sat, care erau la biserică. Tătarii se apropiau de Sărmaş, nu departe de satul nostru. Au dat foc la sate şi în partea dinspre Bistriţa, Reteag şi Beclean şi erau conduşi de hanul lor. De aici se zice vorba în Silivaş şi în Ardeal: „şci han tătar”. Noroc că tătarii nu au venit spre satul nostru, că s-au dus către nordul ţării, către Sătmar şi Maramurăş, de unde vin, de obicei, oameni, vara, la noi la săcerat, şi care ne-o spus ce viteji au fost ei contra tătarilor, de i-au scos din ţară, pe mulţi i-au nimicit şi i-au slobozât pe robii români pe care i-au luat cu ei. Silivăşenii au stat câteva săptămâni bune în pădure, în august-septembrie 1717, şi-au făcut colibe, tinerii mergeau seara să dea de mâncare şi apă la boi şi la vite. Se spune că un bătrân a visat că oamenii din sat şi-au construit mai demult, tare demult, un ascunziş sigur, pe vremuri de invazii, în vârvu Continitului, sub brazii mari de acolo, un palat fain şi mare, cu rezervoare de apă din stâncă foarte curată, cu încăperi mari pentru bucate şi pentru dormit, cu sfeşnice de aur pentru iluminat, cu guri de tuburi de ceramică pentru aerisit, bine mascate la suprafaţă, cu coridoare largi şi cu vetre de încălzit şi de preparat mâncare, fumul fiind condus pe conducte dincolo de deal, de nu se vedea din sat. Bătrânul zicea că era ca o cetate subpământeană.

După retragerea tătarilor, oamenii au săpat câteva zile în vârvul Continitului, dar nu au găsit nicio urmă de cetate. Legenda cetăţii de acolo s-a perpetuat în timp. „Şî pe mine m-o vrăjit acea legendă în copilărie – a încheiat povestea nănaşu Iuonu Miii. Tare aş fi vrut să cat (caut) şi io intrarea, pe acolo, în acel palat. Da mi-o viniit mincea la loc, pintu că nu-i biniie să niie facişiem un trecut fals, să scorniim mincişiuni şî să niie trădăm trecutul nostru greu, prin care am răzbit până amu. Mai biinie să-l înţăliiejem pe niiamul nost aşa cum o fost şî aşa cum o trăit. Atunci sigur nu-l trădăm şî nu sâncem vrednicişi ge mniilă, şî în faţa noastă, şî în faţa străiniilor”.

One Response to Legenda cetăţii „Continitului”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*