Ce am pierdut noi, definitiv şi ireversibil: satul copilăriei…

Satul copilăriei mele a fost Silivaşu de Câmpie, dar cele ce urmează se pot transpune și altore vetre transilvane… Recent, graţie Doamnei Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj, am 1răsfoit” peste 420 de „file” de imagini cu picturi din secolele XVI-XVII, ale unor autori flamanzi de renume: Jean Bruegel cel Bătrân (1568-1625), David Teniers cel Tânăr (1610-1890), Michiel Sweerts (1618-1664) ş.a. Zilele trecute le-am petrecut cu Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), numit și Bruegel al Țăranilor, cu Pieter Bruegel cel Tânăr (1564-1638), Adriaen Brouwer (c. 1605-1638) şi cu alţi (re)creatori ai lumii ţărăneşti din acele secole de aur ale picturii flamande. Tablourile originale sunt la muzee mari ale lumii şi reprezintă o bună parte din însăşi Marea Civilizaţie a Omenirii. Trecând în revistă aceste comori de artă, am avut deodată revelaţia a ceea ce am pierdut noi, în mod definitiv, irevocabil, ireversibil, satul copilăriei mele, Silivaşu de Câmpie, în istorie.

Dacă marii pictori flamanzi sus-amintiţi au recuperat din ghearele Neantului sublimele imagini ale vieţii ţărăneşti de atunci, la noi, totul a pierit în neant, datorită circumstanţelor istorice cunoscute, în principal datorită tiraniei constituţiilor medievale transilvane, ale nobilimii maghiare mai cu seamă, constituţii care au trăit o viaţă ce părea veşnică, cea mai lungă tiranie din Europa, până la 1848-1849, şi care s-a perpetuat cu legi nedrepte până la 1918, victime fiind numeroasele sate ale Transilvaniei, majoritatea absolută cu iobagi români, dar şi cu iobagi maghiari, secui, saşi, ţigani. Astfel se poate spune că adminstraţia acelor veacuri întunecate a fost o veritabilă fabrică de Neant pentru frumuseţile vieţii ţărăneşti, rurale din această parte a Europei. Cred că durerea acestor pierderi nu o resimţim doar noi, cei din est, ci şi cetăţenii din vestul Europei, care s-ar fi bucurat şi ei să cunoască viaţa trecutului nostru din secolele vechi ale istoriei, aşa cum ne bucurăm noi de fabuloasa lume ţărănească recuperată de marii pictori flamanzi sus-amintiţi.

Ce am pierdut concret, raportându-ne la operele amintite? Să pornim fără nicio ierarhie de valori, pur şi simplu după chemarea sufletului. Sunt picturi cu ţărănci care torc în secolul al XVII-lea (vezi foto). Câte ţărănci dragi au tors şi în satul copilăriei mele, din secolele “flamande” până în timpul copilăriei mele? Puteam avea şi noi astfel de scene, cu femei care torc, cu chipurile lor autentice şi unele pitoreşti, în interiorul casei lor de demult. Apoi scene sublime cu nunţi ţărăneşti de la noi, de altădată. Chiar petreceri de duminica şi de sărbători religioase, cu dansuri populare, cu chipuri autentice şi nu idilice, de atunci.

Puteau fi recuperate apoi de la neant chiar scene din viaţa religioasă a satului, ţin minte când eram copil că am participat după liturghia de la biserică la ieşitul cu praporii „în ţarină”, la câmp, într-o vară, la crucea din dealul de la „Lupcişce”, de deasupra viilor din Spini. Un pictor ar fi surprins această scenă frumoasă de vară, cu lumea „colorată” cu haine de sărbătoare, în mediul cel verde de acolo. Ori tot din viaţa religioasă, ce minunate scene ar fi fost să se surprindă lumea veche a satului participantă în biserica veche din 1660, la liturghie, când biserica era atunci cu picturile noi. Cât de mult mi-ar fi plăcut să surprindă un pictor şi jocul „de-a micea”, un fel de oină, care se practica la noi din vechime.

Tot ca în lumea rurală „flamandă”, se puteau surprinde şi la noi scene „colorate” din „tavernele” (cârciumile) noastre, cu băutori de vin şi de vinars, de altă dată, cu figuri demne de lumea medievală. Îmi spunea mama că la jocul din centrul satului, pe vremuri se ţineau în Uliţă, era unul poreclit Orbul, cu apucături medievale, care venea beat la joc, „distrându-se” aruncând în sus furca, deasupra jucătorilor (dansatorilor), de lumea se ferea îngrozită. Apoi scene de primăvară cu arbori şi arbuşti înfloriţi pe anumite „drumuri” (străzi) din sat, scene de vară cu secerat grâul, scene de toamnă cu culesul viilor, scene de iarnă cu tăiat porcul în zăpadă, în asistenţa ţărcilor (coţofenelor) croncănind pe copacii goi, cu crengile albe de omăt. O lume la fel de autentică putea fi imortalizată şi la noi, cu alte personaje, peisaje şi gesturi decât cele „flamande”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*