Sub urgia de la 1849…

Pictorul britanic William Holman Hunt (1827-1910), aflându-se într-o zi toridă de la sfârșitul verii anului 1849 la ferma unchiului său în Ewell, comitatul Surrey, a făcut o splendidă schiţă color, se presupune direct în aer liber, la faţa locului, intitulată Câmp de grâu la Ewell. Criticii spun că „El a umplut umbrele de culoare și a decupat cu grijă imaginea pentru a echilibra pământul galben uscat cu un cer albastru strălucitor”.

Toate bune şi frumoase, dar mie această minunată lucrare îmi inspiră tristeţe, din două motive: unul din punct de vedere al realităţii istorice romantice de atunci în Anglia, în raport cu realitatea cruntă de la noi din acel an, şi altul datorită pierderii de la noi, petru totdeauna, a imaginii grâului din satul copilăriei mele, nu numai din acel an, ci şi din alte trepte istorice de mai de mult. De ce în Anglia de atunci era o lume tihnită şi frumoasă şi la noi în sat şi în satele din jur, chiar în toată Transilvania, erau morminte proaspete după trecerea cetelor de vânătoare teroriste ungare, ale nobilimii reacţionare din zonă, din primăvara acelui an, care au comis atrocităţi asupra ţăranilor paşnici?

De ce nouă sau chiar zece secole de asuprire a nobilimii ungare în Transilvania nu i-a fost de-ajuns acesteia şi, chiar în momentul îmbobocirii ideii de libertate, a ridicat sabia contra ţăranului român, dar şi asupra celui sas şi ţigan, care în Câmpia Transilvaniei se înţelegeau foarte bine cu ţăranul maghiar? De ce a ridicat spânzurători fioroase în toată Transilvania, în timp ce în Anglia, lumea bună, nu numai de viţă nobilă, ridica peste tot semne durabile ale unei vieţi paşnice şi ale Culturii?

Pe o coordonată geografică a lumii oamenii aveau parte de noroc, şi pe altă parte, de dezastre şi suferinţe. În luna martie 1849, patru bărbaţi din comuna mea, Silivaşu de Câmpie, au fost „împuşcaţi sub Mohai István şi Putnaki” şi „32 bărbaţi şi 1 femeie, sub Putnaki şi Kászoni Janos”, oameni din Şopteriu şi Ulieş (sate imediat vecine cu Silivaşu de Câmpie), au fost împuşcaţi tot atunci, spun documente de epocă. Tot dintr-un sat vecin cu Silivaşu de Câmpie, din Ţăgşoru, au fost împuşcaţi, tot în 1849, „în postul Învierii Domnului”/ „în postul Paştilor”/ „în Postul Mare”- precizează documentele – Vasile Popovici, preotul local, Alexandru Popovici, cantorul, şi locuitorii Ion Pantea, Vilu Moldovan, Vasilie Iuşan şi Sofia Baciu. Din alte sate din Câmpia Transilvaniei, nu departe de satul nostru, tot în luna Paştilor, în aprilie 1849, au fost omorâţi de insurgenţii maghiari 20 de bărbaţi în Fărăgău (în 5 aprilie), apoi „zece bărbaţi puşcaţi la mandatul lui Kaszoni János” în Miheşu de Câmpie (19 aprilie); „11 bărbaţi ucişi la mandatul lui Kászoni János şi Bárdi István” în Frata (în aprilie); în Milaş, nişte locuitori din Şopteriu, „patru bărbaţi ucişi sub comanda lui Putnaki şi Szőtz Ferentz” (în aprilie); din Teaca: Teodor Shal şi alţi doi saşi au fost „duşi în măcelărie, unde fură ucişi cu lemne de către vânătorii unguri” (în aprilie) şi asemenea atrocităţi s-au petrecut numeroase în Transilvania anilor 1848-1849, dar mă refeream la soarta ţăranilor din satul meu şi jur în perioada când pictorul englez transpunea pe pânză o sublimă imagine paşnică cu grâu auriu din timpul seceratului, dintr-o localitate nu departe de Londra.

Celălalt motiv de tristeţe este unul mai romantic, dar real: pierderea, pentru totdeauna, a imaginii grâului din satul copilăriei, tot splendid auriu trenuie să fi fost, din acelaşi an ca în Ewell, la 1849. Tot pierdută pe veci este şi o imagine cu grâu în soarele splendid de vară de la 1749, de la 1649, de la 1549, de la 1449, de la 1349 şi tot aşa în jos, din veac în veac. Singurele imagini istorice vechi (nu despre sat) pe care le (mai) are Silivaşu de Câmpie sunt în interiorul Bisericii Vechi de pe Faţă, care se distrug sub ochii noştri, nici pe oficialii statului român nu-i mai interesează – spre cinstea lui, statul comunist măcar a restaurat acoperişul cu şindrile noi, nu şi picturile -, nici de la Uniunea Europeană nu-i interesează pe nimeni de identitatea istorică românească, singura rămasă ca urmă materială, ce înglobează şi spiritualitate, din timpurile vechi de până la Marea Unire de la 1 Decmbrie 1918.

Mi-ar fi plăcut ca românii cei vechi să fi adoptat o regulă: în toate bisericile noastre săteşti, pe lângă imagini pictate de zugravii de odinioară, să se fi pictat obligatoriu şi câteva imagini din viaţa agricolă a satului respectiv: holde aurii, tarlale cu porumb, cu cânepă, cu mei, păşuni cu vite, turme de oi, dealuri cu vii pline de struguri, pentru că şi ţarinile noastre sunt sfinte prin iubirea ce le-o purtăm, la fel şi toate semănăturile, şesurile, dealurile, colnicele, izvoarele, fântânele, coastele, râpele, pădurile, pâraiele, potecile pe care au trecut părinţii, moşii şi strămoşii noştri.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*