Să nu creadă cineva că am fost efectiv vreodată în Bucureşti în anii copilăriei mele. Am locuit doar în Bucureştii cei magnifici şi plini de strălucirea tinereţii din amintirile mamei, ale tatălui meu, ale vecinilor şi ale unor consăteni care au fost cu părinţii mei în perioada interbelică acolo. Eu am crescut sufleteşte în acel Bucureşţi, hrănit în permanenţă de amintirile frumoase ale tatălui meu şi mai ales ale mamei. De câte ori nu izbucnea mama în lacrimi, amintindu-şi de cei mai frumoşi ani (cca 1935-1940, era născută în 1917) ai tinereţii petrecuţi acolo! Dar cel mai adesea izbucnea în plâns şi se ferea să nu vedem noi, când auzea la radio o melodie ce se cânta atunci în Capitala interbelică unde a trăit şi dumneaei.
Un copil, văzut aparent din exterior, pare a fi atent numai la preocupările lui de joacă, dar el e în permanenţă conectat, cu toate razele sufletului său, spre chipul cel adorat, strălucitor şi sublim al mamei. Alteori cânta mama cu surorile mele melodiile de-atunci, cânta chiar şi tatăl meu, pe dumnealui îl ţin minte cântând, şi mă învăţa şi pe mine să cânt, „La căsuţa albă/sunt atâtea flori la fereşti/dar cea mai frumoasă floare/ dintre toate tu eşti”. Atâta farmec are acest cântec încât sufletul meu nu mai era acasă, căuta cu aviditate şi cu fantezia iubirii de trecut prin oraşul imaginat romantic şi plin de cântece interbelic Bucureşti, căuta străduţe mai umile, dar pline de farmec, undeva mai spre periferie, cu căsuţe albe pitoreşti, pline de muşcăţi roşii şi de alte flori în fereştile multicolore.
Apoi mama cânta cu surorile: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara/ într-o cârciumioară la Şosea/ Unde cântă-un pian şi o vioară/ Şi-unde nu ne vede nimenea”. Erau cântece de mare rezonanţă, care reprezintă muzica fermecată a copilăriei mele. Apoi cântecul “Vino seara pe la noi, Ionele dragă, poarta e deschisă, lampa e aprinsă, mama s-a culcat, iar eu te-am aşteptat”. Dar cât de minunat este şi cântecul pe care-l cântau în familie ai mei: „Să-mi cânţi cobzar din cobza ta/Să-mi cânţi ce ştii mai bine/ Căci bani ţi-oi da şi vin ţi-oi da şi haina de pe mine”. Erau şi sunt cântece-patrimoniu naţional interbelic, care tezaurizează sufletul lumii de atunci şi care nu putea să nu mişte pietrele, d-apoi sufletul unui copil. Şi lista cântecelor din familie este lungă.
Dar în Bucureştii interbelici am trăit cu sufletul şi în nişte repere fermecătoare precise. Îmi spunea mama că ardelenii se adunau de sărbători pe strada Dristor, unde se organizau jocuri populare şi se întâlneau feciorii cu fetele. Acolo l-a întâlnit dumneaei, probabil, pe tatăl meu, originar din Sâniacobu de Mureş, de lângă Luduş. Mulţi tineri ardeleni veneau la Bucureşti să câştige un ban, fetele se angajau servitoare şi feciorii pe la fabrici. Când s-au căsătorit, tata a dus-o şi pe mama să lucreze la Fabrica de ciocolată elveţiană Suchard. Mai păstrăm în familie o cutie de tablă rotundă, cu opt feţe colorate cu flori şi pe capac abia se mai vede firma/ logoul firmei Suchard, cutie în care se împacheta atunci ciocolata. Este singura legătură materială rămasă, a noastră, cu Bucureştiul interbelic. Când mama lucra servitoare la o familie de “domni mari”, îi spunea doamna să se ferească de aglomeraţii mari, că poate fi furată de bani şi, mai grav, îi amintea cum au murit oameni la o tribună, atunci nu demult prăbuşită, din Bucureşti. Am întrebat-o pe mama dacă n-a văzut pe nişte oameni mari, de-ai noştri, la Bucureşti. A zis că l-a văzut odată pe Iorga, când trecea strada, undeva pe Calea Victoriei, şi că era o vorbă despre el: „Nalt şî slab ca şî o jordă/ îi bărbosu Domnu Iorgă”.
Tata îmi spunea că l-a văzut pe cântăreţul Zavaidoc. La Bucureşţi, mama era prietenă cu lelea Savină a lui Iuăn Sălăgean, din satul nostru, Silivaşu de Câmpie, vecină cu mama, când era fată şi locuia la părinţi, la Vasile şi Cristina Boanta, bunicii mei dinspre mamă. Tata se mai întâlnea la Bucuresţi cu badea Vaslică Fătu, vecinul nostru de la Silivaş, din jos de noi, care ne chema, pe mine şi pe tata, la dumnealor, mai ales de Sfinţii Vasile, Grigore şi Ioan (tata era Grigore, eu cu badea Vaslică eram Vasile). Coboram la dumnealor, şi cei doi mari „sfinţi”- tata şi badea Vaslică se cinsteau cu vin, şi eu, ca „sfânt” mai mic, mă ţineam tot în sfera sfinţeniei, că mâncam prescură sfinţită, foarte gustoasă, din care vecinul, ca făt la biserică, aducea mereu acasă. „Ah, măi vecine Grigore, ce bine ne era nouă la Bucureşti! Cum mergeam să bem la ţapi de bere La Buturugă, în Cişmigiu! Ce vremuri faine am trăit! Cum cântau de fain acolo tarafuri cu lăutari!”, zicea badea Vaslică. „Buturuga” – alt punct al sufletului meu bucureştean – era (şi mai este) o imitaţie din beton al unui trunchi uriaş de copac, dinăuntrul căreia se servea bere, ţuică, limonadă.
Şi tata, şi mama, îmi spuneau cum mergeau cu drag la Târgul Moşilor, în Bucureşti, şi ce de lume veselă era acolo şi puteai să-ţi cumperi de toate şi unde mergeau cu tramvaiul. Obişnuit, mama zicea că făcea cumpărături de la hala Traian, undeva, pe strada Traian. Fotografia naşilor din Bucureşti ai părinţilor mei trona lângă a mamei şi a tatălui din perioada bucureşteană, pe peretele spre nord al casei noastre, deşi nu s-au mai văzut apoi niciodată, dar era în cotidianul nostru de zi cu zi un simbol fast al unei lumi pierdute.
Acesta era universul meu spiritual şi sufletesc din Bucureştii în care am trăit eu în copilărie şi pe care eu l-am reconstruit din cioburile amintirilor alor mei. Când am mers prima dată la Bucureşti, m-am simţit Acasă, şi l-am străbătut cu ardoare să caut statutul lui de demult, de atunci de când eram eu acolo fără să fiu.
P.S.: Când mama a împlinit 80 de ani, am dus-o la Bucureşti, după aproape 60 de ani de când a fost acolo, ca să-şi revadă tinereţea. Anul următor, la 81, am fost iarăşi, ducând cu noi şi pe o nepoţică mică a surorii mele Lenuţa, şi anume pe Doruţa, care voia şi ea neapărat să vină, după ce a auzit cum am fost noi de glorioşi în precedenta expediţie. Mama a fost foarte fericită şi deloc obosită de plimbările noastre prin Bucureşti.
Lasă un răspuns