Îngrijorările ţăranului din copilăria mea. „O să mâncăm toţi la cazan…”

În copilăria mea, lumea satului nostru trăia sub pecetea unor îngrijorări mari datorate „luminii care venea de la Răsărit” . Îngrijorările circulau, desigur, în lumea înţelepţilor satului, aceea a bătrânilor, deorece tinerilor puţin le păsa, ei îşi trăiau viaţa ca orice tânăr din orice constituţie de stat a lumii şi din orice treaptă a secolelor: cu dorinţă aprigă de viaţă, cu glume şi voioşie, unele încă prea debordante. Recent am găsit în Arhive plângerea unui tânăr din sat, din cătunul Iobăi, de care-şi cam băteau joc unii pentru că apărea mai sărac cu duhul, că adunându-se tinerii „în sat”, adică în centrul civic, în zi de duminică, şi venind o ploaie grozavă de vară, s-au „scutit” toţi de ploaie în coridorul deschis al Sfatului popular, chiar pe sub steagurile roşii, simbol al comunismului şi al ocupaţiei sovietice, şi acolo feciorii cutare şi cutare, şi le scrie numele unor tineri batjocoroşi, frumoşi şi puternici, l-au prins şi l-au aruncat peste târnaţ, în noroi, el fiind îmbrăcat cu hainele curate, „de ţinut”.

Aşadar, tinerii se distrau de minune, nu aveau temeri de viitor, prezentul conta. Bătrânii, însă, cu înţelepciunea lor, erau pe bună dreptate îngrijoraţi. În primul rând din cauza cotelor mari de grâu care trebuia să le dea la stat şi care se duceau „la ruşi”, astfel că nouă nu ne mai rămânea, nici de pâine, nici „ge sămânţă”, adică de semănat pentru recolta următoare. Noroc că ne rămânea recolta de porumb, şi atunci mâncam pâine de mălai şi mămăligă. Dar veneau nori şi mai negri dinspre Răsărit: spectrul colectivizării. Oamenii erau îngrijoraţi că ni se va lua tot din casă şi din ogradă şi toate pământurile, se va face „colhoz” (aşa erau numite CAP-urile la ruşi, un cuvânt extrem de urât de toţi oamenii din sat) şi că „vom mânca toţi, cu gamela, la cazan”. Eu nu ştiam ce-nseamnă gamelă, apoi am aflat că este o farfurie metalică în care se pune mâncarea în armată, la soldaţi şi că trebuie să stai cu ea la rând să te servească. Apoi îmi imaginam un cazan imens în care să fiarbă mâncarea la tot satul, îl localizam undeva pe la Sfatul popular, şi de aceea apreciam că această variantă cu cazanul este doar figurativă şi nu mă îngrijora, era imposibil un astfel de cazan. Le credeam posibile doar pe cele din iad, pline de smoală care fierbe, şi unde vieţuiesc cei cu păcate, ziceau oamenii. Eu, neavând păcate, nu erau îngrijorat nici de alea, puteau să tot clocotească din partea mea. Dar am prins, totuşi, materializarea îngrijorărilor bunilor mei bătrâni care se adunau la sfat în ogradă la noi, duminica, sau întâmplător în drum, sau pe pustă, în colţul gardului nostru, aşteptând „ciurda” (cireada de vite).

Am prins întovărăşirea şi colectivizarea, care s-a făcut la noi ultima dată, în 1963. Ni s-au luat vitele, utilajele (carul şi sania), pământurile, via. Şi aceasta datorită târgului dintre marile puteri, de la Yalta, din 1945, noi, românii, deşi am întors armele şi am contribuit cu toată forţa armată la înfrângerea monstrului hitlerist, am fost plasaţi sub influenţă sovietică. Bătrânii spuneau că Antonescu nu trebuia să treacă Nistrul. Blestemul României a fost şi că am avut un rege tânăr, şi fără autoritate printre titanii politici externi de atunci, ca să poată face demersuri de a ieşi de sub influenţa sovietică comunizatoare. Tânărul rege Mihai s-a „distins” în cei patru ani de război dând decoraţii cu mari însemne statale româneşti la numeroşi generali ai lui Hitler, majoritatea judecaţi şi condamnaţi apoi la Nürnberg pentru mari crime de război. Şi aşa a căzut ca un trăznet peste lumea tradiţională a satului, colectivizarea. Ţăranii vorbeau în şoaptă cum anumiţi oameni din sat erau ridicaţi de Securitate noaptea şi duşi cu maşinile şi bătuţi, apoi lăsaţi undeva departe, ca să vină pe jos înapoi, şi astfel erau „convinşi” să se înscrie în „colectiv”. Şi nu aveau voie să spună la nimeni ce li s-a-ntâmplat. Dar viaţa îşi continua cursul, feciorii şi fetele petreceau la joc până mult timp după colectivizare, când acel superb fenomen care venea prin secole: jocul (dansul) spontan, cel de afară, din parc, nu cel de „artizanat”, a dispărut. Acolo unde erau jocurile, s-a construit actualul bufet şi „coperativa”, tineretul a fost atras mai mult de discoteci şi de dansuri moderne. Sub formă organizată, jocul de demult se mai păstrează şi astăzi.

Aşadar, pe lângă îngrijorările dintotdeauna ale ţăranului nostru: teama de secetă, de boli de vite, de geruri, de „semne cereşti” nefavorabile, de „mânia lui Dumniiiezo, pintu că nu sâncem verniiicişi”, îngrijorările datorate „luminilor de la Răsărit” s-au dovedit reale. Îmi amintesc că tatăl meu – nu înţeleg de ce – s-a gândit să salveze ceva de la colectivizare, şi anume grapa de fier, pe care a ascuns-o după şură, lipită de peretele din tulpini înalte de floarea soarelui şi acoperită cu spini. Noi, copiii, nu aveam voie să spunem la cineva ceva, Doamne fereşte! Totdeauna când mă jucam prin livada mică, de din jos de şură şi poiată, mă izbeam de această relicvă dragă, secretul inutil al familiei noastre, a unei epoci când aveam vite cu lapte, car, sanie şi o viaţă destul de frumoasă şi de tihnită.