Cărţile şi revistele româneşti pe care le citim

De-a dreptul minunată, spectaculoasă şi de necuprins de vastă este lumea Cărţilor Literare, atât cele vechi, atinse fermecător de trecut şi care-ţi încarcă sufletul cu fiorul trăitului dintr-o civilizaţie sau alta de demult, cât şi cele noi, care au cucerit deja cele mai sublime sentimente ale contemporaneităţii. Tot astfel, de-a dreptul minunată este şi lumea Presei, tot atât de necuprins de vastă şi de spectaculoasă, mă refer la cea de demult, în care este fixat evenimentul la zi şi trăirea de-atunci. Şi de mici avem privilegiul să deschidem o carte şi să ne minunăm de farmecul ei prin imagini şi apoi prin citit. Este însă un parcurs al fiecăruia dintre noi, începând din copilărie, prin „hăţişul” constelaţiei miliardelor de cărţi, de-a dreptul emblematic. Dacă fiecare carte ar avea corespondentul ei într-o stea de „pe cer”, ne-am putea vedea Calea nostră Lactee pe unde am umblat.

Un poet, spaniol parcă, a spus că, fără cărţi, fără biblioteci, Paradisul ar fi fără niciun farmec. Fără marile biblioteci ale lumii, comori inestimabile lăsate moştenire de fiecare generaţie Umanităţii, viaţa de pe Terra ar fi de o goliciune strigătoare la cer. Prin cărţi suntem legaţi cu fire trainice de identitatea nostră naţională şi de marile valori ale Vieţii Omenirii, în general. Ce ar fi, de exemplu, lumea naţională românească fără cuprinderea geniului eminescian al iubiriii de „dulce Românie”, fără lumea pe care a creat-o. Toţi am fost încântaţi de „colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”. Atât de gingaşă e Iubirea aici, de niciodată nu ne-am gândit că nu pot fi în ocean acele splendide palate de mărgean pe care ni le-a creat Eminescu. Apoi fără lumea lui Creangă din Amintiri din copilărie, identitatea noastră, prin ramura moldavă, ar fi cu mult mai săracă şi mai pustie.

Eram încântat la Rebreanu de lumea intelectuală a satului românesc transilvan din timpul Imperiului Austro-Ungar, prin familia Herdelea. „Ardeam de dor”, cum se spune în satul meu, de a găsi aici elemente ale trecutului de atunci al comunei copilăriei mele, Silivaşu de Câmpie. Apoi, cât de săracă ar fi identitatea noastră naţională fără lumea minunată a lui Caragiale, cu experienţa ei de viaţă urbană, cu umorul ei. Eram elev la Şcoala Tehnică Agricolă din Târgu Mureş, imediat după terminarea Şcolii generale din Silivaşu de Câmpie. Acolo resimţean departajarea etnică între români şi maghiari, ultimii amintiţi aveau în acest oraş o experienţă de viaţă urbană de demult din casele vechi din oraş, o viaţă urbană după care tânjeam şi eu. Ne-a dus această şcoală agricolă, clasa noastră, într-o excursie la Bucureşti. Şi când am văzut că acolo doamnele şi domnii bătrâni vorbesc româneşte, am izbucnit brusc în lacrimi, fără să-mi dau seama. Noi, românii transilvăneni am avut parte de o constituţie medievală extrem de întunecată şi de nedreaptă, de a nu avea dreptul să ne stabilim în oraşe.

Acesta este traseul meu de experienţă a legăturii Caragiale – viaţa urbană. Iubeam apoi, ca român ardelean, lumea lui Coşbuc, unde „A-nceput de ieri să cadă/ Câte-un fulg, acum a stat, /Norii s-au mai răzbunat /Spre apus, dar stau grămadă/ Peste sat”. Totul este transmutabil armonios, fără niciun impediment, peste lumea satului copilăriei mele. Slavici, un alt mare clasic, cu Mara şi Moara cu noroc m-a introdus iarăşi în lumea veche a satului românesc şi a târgoveţilor din zona Aradului. Sublimul dor de istorie medievală voievodală românească l-am aprins şi mai mult prin Nicoară Potcoavă şi Fraţii Jderi, opere ale lui Sadoveanu, cu un farmec şi o armonie a limbii româneşti minunate. Acelaşi dor a fost aprins şi de lecturile din marii noştri cronicari Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce. George Bariţiu pot zice că „mi-a fost baci” („Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe…”, în Delavrancea, Apus de soare), mentorul cel mai drag în iubirea şi fidelitatea lui pentru popor, ca director de opinie prin marea sa presă, „foile” sale fiind citite pe „pridvorul” fiecărui sat românesc din Transilvania.

El ne-a dat foile lui pentru minte, inimă, literatură şi model de demnitate morală şi naţională. De la Arghezi m-a şocat şi mi-a imprimat pentru totdeauna exemplul de ce-nseamnă curaj, pentru că a scris pamfletul, de o virulenţă extraordinară, Baroane, împotriva baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti. Arghezi a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu pentru acest pamflet, dar a meritat, şi pentru statura morală a poetului, şi pentru statura noastră ca români, în faţa fascismului. Aşa cum a meritat şi pamfletele şi fronda deschise ale lui Mircea Dinescu şi Ana Blandiana contra dictaturii lui Ceauşescu. Apoi, ce ar fi literatura română fără Mateiu Caragiale, cu al său roman Craii de Curtea Veche, sau Ibrăileanu cu romanul Adela (care m-a influenţat foarte mult în a crede că iubirea nu se poate împlini). Apoi lumea transilvană din Apuseni a lui Agârbiceanu. Cât de minunate au fost clipele lecturii alături de alţi mari clasici români: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, George Călinescu (Enigma Otiliei şi Bietul Ioanide), Ionel Teodoreanu (ce dragă mi-a fost şi cât m-am bucurat când am cumpărat cartea, la Târgu Mureş, La Medeleni, colecţia Biblioteca petru toţi, patru volume, simt şi acum fiorul marii bogăţii ce am achiziţionat-o atunci), Nicolae Filimon, Nicolae Labiş şi mulţi alţi scriitori şi poeţi români cu opere minunate.

După Revoluţia din 1989 m-am cufundat mai mult în lectura presei româneşti din secolul al XIX-lea şi până în interbeleic, inclusiv. Am trăit o lume cu adevărat fascinantă prin: „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, „Tribuna“ de la Sibiu, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “Familia” a lui Vulcan, de la Oradea, „Boabe de grâu” – una din cele mai frumoase reviste ilustrate din interbelic, „Federaţiunea”, „Luminătoriul”, „Comoara satelor”, „Gazeta ilustrată”, „Patria” de la Cluj, „Transilvania” de la Sibiu şi numeroase altele.

Dacă am fost fericit vreodată în viaţă, după „expulzarea” din lumea copilăriei mele de la Silivaşu de Câmpie, apoi aici am fost fericit, prins de magnetismul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, mai ales, şi de cel al altor biblioteci clujene: Biblioteca Academiei şi Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, mari tezaure ale acestui municipiu care a dat atâta strălucire spiritualităţii româneşti – Cluj-Napoca.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*