Coşmarul cel mare al Umanităţii. Organizarea sanitară a lumilor de odinioară

Desigur că cel mai mare coşmar actual al Umanităţii este surprinderea de a fi nepregătiţi din punct de vedere sanitar, mai concret lipsa de ventilatoare în spitale, raportată la numărul oamenilor grav bolnavi. Medicii au fost şi sunt puşi în faţa unei dileme îngrozitoare, practic nu se pot decide pe cine să intubeze ca să-l poată salva şi pe cine să-l omită, respectiv să-l condamne la moarte. Iată până unde a ajuns Omenirea de jos, cu organizarea şi cu dotarea cu tehnică medicală extrem de necesară salvării oamenilor. Şi sigur că, după ce va trece pandemia, vom afla multe mărturii din Infern, adică din spitalele lumii. Va trebui ca niciodată de acum înainte să nu mai pună Omenirea pe bieţii medici în faţa unor asemenea decizii crunte. După ce ei au un suflet de aur şi fac tot posibilul ca să salveze omul, iată că îi punem şi în faţa unor decizii de coşmar.

De ce Omenirea nu s-a pregătit din timp? De ce, în cazul nostru, România nu are industrie care să aibă în permanenţă o mare elastictate ca să se poată adapta urgent la necesităţile mari ale vremii? Industria românească din perioada comunistă, „un morman de fier vechi” – cum s-a zis cu iresponsabilitate, ne-a fost confiscată de prădătorii mari. Suntem ca în epoca preindustială şi consecinţele sunt grave. Poporul a fost umilit din lipsă de măşti şi de substanţe dezinfectante. Lipsa de teste pentru a depista pe infectaţii de coronavirus iarăşi este umilitoare şi cu consecinţe foarte grave, pentru că o depistare din timp este salvatoare. Umanitatea este azi umilită, Umanitatea este sub coşmar.

În epocile vechi ale civilizaţiei Omenirii, lumea responsabilă s-a gândit, cât de cât, la organizarea sanitară şi la protecţia şi ajutorarea omului în faţa marilor pericole: epidemii, dezastre naturale, accidente etc. În cea mai veche civilizaţie a Antichităţii, în Mesopotamia, de acum patru-cinci mii de ani, o grijă permanentă a suveranilor era de a fi ţinuţi la curent, în permanenţă, asupra stării de sănătate a populaţiei şi în special a soldaţilor şi lucrătorilor de pe şantiere, unde mai repede se putea răspândi o epidemie. Iată că acum, după patru-cinci mii de ani de civilizaţie, ce grijă au avut guvernanţii statelor lumii de astăzi privind securitatea sanitară a Omenirii! În Egiptul antic erau organizate şcoli de medicină pe lângă temple. Cea mai vestită şcoală era la Memphis, capitala Egiptului, unde se afla şi o mare bibliotecă şi unde a învăţat şi Hippocrat, părintele medicinii. Despre medicii egipteni vorbeşte cu admiraţie Herodot (484 î.Hr.-425 î.Hr.), “părintele istoriei”. În Persia antică s-au introdus apeductele prin conducte subterane, pentru a păstra apa curată, ferindu-se astfel populaţia de epidemii. Mai multe şcoli de medicină erau organizate în secolul V î. Hr. şi în Grecia antică. Medicii străbăteau ţinuturile, poposind în oraşe, unde îşi organizau cabinete şi ajutau populaţia din punct de vedere sanitar, stăteau într-un loc doi-trei ani şi mergeau în alt oraş. Şcoala medicală a lui Hipocrat a rămas vestită prin milenii până la noi. La etrusci, medicina era renumită încă din sec. VIII î. Hr. Etruria era numită de Eschil “ţara producătoare de leacuri”. Ce bine ar fi fost să ne fi numit şi noi “ţara producătoare de leacuri”! Din păcate s-au distrus, cu o iresponsanilitate crasă, multe fabrici de medicamente construite în comunism. În Roma antică erau inclusiv medici pe cartiere, care făceau vizite la domiciliu.

Despre o asistenţă socială şi medicală putem vorbi abia în Evul Mediu timpuriu, când se construiesc primele spitale, care erau necunoscute antichităţii greco-romane. Tot atunci apar şi numeroase farmacii (Vezi alăturat interiorul unei farmacii medievale). Primul spital cunoscut în Occident apare la Lyon în anul 512, ridicat de regele merovingian Childeric, deci de lumea laică. Până atunci erau forme de îngrijire a săracilor şi bolnavilor pe lângă mănăstiri, care erau atunci de o bogăţie şi de o opulenţă extraordinare, cu moşii întinse şi cu iobagi. Din secolul VII apar mai multe spitale şi se înmulţesc în secolele XII-XIII, încurajate de regii Franţei. Iată, aşadar, şefi de stat preocupaţi de sănătatea poporului lor. Toate oraşele încep să aibă azile-spital. În Spania, în secolul al XIII-lea, oraşele ajutau pe săraci cu hrană şi chiar cu bani, de sărbători. Bolnavilor li se ducea ajutorul alimentar la domiciliu. De admirat voluntariatul de astăzi de a duce ajutor alimentar oamenilor în vârstă, la domiciliu. Începând din sec. XII a început să se separe bolnavii de lepră de oamenii sănătoşi. Lepra a făcut ravagii în Evul Mediu, în Franţa erau atunci aproape 2000 de leprozerii. Prima s-a înfiinţat în anul 1124, este vorba de St. Lazare din Paris. Din Evul Mediu până la noi, asistenţa sanitară a evoluat şi era destul de eficientă pentru vremurile bune de până acum. Dar, iată că vremurile bune au luat sfârşit şi Omenirea este supusă unui coşmar din vina celor care ne-au condus până acum cu lipsă de prevedere condamnabilă. Linia întâi a Omenirii, medicii, este pusă la grea încercare şi de aceea merită tot respectul nostru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*