Dacă ne gândim bine, viaţa noastră, ca oameni, nu ca societate (acesta fiind alt subiect), nu este decât o înşiruire de lumi pierdute. Prima lume pierdută este cea a copilăriei, de o grandiozitate uluitoare. Născut fiind în lumea satului din Câmpia Transilvaniei, nici nu pot cuprinde cât de fericit şi ocrotit eram de privirile mamei, ale tatălui, ale surorilor mele, de cerul albastru cu înălţimi ameţitoare şi feerice ale norilor albi de deasupra ogrăzii şi împrejmuirii noastre. Când, rar, mai intram în vreun conflict minor, inevitabil la joacă, cu câte un copil din afara ariei vecinătăţii noastre – unde aveam numai prieteni devotaţi – îi ziceam: „Las`, că treci tu pe lângă noi!”. Şi expresia era folosită frecvent, nu numai de mine. Şi eu o împrumutasem de la alţi copii. Spaţiul numit “noi”, adică ograda şi împrejmuirea noastră, era cetatea cea mai sigură de pe pământ pentru a fi deplin protejaţi, de unde nu ne mai temeam de nimeni şi de niciun rău. „Noiul” era ceva intangibil, el însuşi, cu forţă lui puternică de plural, era parcă cel care ne apăra fără să aibă niciun punct slab vreodată. Adică atotputernicia noastră era bucata aceea de pământ, înconjurat de gard pe toate părţile dreptunghiului.
De ce, oare, această lume atât de însorită şi de grandioasă a copilăriei are atâta forţă de cuprindere a lumii, de intuiţie a ei şi de dor de Viaţă, de frumuseţe, de iubire, de vis, de bucurii. Vorbind de intuiţie, iată un exemplu privind lumea urbană, pe care n-am văzut-o până la 14 ani numai în cărţi. De câte ori venea mama de la Târgu Mureş, oraşul cel mai apropiat şi mai accesibil pentru autobuze din satul nostru, unde mergeau ţărăncile de la noi cu cotărcile pline cu orătănii de vânzare, ca să mai facă vreun ban, prin bunătăţile pe care ni le aducea: dulciuri, extrem de drămuite, pepene galben – care era deliciul cel mare -, câte o felie la fiecare dintre ai casei, o portocală, tot câte o felie, bomboane, turtă dulce (îmi plăcea gustul acela de scorţişoară), turte colorate, eugenii, etc., vedeam oraşul prin aceste bunătăţi drept o comoară de minuni, de frumuseţi şi de averi fabuloase ale lumii, strânse acolo. Jucării nu ştiu să-mi fi cumpărat vreodată ai mei, ţăranul nu vântura bani pe „frivolităţi” demne de dispreţuit, ştia să cruţe banii.
Jucării ne făceam noi, prietenii din copilărie: puşti din crengi de soc, arcuri cu săgeţi din ramuri de salcie, mingi din păr de vacă (aici ne ajuta tata), mai apoi mingi din cârpe, strâns legate, pe care le băteam cu bâtele şi cu care ne jucam un fel de oină până seara târziu, de nu se mai vedea. Bineînţeles, fericrea era deplină. Bani nici nu îndrăzneam să cred că aş putea avea şi eu, doar mama ştia să-i drămuiască exact unde era strict nevoie la casă: chibrite, sare, petrol (când eram mic nu era încă curent electric în sat şi casa era luminată cu lampă cu „fotoghin”, adică cu petrol), mierâială şi var pentru văruit etc. Dar bani ne făceam noi, „monezi” din cioburi de oale de lut, pe care le rotunjeam pe pietre dure.
Fericirea din familie era completată de minunata bunătate a femeilor bătrâne vecine, care ne aduceau daruri, de exemplu lelea Anuţă – de o bunătate rară, ne aducea vara palaneţ cu urdă şi mărar, toamna struguri „tămâioşi”, iarna mere şi bomboane de Moş Nicolae, cozonac şi prăjituri gustoase de Crăciun, primăvara clătite subţiri şi pufoase cu dulceaţă, ouă roşii feerice de Paşti. Locuia peste drum de noi, era o familie bogată, de “chiaburi”, spaţiul de acolo mi se părea fabulos, prin avere, faţă de noi şi de ceilalţi vecini, care aveam avere mai modestă. Copilăria, cea din anii de şcoală, deja avea alt farmec şi altă grandiozitate, aceea de a face cunoştinţă cu lumea-lume, cu secolele trecute ale omenirii, cu universul intelectual.
Apoi, copilăria de la biserică, de fiecare duminică şi sărbători, a fost de asemenea grandioasă, privind, în timpul lungilor slujbe, picturile minunate ale interiorului, eram în legătură directă cu Antichitatea cea sublimă, de exemplu prin acea holdă galben-aurie antică prin care mergea parcă un sfânt, pictură de deasupra uşii din interior la intrarea bărbaţilor, apoi prin turnurile cetăţilor antice, prin apostolii parcă vii, gravi şi solemni, purtând în seriozitatea chipurilor lor toată responsabilitatea destinului omenirii. Aşa îi intuiam. Erau pictaţi pe tavanul de deasupra stranei dinspre sud, unde cânta diacul, zis Diecelu (pentru că avea o statură mică), cu o voce de aur, poate numai tenori mari de operă mai aveau acea voce. Din păcate, vechea pictură şi lumea de atunci a copliăriei mele s-a pierdut, biserica fiind repictată prin anii `80, cu alte picturi, tot frumoase, dar parcă pentru altă lume, pentru altă generaţie, picturile fiind acum puţin cam ţipător colorate. Păcat că nu s-a fotografiat sau filmat vechea pictură, care pentru eternitatea copilăriei mele era însăşi măreţia Antichităţii şi Divinităţii şi dimensiunea însăşi a sfinţeniei pe care o intuiam eu atunci. S-a dus, aşadar, lumea copilăriei, prin toate aceaste aspecte: viaţă familială, vecini, prieteni, şcoală, biserică.
Aşa pierdem toţi o lume de aur. După copilărie, pierderile vin în cascadă. Cine mai poate spune, locuitor de pe pământ, că mai poţi fi fericit pe lume fără părinţi? Îi cauţi, fără să-ţi dai seama, în oamenii buni pe care-i întâlneşti în cale. Şi, graţie societăţii noastre, încă mai sunt oameni buni şi cu suflete mari, oameni de omenie, care nu s-au pierdut nicidecum în anonimatul celor cu suflete mici, cu capul plecat „în poziţie reglementară”, cum ar zice poetul Adrian Păunescu: „sărac popor în poziţie reglementară”, adică supus nemişcat în bătaia vânturilor şi în bătaia de joc a orişicui, la jefuirea orişicui. Ceea ce-i uimitor, în privinţa pierderilor în cascadă de care pomeneam, este faptul că nu realizăm că în fiecare cunoştinţă a noastră este înregistrată treapta pe care noi eram fericiţi.
Peste ani şi ani, când deja acea cunoştinţă a dispărut demult, ca lume pierdută, şi îi vedem chipul într-o fotografie găsită cu totul întâmplător, instantaneu ne cuprinde emoţia reîntâlnirii cu acea epocă fericită. Ce păcat că am pierdut nişte lumi sfâşietor de importante pentru noi: nefiind, pe vremuri vechi, fotografia, iar pictura laică nefiind practicată prin lumea cea săracă ţărănească, am pierdut pe veci chipurile străbunicilor noştri din veac în veac în urmă, şi tare aş fi vrut şi aş vrea să ştiu cum arătau ei, cum lucrau la secerat, la arat, la coasă, la cărat fân şi cereale, cu carul “cu patru boi”, iar străbunicile la meliţat, la tors, la spălat pânza cu cenuşă pentru a o albi şi apoi a o pune la îngheţat iarna, tot pentru a o albi, la ţesut la război, la săpat pe câmp şi la alte şi alte munci care ne-au durat civilizaţia prin milenii.
Să sperăm că pierderea noastră, de acum, a lumii de afară, în plină primăvară superbă, nu este decât temporară şi cu termen cât mai scurt.
Lasă un răspuns