Arhiva zilnică: 28 aprilie 2020

Divizia „servicii secrete” a Ucrainei sau divizia „ucraineană” a serviciilor secrete?!…

Ale Europei, ale unchiului Sam ori ale fratelui prea mare și lăbărțat prin întreaga lume, „Cain”? Sau sunt, de fapt, interese și ale acestora, individual, dar și dimpreună?… Și contează, a priori, acest „ale cui”… Ale cui pe acronime și abrevieri de cod… Căci nu pot fi ale oricui, și să nu ne pese, atâta vreme cât nu sunt, în fapt, ale membrelor Europei nici măcar cât o notă de servicii de informații ale statelor (ne)unite UE… Cele neunite, nepuse la comun, neuniformizate pe modelul ideii scutului comun de apărare, acestea neavând parte de nimic… Nici măcar de traduceri pe zona de contrainformații ale acțiunilor celorlalți… Ăia frați de-adevăratelea cu hainul lumii, „Cain”… Ori „Ucrain”?!… Sigur, se poate vorbi despre importanța, și existența chiar, a serviciilor secrete militare ale fiecăreia dintre membrele Uniunii Europene. De azi. Dar, așa cum acel „unison” militar de prevedere, protecție și eventuală acțiune nu există, nici la nivelul serviciilor de informații ale membrelor UE nu avem o structură unitară capabilă să apere, logistic și informațional, singurul lucru care ar trebui să conteze pentru noi: Europa, așa cum a fost ea cândva…

Sigur, pentru Ucraina și interesele (statale și chiar continentale) din spatele ei, lucrurile evoluează spre un maximum, nu al posibilităților, ci, deja, al fructificării acestora. Pentru că, și în momentul în care va pierde oficial războiul (pe scripte, ea, nu Europa „bruxelleză”), de fapt, va fi (dimpreună cu serviciile, statele, entitățile din spate ei, și a scârbavnicului joc cu destinele oamenilor, cu soarta lumii însăși) învingătoare… Pentru că va ajunge la un punct de infiltrare a statelor europene (și nu doar economic, ci militar și la nivel de informații logistice, strategice, esențiale ca resurse ale zilei de mâine) ce va compensa puținii kilometri pătrați pe care îi va pierde… Acele pierderi de mâine numite cedări necesare, colaterale… Ca suprafețe, ca infrastructuri și logistică economico-industrială anterăzboi „cedate”. În fapt, relocate din timpul războiului…

Și avem dimensiunea acestei penetrării informativ-executive a statelor europene prin fiecare nouă mișcare pe care Ucraina o face mutând piesele de pe tabla de șah, nu doar având de partea ei complicitatea nebunilor ce țin în mâinile lor frâiele puterii în această parte a lumii, ci manevrând chiar sforile paiațelor-pion: statele UE de azi… Mutând, cu mâinile lor, pionii…

Or, când războiul se va termina (când va veni ordinul „pe unitate”, kibuț, pentru a fi sfârșit!), Kievul nu-și va număra doar pierderile, cedările, pagubele… Ci va hașura și dimensiunea infiltrării comerciale, industriale, logistice, de la nivelul infrastructurilor și piețelor europene… Prin tot ceea ce a acaparat infiltrându-se sub statutul de victimă ce trebuia, nu-i așa?!, ajutată. Comercial – prin piețele de desfacere acaparate, industrial – prin fabricile „relocate” în Europa, inclusiv la noi, deși avea o întreagă țară neatinsă, Ucraina de vest. Și nu se va opri decât și când va fi cumva oprită… Dar de către cine și, mai ales, cum, poate aici este acea cheie a acelui a fi sau a nu fi al Europei de mâine… Și va urma procesul de intruziune prin infiltrarea sub eticheta și suportul alocat ca „victimă” și la nivelul dimensiunii de apărare a statelor europene. Nivelul militar-informativ, iar apoi reactiv…

Pas pe care îl face de acum, deschizând în Polonia un centru de recrutare militară a cetățenilor ei… fugiți. Evident, o găselniță de acoperire, prin care, cei din spatele ei, pun bazele unor viitoare comandamente militar-informative și de spionaj (și nu doar industriale ori comerciale), dar nu pentru interesele Ucrainei, nici măcar într-o alocare de uzufruct informativ, „de compensare”, pe modul lui „Cain”, ci ale comenduirilor din spatele ei. Cele ce vor stoarce, pentru alte războaie ale zilei de mâine, prin fabricile și piețele comercial-industriale, rutele și șenalele navigabile primite, preluate ori, la nevoie, acaparate, bani pentru războaiele tor mai murdare ce vor urma…


Pensiile militare pe taraba electorală…

Cu sorginte în regulamentele ostășești din perioada 1829-1830 și consfințire în legiuirile domnitorului nostru pământean Alexandru Ioan Cuza (1861), pensiile militare – „nesimțite”, după unii; „exagerate” după alții; ori, pur și simplu, „speciale” – au ajuns ca, în prezent, să devină până și obiect de dispută electorală. Acum, când la doar câteva sute de kilometri de România ceața întunecată a războiului tinde să se reverse și peste țările de dincolo de aliniamentele, care – treptat dar sigur – zdruncină încrederea în pacea universală. Știut fiind că, deși 92 de națiuni și-au trimis reprezentanții la Summitul de pace, care a avut loc între 15-16 iunie a.c., la Lucerna, în Elveția, rezultate nu sunt deloc liniștitoare, iar „pacea este încă departe” – după cum avertizează politologul Cristian Pîrvulescu într-un interviu pentru „Adevărul”. De altfel, el nu se așteaptă „ca lucrurile să se schimbe prea curând” (Ștefan Lică, în Adevărul.ro din 18.06.2024). Opinie, pe care o împărtășim întrutotul. Că Ucraina sau că Rusia va învinge – povestea trenează de peste doi ani și jumătate și se derulează sub auspiciile acelorași perfide manipulări și dezinformări, de partea unuia sau altuia dintre protagoniști, după cum le dictează interesele – pentru români, un singur aspect reprezintă esențialul: acolo mor sute de mii de tineri, mor nevinovați, mor civili străini de ce au în intenție cu omenirea aceasta mai-marii lumii. Iar, laolaltă cu cei cărora le-a fost dat să suporte, în mod nemijlocit, nimicnicia unor mașinațiuni absurde, suferim cu toții; îndeosebi noi, noi cei aflați în zonele „tampon”, care putem avea oricând surpriza unei extinderi dincolo de orice așteptare. Și-atunci, pe cine să ne bazăm? Pe aliații, care – fapt confirmat de istorie și diplomație – nu vor dori să se „escaladeze” conflictul și, împreună cu ambasadele lor, firesc, se vor retrage la bază? Parcă așa ne „asigura”, nu demult, un fost șef al Statului Major General al Armatei, în privința trupelor care staționează pe teritoriul românesc. Și, nu avem de ce să ne îndoim de afirmațiile unui foarte bun cunoscător în materie. De altfel, deși în articolul 5 al Tratatului N. A.T.O. se stipulează că atunci când o țară membră este atacată, aliații săi trebuie să îi vină în ajutor; în același instrument internațional se mai spune și că, în cazul unui atac, țara care se află în situație de criză trebuie să se apere singură, măcar în primele zile, până ce aliații îi vin în ajutor.

Păi, atunci ce rol au trupele care staționează și, într-o mare proporție, pe lângă alte facilități, se prevalează de beneficiile ospitalității românești? Simplu: cică, sunt „forțe de descurajare”. O sintagmă, care se poate traduce în felurite chipuri, pentru că – așa cum se prezintă situația – cu toate declamațiile încurajatoare ale unei părți obediente a mass-mediei – nu ne oferă o garanție fermă. Iar, dacă este să ne reamintim spusele aceluiaș distins șef militar – pe care l-am citat și cu altă ocazie, fără ca noi să-i punem la îndoială afirmațiile – în caz de atac: „alte forțe vor fi destinate să intervină”. Bine-bine, și până atunci noi pe cine urmează să ne bazăm?! Firesc: pe Armata română. O entitate încă nedefinită exact, un complex despre care unele surse afirmă că ar avea un efectiv de 90.000 de militari, iar altele, mai reținute, că n-ar depăși 30.000 de militari.

Oricum ar fi, vă asigurăm că – independent de orice interpretare – forța operativă națională nu depășește o treime din total, căci și aici, ca în mai toate domeniile de activitate românească, predomină încă fel de fel de alte formațiuni „auxiliare”. Adică, o altfel de „trupă”, pe care nu se poate pune bază, în cazul unei eventuale agresiuni. Și-atunci, pentru a face față nefericitei situații, României nu-i rămâne decât o singură și cea mai sigură variantă: mobilizarea grabnică a militarilor rezerviști, acea forță disciplinată, cu experință în chestiunile ostășești, înzestrată cu atașament sincer față de patrie și de popor, prezentă oricând la datorie, care nu precupețește niciun efort pentru apărarea țării. Și care, la cele câteva sute de mii de persoane valide (datele reale fiind secrete), chiar reprezintă o forță demnă de luat în seamă de oricare potențial inamic. Căci, experimentul cu încorporarea pe bază de voluntariat rămânând un deziderat, pe care nu se poate garanta constituirea vreunei unități, cu adevărat capabilă să intre în linia întâi. Iar dacă este să observăm că dispozitivele tehnice de acoperire a frontierei (autotunuri, blindate, tunuri, mitraliere, aruncătoare de flăcări și de grenade), odată cu desființarea trupelor de grăniceri, au fost date la casat, stare operativă în oricare sector de frontieră este mai mult decât îngrijorătoare.

Pe dea altă parte, o bună parte din actuala categorie de cadre conducere, trebuie recunoscut că nu dispune de suficiente cunoștințe de comandă și stat major, apte să orienteze exact trupele în câmpul operativ-strategic, fiind cel mai adesea obișnuite cu operațiunile de tip occidental, cu obiectiv tactic limitat, în care acțiunile de tip „comando” constituie regula. Ori, ce se întâmplă azi pe frontul ruso-ucrainean, bulverează optica de până acum și creează mari semne de întrebare asupra ceea ce se poate întâmpla într-un teatru de război cu dezvoltare extinsă.

Așa au pornit la luptă trupele rusești, ai căror generali erau tributari concepției închistate a „perimetrului local”, a luptei în localitate ori pentru cucerirea unor puncte izolate de ansamblu au dat greș, când s-au văzut în vastul câmp operativ-strategic, în concurs cu omologii lor ucraineni, care – deși nu aveau experiența luptei punctuale – nu s-au depărtat prea mult de concepția și strategia clasică a înaintașilor, reușind să stăvilească iureșul atacatorilor. Fapt, ce i-a obligat pe ruși să-și revizuiască doctrina și să procedeze la restructurările corespunzătoare, inclusiv prin schimbarea din funcție a unor importante cadre de comandă. Iar, rezultatele nu s-au lăsat prea îndelung așteptate, cu toate manevrele mediatice în contrast.

Mai există și concepția potrivit căreia, în actualele condiții, hotărâtoare într-un război este tehnica de luptă și armamentul performante, aviația și rachetele, în principal. Nimeni nu neagă acest aspect, dar realitatea ne demonstrează că, oriunde în lumea celor mai recente confruntări, ultimul cuvânt de spus l-a avut soldatul, al cărui picior a fost pus pe grumazul, ca și pe pământul celui învins. Ceea ce se întâmplă în Fâșia Gaza, reprezentând cel mai elocvent exemplu.

Față de cele mai sus exprimate, am dori să se înțeleagă foarte bine că noi nu agreăm, sub nicio motivație, războiul și credem că, la nivelul secolului XXI, altul ar trebui să fie cursul omenirii, în care populația să fie fericită, îndestulată în pace, în liniște și bunăstare. Dincolo de orice preocupare de îmbogățire a vânzătorilor de armamente și a speculanților de iluzii într-o altfel de lume, în care, chipurile, „egalizarea” se va înstăpâni definitiv. Asta nu se va întâmpla niciodată, în condițiile unei recrudescențe atât de agresivă, imorală și denaturată spiritual. Dar, acesta este un alt aspect, care nu are legătură cu pensiile militare, decât din punctul de vedere al imoralității și al lipsei de recunoștință față de un organism, care și-a îndeplinit îndatoririle încredințate, în condițiile unei ocupații nenormate, a unor misiuni fără încadrare în timp, în care au predominat privațiunile, iar libertatea de manifestare a fost restrânsă la maximum (niciun avantaj în afara interesului militar, fără drept de a avea afaceri proprii etc.). Aspecte, de altfel, normale, dacă la fel de normală ar fi și contraprestația statului, în slujba căruia oamenii aceștia și-au riscat viața și și-au supus familiile la încercări pe care alte categorii sociale, le-ar fi dezavuat din start.

Atunci, de unde atâta încrâncenare din partea unor guvernanți, care – din neștiință, ca să nu spunem, din prostie, din lipsă de cultură și simțământ patriotic – să denigreze un sistem atât de frumos închegat și să accepte că militarii nu au contribuit la sistemul de pensii, o enormitate față de care niciun argument nu mai poate avea vreo justificare (dintotdeauna s-a participat la bugetul asigurărilor de pensie, inclusiv pe parcursul anilor, când contribuția a revenit în sarcina comandamentelor, marilor unități și unități). O bagatelă alimentată insiduos, bine țintit, anume ca să producă disensiuni între diferitele categorii sociale, între care armata devenise prioritară.

Și, aidoma, cu mai toate elementele sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională, care într-o potențială stare de pericol vor interveni în aceeași măsură cu ceilalți militarii. Pentru că noi, atunci când vorbim de forța armată – în rezervă ori în activitate – îi avem în vedere pe toți cei care, într-un fel sau altul, se află sub incidență militară, din rândul tuturor celor abilitați să contribuie la ocrotirea și la bunul mers al societății românești: organele de informații interne și externe, de contrainformații, de poliție în diversitatea funcțiunilor lor, de jandarmi, pompieri, inclusiv de la penitenciare. Autorități fără de care, în câmpul operativ-strategic, n-ar fi nicicum posibilă obținerea de informații reale, cercetarea în adâncimea dispozitivelor inamice, paza și dirijarea coloanelor, asigurarea poliției militare, siguranța spitalelor de campanie și a taberelor de refugiați ori ale prizonierilor. Așadar, tot ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de forță armată. Forță a cărei componentă, în rezervă și în retragere este supusă acelorași discriminări.

Un element de dispozitiv concret (la care adăugăm și personalul contractual), adesea ignorat și despre care se reamintește doar în caz de necesitate – inclusiv, politică – așa cum se întâmplă și în zilele noastre. Așadar, în ultima perioadă, sub inițiativa – categoric, meritorie – a doar patru senatori și doi deputați de la P.N.L., se încearcă repararea unor nedreptăți, pe care cadrele militare în rezervă și în retragere le suportă, în umilință și tăcere, de câteva decenii. O inițiativă legislativă, care – dacă nu va fi împărtășită și de ceilalți parlamentari – va avea o cale lungă de străbătut, printre atâtea avize, în care hotărâtor va fi, culmea, cel al Ministerului Apărării Naționale, care, de fiecare dată, se opune cu o condamnabilă îndârjire. Considerentul, spun gurile rele, ar rezida în faptul că s-ar diminua fondurile de achiziții aflate pe rolul acelora care, în calitate de aliați, ar trebui să intervină și să se manifeste solidar cu cei care le sunt camarazi de luptă ori pe care, la nevoie, încă se pot baza.

Oricum, din punctul de vedere românesc – căci, din partea străinilor, nicio speranță – un bulgăre de praf aruncat în ochii celor care încă mai speră în materializare unor promisiuni, pe care însuși primul ministru, Marcel Ciolacu, le garantează cu autoritatea funcției sale actuale, ca și a celei din perspectiva electorală. Cât despre ostașul „În slujba țării”, generalul cu atâtea funcții de conducere și decorații peste decorații, încă nu ne putem pronunța, fie și așa din punctul de vedere al celor peste 200.000 de pensionari militari (Comunicatul Sindicatului Polițiștilor și al Personalului Contractual din 12 septembrie a.c.), care ar putea înclina hotărâtor balanța voturilor liber exprimate.

În final, la fel de rezervați, reproducem un fragment din conținutul aceluiași comunicat: „Dacă proiectul legislativ va fi adoptat și promulgat (ne exprimăm, în mod firesc, și unele rezerve, pe fondul sesiunilor electorale parlamentare și prezidențiale care urmează), recalcularea pensiilor militare de stat, de către Casele de pensii sectoriale, va avea loc într-un interval de 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii”.

Vorba plină de haz a românului: „Coace-te mălai, în luna lui mai!”. Dă Doamne pace lumii și prosperitate la toți românii!


Conducătorii iubiți și huliți…

În istoria președinților noștri parcă totul a fost o repetiție, întâi am aplaudat, apoi am hulit cu drag și spor pe oricare. Nu intru în amănunte, dar dacă facem un exercițiu de gândire vedem că toți au avut aceiași soartă. Dar când mă gândesc la acel „borfașule banii” parcă este chiar o premieră mondială. Când cel care de profesie este chiar „protestatar” și hulea alți lideri, cel hulit astăzi își făcea poze cu „starul”. Interesant este modul cum se ajunge pe aceste meleaguri la această performanță. Încetarea unei cariere politice poate avea loc din diverse motive, iar prin încetarea mandatului apar și probleme. O persoană poate fi învinsă în alegeri, iar acest lucru poate marca sfârșitul carierei sale politice. Dar implicarea în scandaluri de corupție, comportamente necorespunzătoare sau alte controverse pot duce la demisii sau renunțări. (Nu este cazul, singurul comportament necorespunzător a fost paltonul pe capota automobilului chiar la începutul mandatului, dar apoi a ajuns mandatar) Politicienii pot alege să se retragă din motive personale sau pentru a face loc altor lideri. Dacă un politician nu mai este susținut de alegători, acest lucru poate determina o retragere.

În ceea ce privește comportamentul celor care sunt proaspăt la putere, există câteva motive pentru care pot înjura sau critica foștii lideri. Noua conducere poate simți presiuni și frustrări legate de greșelile sau politicile predecesorilor. (Semeni vânt, culegi furtună) Criticând foștii lideri, noile administrații pot încerca să se distanțeze de problemele și insuccesele lor și să își consolideze legitimitatea. Criticile la adresa predecesorilor pot fi folosite pentru a mobiliza susținerea populară, evidențiind contrastul dintre vechea și noua administrație. Când există diferențe ideologice semnificative, criticile pot fi o modalitate de a sublinia aceste diferențe și de a justifica propriile politici. Acest comportament este adesea parte a dinamicii politice și reflectă complexitatea relațiilor dintre lideri și între partide.

Ideologiile opuse se referă la diferențele fundamentale în valori, principii și credințe între diverse partide sau mișcări politice. Aceste diferențe pot include viziuni asupra economiei, rolului guvernului, drepturilor individuale, politicilor sociale și externe etc. Când oamenii trec de la un partid la altul, acest lucru poate părea contradictoriu în contextul ideologiilor opuse. Iată câteva explicații pentru acest fenomen. Unii politicieni sau alegători pot schimba partidul din motive personale, cum ar fi oportunități de carieră, influență sau beneficii materiale. Aceștia pot pune interesul propriu înaintea ideologiei. Politica este adesea influențată de schimbările sociale și economice. Oamenii pot simți că un alt partid se aliniază mai bine cu nevoile și preocupările lor actuale. Uneori, rațiunile pragmatice pot prevala asupra ideologiei. Politicienii pot schimba partidele pentru a-și maximiza șansele de succes electoral sau pentru a forma alianțe strategice. Pe măsură ce oamenii experimentează diferite aspecte ale vieții, pot să-și reconsidere convingerile și valorile, ceea ce îi poate conduce să se alinieze cu un alt partid. În unele contexte, migrarea între partide este mai frecventă și poate reflecta o cultură politică în care identitatea de partid este mai fluidă decât în altele. Aceste schimbări pot complica percepția asupra ideologiilor, dar ele sunt adesea un reflex al realităților politice și sociale în continuă schimbare.

Există mai mulți foști președinți care au fost inițial populari, dar care au ajuns să fie criticați sau huliți după ce și-au încheiat mandatul. Iată câteva exemple, se poate și în alte părți deci. George W. Bush (SUA) A fost ales pentru a doua oară în 2004, dar odată cu invazia Irakului și criza economică din 2008, popularitatea sa a scăzut drastic, iar mulți l-au criticat pentru deciziile sale. Nicolas Sarkozy (Franța) A avut un mandat popular, dar scandalurile și gestionarea unor probleme economice au dus la o scădere a sprijinului din partea cetățenilor după ce a părăsit funcția.

Tony Blair (Regatul Unit) – a fost foarte popular la începutul mandatului său, dar invazia Irakului a dus la o pierdere semnificativă a suportului public și la critici intense. Lyndon B. Johnson (SUA) –  fost apreciat pentru realizările sale în domeniul drepturilor civile și al programului „Great Society”, dar escaladarea războiului din Vietnam a dus la o scădere drastică a popularității sale. Alberto Fujimori (Peru) –  a fost inițial apreciat pentru măsurile dure împotriva terorismului și pentru reformele economice, dar ulterior a fost criticat pentru abuzurile de drepturi umane și corupție, ajungând chiar să fie condamnat. Jacques Chirac (Franța) – a fost popular în anii ’90, dar scandalurile de corupție și gestionarea crizei economice au dus la pierderea sprijinului public în ultimii ani ai mandatului său.

Aceste exemple ilustrează cum percepția publică se poate schimba în funcție de deciziile politice, evenimentele internaționale și alte circumstanțe care afectează viața de zi cu zi a cetățenilor.

Războaiele de la granițe pot avea o influență mare asupra percepției populației față de un președinte, influențând diferite aspecte ale opiniei publice. Iată câteva moduri în care acest lucru se poate întâmpla. Dacă un conflict militar este perceput ca o amenințare la adresa securității naționale, populația poate evalua președintele prin prisma capacității sale de a proteja țara. O reacție eficientă poate genera sprijin, în timp ce o gestionare slabă poate duce la critici. Războaiele de la granițe pot intensifica sentimentul naționalist. Președinții care reușesc să mobilizeze acest sentiment pot câștiga popularitate, în timp ce cei care sunt percepuți ca fiind slabi sau indeciși pot fi huliți. Conflictele pot duce la redirecționarea resurselor financiare către armată și securitate, ceea ce poate afecta bugetele pentru educație sau sănătate. Dacă populația simte că nevoile sale sunt ignorate, percepția față de lider se poate deteriora. Războaiele pot crea condiții pentru abuzuri de putere sau corupție, iar dezvăluirile legate de astfel de comportamente pot influența negativ percepția publicului. Modul în care un președinte comunică despre conflict — incluzând transparența și sinceritatea — joacă un rol crucial. Dacă liderul este perceput ca fiind onest și deschis, sprijinul public poate crește. În schimb, lipsa de transparență poate genera neîncredere.

Războiul afectează direct soldații și familiile lor. Politicile care nu susțin veteranii sau nu abordează suferințele familiilor acestora pot duce la scăderea popularității președintelui. Războiul poate influența și relațiile internaționale. O poziție puternică poate aduce susținere externă, în timp ce o abordare slabă poate duce la izolarea internațională sau la critici din partea altor state. Acești factori demonstrează că războaiele de la granițe pot transforma radical percepția publicului asupra unui președinte, influențându-i atât popularitatea, cât și legitimitatea. Mă gândeam la ce a spus nepotul fostului președinte francez Charles de Gaulle: „Dacă Rusia pierde, lumea pierde”. „Oare?”, întreb eu… Sau poate că victoria Americii ar presupune niște zile negre pentru toată lumea. Independența economică a Europei va fi prima victimă a politicii externe a Washingtonului…” Totuși când s-a trecut de la mult stimate și iubite la „borfașule”, a fost „pas cu pas” un pas.


Recurs la metodele politicianiste

Trăim sub apăsarea neîndurătoare a politicilor şi mai mari şi mai mărunte, dar politicienii se dau de ceasul morţii să ne convingă că nu, dragi cetăţeni şi conpământeni, nu-i ceea ce vouă vi se pare, ci-i ceea ce noi vă spunem, că doar voi vă conduceţi după simţuri şi senzaţii, care se ştie prea bine ce curviştine sunt – azi aşa, mâine taman pe dos, pe când noi ne călăuzim ba după împrejurări, ba după interes, dar cel mai adesea după nemuritoarele învăţături ale lui Niccolò Machiavelli, cel care prin Principele său şi-a dobândit rangul de fondator al ştiinţei politice, chiar dacă pentru aşa ceva a trebuit să afirme cât se poate de răspicat că moralitatea este totuna cu a fi activ. Căci spunea el: „Principele să fie în stare a face oricând binele, dar şi a intra în sfera răului, când este nevoie”, dovedind astfel – spre încântarea unora ca Julien Benda – că după el, răul tot rău rămâne, chiar şi atunci când este slujitorul politicii. De subliniat că în acest nod gordian al gândirii politice, Machiavelli vine în contradicţie atât cu gânditorii antici, cât şi cu realiştii moderni, aceşti adevăraţi moralişti ai realismului, pentru care – ne spune Julien Benda – „răul care slujeşte politica, trece din sfera răului în cea a binelui”. Astfel, dacă Platon susţinea că morala determină politica, Machiavelli era convins că politica n-are nimic de-a face cu morala, pentru ca gânditorii moderni să susţină sus şi tare că politica determină morala! Însuşi Hegel considera că în politică practicul este moral şi că este imoral ceea ce se opune practicului, chiar dacă toată lumea îl apreciază pe acesta ca fiind moral…

Mai aproape de vremurile noastre s-a acreditat ideea că forţa este singura morală, fapt care l-a îmboldit pe istoricul şi teoreticianul german Treitschke să facă apologia raţiunii de stat, iar aserţiunea: Dreptul este politica puterii bine înţeleasă, să se constituie în coloana vertebrală a celebrei sale cărţi Politica, publicată în anul 1899. De altminteri, el, care timp de 20 de ani la Universitatea din Berlin a glorificat politica militaristă a „cancelarului de fier” (Otto von Bismarck), nu s-a sfiit să afirme: „Statului îi revin două funcţii: să facă dreptate şi să poarte război. Dar cu mult mai important este războiul (subl. mea, G.P.)”! Chiar dacă s-a făcut observaţia că Machiavelli sacrifică pe individ statului până la punerea în circulaţie a conceptului de statolatrie, adevărul ne obligă să-i acordăm gânditorului florentin ceea ce i se cuvine de fapt şi de drept, anume că – ne încredinţează Alexandru Balaci în Prefaţa la Principele – pentru el „scopul politicii este acela de a crea şi consolida statul”, întrucât în concepţia lui „politica este o mare realitate autonomă, iar raţiunile ei pot fi legi determinante pentru acţiunea umană”. Parcă aud cum vreun grangur dintr-ăștia se adresează locuitorilor planetei cu  „Noi, făcătorii politicii mondiale din multitudinea de politici naţionale şi regionale, vă cerem să nu daţi crezare acelor rău-voitori, care forţează o nepermisă apropiere între «Regele a murit, trăiască regele» şi «Tirania a murit, trăiască tirania»! Ca şi cum politica ar fi o respingătoare tiranie, iar politicienii nişte unelte dezamăgitoare ale acestei forţe oculte şi strivitoare…”

Păi da, că dacă ăsta ar fi adevărul, pămîntenii s-ar dovedi oribil de nerecunoscători faţă de eforturile sisifice ale politicienilor, înşiraţi pe firul timpului ca mărgelele pe aţă. Totuși, întreb eu cu nevinovăție, chiar crede cineva că pustiitoarele încercări la care a fost supusă atât de des omenirea, precum cele două conflagraţii mondiale şi atrocele experiment bolşevic, ar fi fost cu putinţă fără jocurile de culise ale politicii mondiale?!…

E drept, suferinţele omenirii n-au luat sfârşit odată cu globalizarea „bunelor” intenţii politicianisto-demonocratice: războaiele şi actele teroriste continuă să secere vieţi omeneşti, foamea şi bolile incurabile îşi iau tainul lor anual de alte câteva zeci de milioane de vieţi, poluarea a devenit atotputernică şi tinde să ne dea planeta peste cap, iar criza şi-a înfipt colţii în trupul vlăguit al economiei mondiale şi – după toate probabilităţile – n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa cu una, cu două.

Dar cine, mă rog, poate pretinde că întreaga responsabilitate pentru aceste teribile încercări ale omenirii de azi, ca şi pentru cele mult mai devastatoare de mâine, trebuie să revină doar politicienilor? Fără intenţia de-a justifica enormul eşec al actualei civilizaţii umane, merită să medităm mult mai des pe marginea afirmaţiei tranşante a lui Dostoievski: Toţi suntem vinovaţi pentru toate! Iar în plan moral-spiritual, vrând-nevrând trebuie să fim de-acord cu cealaltă celebră zicere dostoievskiană: Nici cele mai înalte idealuri ale omenirii nu preţuiesc cât lacrima unui copil chinuit fără de vină!

Pentru că, în definitiv, marea problemă a omenirii nu este criza economică, de materii prime sau alimente, nu este nici măcar omniprezenta criză ecologică, ci ea se cheamă criza moral-spirituală a fiecărui individ în parte şi cea a raporturilor interumane. Iar rădăcinile acestei crize de identitate umană sunt adânc înfipte în solul actualei civilizaţii: comoditatea şi confortul au generat lenea moral-spirituală în unele cazuri, trufia şi nerecunoştinţa faţă de Cel ce ne dă viaţă în alte cazuri, iar din ambele direcţii a rămas de făcut un pas mic până la totala nepăsare vizavi de semeni, mai apoi unul şi mai mic până la ură şi cruzime faţă de aceştia.

N.B.: Cu toate astea, peștele de la cap se împute, iar politrucii se cred capul omenirii…


„Klaustrofobia”…

Ce este claustrofobia? Frica excesivă, persistentă și irațională de spatii închise, mici, limitate, din care ieșirea este dificila sau imposibilă. Ce este Klaustrofobia ? Teama lui Klaus de a sta închis într-o singură casă. De aceea Klaus le-a „multiplicat”… Dar nu la xerox… De zece ani, poporul român se confruntă cu claustrofobia legată de Klaus. Un fel de fobie, care a fost pentru mulți dintre ai noștri, precum fascinația șarpelui, înainte ca acesta să-și anihileze și mai apoi să-și devoreze prada. O fobie care ne-a paralizat rațiunea, simțurile și capacitatea de reacție la pericol. Nici acum, după „deceniul Klaus”, nu ne-am vindecat complet. Când privesc lista cu candidații la „schimbul de tură” de după Klaus, de la Cotroceni, este ca și cum aș privi la o ecuație matematică. Nu mai înțeleg nimic. Asta și pentru că eu și matematică suntem precum două linii paralele, care normal nu se întâlnesc niciodată. Atâta timp cât ne ghidăm după formula – mai rău să nu fie, atunci acesta va fi rezultatul final la ecuația… politică. Pai, decât așa, mai bine aș mai face un referendum, să-l mai punem pe Klaus a treia oara președinte. Că neamțul chiar dacă tace, face. Respectiv vreo șase case… ca la LOTO. Unde numai șase sunt norocoase! Băi, nea Wernere, ne-ai tâlhărit în zece ani, de am rămas toți muți de uimire. Serviciile toate, ANAF-ul, DNA-ul, au fost mute până acuma… mucles total! În cei zece ani de președenție a lui Klaus, am pus pe tâlhar – lup la stană? Așa că, încă cinci ani cu Klaus, ar fi o nimica hoață… ne mai scapă de Mickey Mouse, de Pluto, de Popeye, de păpușile Muppets… de niște case. Noi nu știm ce face el. El nu știe ce facem noi. Nu ne deranjează cu nimic. Este preocupat exclusiv de vacante exotice, plimbări în străinătate, de mersul cu bicicleta, de jucat golf, de făcut sport și de schiat, de barbut, de furat… banalități cotidiene!

M-a sunat zilele trecute un confrate, să mă întrebe, printre altele, ce părere am despre absența a lui Klaus în implicarea rezolvării unor probleme stringente, ale vieții politice de la noi. „Nu știu!”, i-am răspuns. Cred că stă ascuns în beciul de la Cotroceni și trage vinul. Că tot a venit toamna. Toamna și ploaia. Și dacă ploaia s-ar opri, nici fierul nu ar mai ruginii. O dată cu începutul toamnei, a început și școala. Toate televiziunile – șoc! Doamna Iohannis merge la scoală! Pai dacă este profesoară, unde ar trebui să meargă? La pușcărie?!? Pardon, la brutărie? Ne-a înnebunit Klaus cu Sibiul lui, de Capitala Culturală Europeană. Sibiu unde istoria și cultura noastră romanească lipsesc cu desăvârșire. Dar unde tronează însă cu nerușinare statuia baronului criminal – von Brukenthal. După Muzeul Național cu același nume. Adevărată bătaie de joc! Horea, Cloșca, Crișan sau Avram Iancu nu au loc în Sibiul lui Klaus. Așa cum nu au avut loc, nici în Sibiul stăpânit de von Brukenthal! Și asta nu este totul. Ne face „neamțul” Klaus cu a lui Frau Carmen – profesoara, educație în România re-educată. Re-educată cu identitate de gen în școli și universități. Bine că „servim” identitate de gen, pentru că identitate națională sau creștină – vax! Între timp, școlile noastre zac în paragină, iar Ministerul Educației suferă „en gros” de retard. Un retard „epistemologico Kantorian” cronic. Un fel de autism intelectual. Foștii mei colegi de la UBB Cluj Napoca – Științe Politice, știu mai bine la cine și la ce mă refer!

Confuzia și eșecul educațional și cultural a lui Klaus, scot la iveală reminiscențe și traume din copilăria băiatului? Acesta ar fi fost dus de mama lui la „Lacul lebedelor”, unde a intrat în panică și a început să plângă, că nu poate intra, deoarece nu are slipul la el? Nici cu politichia nu este mai breaz. Klaus face parte din clubul select al „triumfătorilor în mediocritate”, unde are colegi de breaslă numai unul și unul. A tunat și i-a adunat. Bineînțeles toți cu „identitatea” personală grav avariată – alde Biden, Obama, Trudeau, Macron, Scholz, Ursula de la UE, clovnul Zelenschi sau Niet-anyahu? Cu toții mari iubitori de întuneric… ca liliecii !? Pacea-n lume s-a sfârșit, omul negru a sosit ?! Ăștia cu toții sunt negrii, nu doar Obama? La suflet!!! Ce trebuie să reținem ? Că Iohannis precum Ciucă, Ciolacu, Geoana și mulți alții sunt un… fake ! Nici măcar „second hand” nu pot fi catalogați. Pentru că „second hand”-ul a avut cândva valoare, care între timp s-a perimat sau s-a uzat. În schimb, „fake”-ul este și va fi mereu doar un fals! O minciună… morală și intelectuală!


În epoca transdisciplinarității dispar barierele dintre categoriile culturale

În această epoca a roboților și a inteligenței artificiale se constată că știința și tehnologia intră pe ușa din față a culturii. Am constatat că au căzut și continuă să fie înlăturate barierele dintre poezie, proză, eseu, pictură, filosofie, religie, psihologie și știință. Toate acestea țin de spirit, inteligență, talent, de cultură. În acest context un rol important îl are calculatorul și pe viitor inteligența artificială. Însă aceasta din urmă, niciodată, nu va putea înlocui sufletul omului, sensibilitatea acestuia și eul ce vibrează în interiorul inimii umane. În acest ecumenism generalizat un rol important îl are calculatorul, care este un mare depozitar de informații, în acesta descoperim operele din toate domeniile, , cum ar fi reproduceri de artă, cărți în forma lor integral, fotografii, filme, muzică, proză, eseuri, poezie, enciclopedii, monografii. Calculatorul asigură ceva foarte esential pentru cultura ca formă globalistă: comunicarea. Astfel calculatorul transformă spiritul în materie. Grigore Moisil spunea că un geniu poate „greș, dar nu poate păcătui”, făcând referire la cineva care scrie instrucțiuni pentru calculator, care imediat, analizează și acesta face ce i s-a cerut. Noţiunea de Societatea cunoaşterii (Knowledge Society) este utilizată astăzi în întreaga lume, fiind o prescurtare a termenului Societate bazată pe cunoaştere (Knowledge-based Society).

Cunoaşterea este informaţia cu înţeles şi informaţia care acţionează la momentul potrivit. Baza de cunoştinţe este o bază de date care conţine algoritmul de luare a deciziilor şi informaţia în forma de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu de aplicare. Societatea cunoaşterii este bazată pe societatea informaţională şi nu poate fi separată de aceasta. Societatea informaţională se caracterizează prin democratizarea informaţiei, comunicării, înţelegerii şi cooperării, altfel spus, este societatea bazată pe Internet. Conceptul de societate informaţională a apărut odată cu creşterea dependenţei societăţii umane de informaţii şi de prelucrarea şi transmiterea acestora. Societatea informaţională este societatea în care producerea şi consumul de informaţie este cel mai important tip de activitate, informaţia este recunoscută drept resursă principală, tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor sunt tehnologii de bază, iar mediul informaţional, împreună cu cel social şi cel ecologic – un mediu de existenţă a omului. Societatea informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate domeniile activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social major. Societatea informatică permite accesul larg la informaţie, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplifică posibilitatea globalizării economice şi a creşterii sociale.

Efectele informatizării societăţii constau în: reducerea efortului fizic prin automatizarea prelucrării datelor; diminuarea efortului intelectual solicitat de diversele operaţii informaţionale; reducerea, prin automatizarea activităţilor, a timpului de prelucrare a datelor şi de transmitere a informaţiilor; creşterea performanţelor prin îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii prelucrării informaţiei; scăderea, pe termen lung, a costului proceselor de analiză şi decizie; posibilitatea comunicării şi informării on-line, independent de distanţele geografice, cu avantaje evidente asupra tuturor domeniilor de activitate. Principalul vector al societăţii informaţionale îl reprezintă Internetul, cu întreaga lui gamă de avantaje (poşta electronică, comerţul electronic, tranzacţiile electronice, reţelele de socializare etc.) Societatea informaţională este caracterizată de creşterea explozivă a informaţiei digitale disponibilă prin intermediul produselor tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, ceea ce înseamnă, pentru guverne şi administraţii, servicii publice mai eficiente, mai transparente şi mai rapide, mai apropiate de nevoile cetăţenilor şi mai puţin costisitoare. Cunoaştem cu toţii că construirea societăţii informaţionale este un proces amplu, complex şi de lungă durată, componentele sale de bază fiind de natură tehnologică, financiară, economică, socială şi culturală. Accesul cetăţenilor la informaţie este o cerinţă actuală a dezvoltării societăţii noastre, în contextul globalizării proceselor şi fenomenelor contemporane. Dezvoltarea societăţii informaţionale, bazată pe dezvoltarea infrastructurilor tehnice, creează cadrul necesar asigurării accesului oricărui cetăţean la informaţii care îl privesc sau care au influenţă asupra condiţiilor sale de muncă, de studiu şi de viaţă. Amintim că componentele principale ale societăţii informaţionale sunt documentele electronice, reţeaua globală Internet şi serviciile oferite de aceasta, bibliotecile electronice şi cele virtuale, centrele de informare multifuncţionale pentru cetăţeni, învăţământul la distanţă, comerţul electronic şi plăţile electronice, telefonia mobilă, serviciile judecătoreşti, ale administraţiei publice, asistenţei sociale on-line etc.

Cu ajutorul calculatorului informația poate deveni, prin intervenția talentului creatorului-artist, opera de artă.Creatorul transformând informația rece, în o opera de artă vibrantă în care a fost turnat talentul și frisonul eului. Niciodată calculatorul sau inteligența artificială nu poate înlocui talentul, sufletul și înțelegerea umană dăruite de Dumnezeu. Deoarece OMUL care a creat aceste aparate nu poate fi Dumnezeu.


Apărătorii Ortodoxiei pascale

Presiunea puterii politice și a lumii laice asupra Bisericii Ortodoxe Române s-a intensificat în ultima vreme. Dacă anul trecut și la începutul primăverii „teologii de salon” din societatea civilă militarizată veneau cu idei preconcepute pentru ca sărbătoarea de Paști să fie celebrată de ortodocși cu catolicii în aceeași zi, fapt ce a dus la protestul masiv al mirenilor și clerului ortodox, iată, că acum, se încearcă pe linie bisericească intrarea în frontul unității creștine sub comanda catolică. Cei care diriguiesc lumea politică și laică a Uniunii Europene și în general spațiul geopolitic euro-atlantic vor subordonarea bisericilor ortodoxe și intrarea lor în lina frontului ecumenist, în primul rând prin unificarea calendarului pascal. Să fim sinceri și să o spunem pe cea dreaptă. Forțele politice și statele puternice care controlează bisericile din U.E. țin neapărat ca ortodocșii să celebreze Paștile la aceeași dată cu romano-catolicii, deci…nu cu rușii ortodocși de la Moscova. De fapt tot acest substrat politico-religios nu are nicio legătură cu credința și filocalia Sfinților Părinți, ci doar cu politica de control a ortodocșilor de către stat și forțele politice în general, la noi sau în orice țară ortodoxă europeană. Dacă nu le-a mers cu „teologii de catifea”, iată că a început desantul politico-religios pe linie bisericească. În prima linie a frontului schimbării calendarului pascal este adus acum Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, care după „gurile rele” ar fi expresia unei structuri americane.

Patriarhul Bartolomeu este cel care ne îndemna să ne vaccinăm cu serul „magic” în era Covid 19, ser care a adus averi incomensurabile companiilor farmaceutice. precum și decese, boli și afecțiuni adverse poporului credincios. În istorie, de la regi la președinți, politicul s-a impus cu forța împotriva bisericii și a încercat să controleze religia. Statul politic a încercat mereu să-și impună interesele în dauna credincioșilor și în afara preceptelor evanghelice. Din fericire, BOR a rămas printre ultimele biserici ortodoxe nealterate masiv de globalism, progresism și reforma calendarului. Chiar și Biserica greacă, din păcate, cu mănăstirile și schiturile Muntelui Athos, nu au putut stopa degradarea societății și politici grecești în spiritul globalist, neomarxist și ateist.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I vine în România, în anul 2025. Este un an special pentru Biserica Ortodoxă Română și ortodoxie. Iar cei interesați din sfera puterii laice și religioase vor să „dea cu pumnul în masă” pentru un Paști comun cu catolicii? Anunțul a fost făcut în cadrul întâlnirii dintre deputatul PSD Ionuț Vulpescu (un pesedist, nu se pitea altfel?), Președintele Adunării Interparlamentare a Ortodoxiei (A.I.O.), și Patriarhul Ecumenic. Bartolomeu I a subliniat importanța relațiilor fraterne cu România și a menționat că vizita sa va avea loc cu ocazia sărbătoririi a 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și a celebrării Paștelui la aceeași dată de către toți creștinii. E un bun moment ca românii să facă un zid de credință pentru apărarea Ortodoxiei. Dar să știți că nici papa Francisc nu stă deoparte și se implică în unificarea pascală. În cadrul unei întâlniri cu grupul Pasqua Together 2025, Papa a subliniat importanța sărbătoririi împreună a Paștelui de către toți creștinii. „Sărbătoarea comună să nu mai fie o excepție, ci să devină o normalitate”, a afirmat Papa, încurajând perseverența în căutarea unei soluții pentru a stabili o dată comună pentru această sărbătoare. Anul 2025 va fi particular, deoarece Paștele, în cele două calendare diferite, gregorian și iulian, folosite de catolici (care vor sărbători Jubileul) și ortodocși, va cădea în aceeași zi și, prin urmare, celebrarea sa „va fi comună pentru toți creștinii”.

De asemenea, se vor comemora 1700 de ani de la primul Conciliu Ecumenic, Conciliul de la Niceea, „care, pe lângă promulgarea Simbolului Credinței, a abordat și problema datei Paștelui, din cauza diferitelor tradiții deja existente la acea vreme”. Aceasta este o „ocazie importantă”, care „nu trebuie lăsată să treacă în zadar”, recomandă papa Francisc grupului Pasqua Together 2025. Grupul Pasqua Together 2025 reunește realități și comunități de diferite confesiuni creștine cu scopul de a invita Bisericile să celebreze Paștele la o dată comună, pentru a se pregăti pentru al doilea mileniu al răscumpărării, în 2033 și pentru a promova alte inițiative similare. Participanților la întâlnire, Papa le-a explicat că în mai multe rânduri că, „i s-a făcut apel să caute o soluție” cu privire la data Paștelui „astfel încât celebrarea comună a Zilei Învierii să nu mai fie o excepție, ci să devină normalitate”. De aici și încurajarea adresată de catolici „celor care pornesc pe această cale să persevereze și să depună toate eforturile în căutarea unei posibile comuniunii.” În spatele Vaticanului se află marile puteri laice ale lumii, care doresc să-și impună puterea și punctul de vedere în lumea ortodoxă. Să nu uităm niciodată: BOR face parte din biserica ortodoxă primară și apostolică.

Să nu credeți că în istorie cei puternici, conducătorii statelor, partidelor, structurilor financiare sau celor militarizate nu le-au reușit să-și impună vrerea. Să nu uităm că în 1924, când anglo-francezii au cerut imperativ guvernului de la București ca sărbătoarea Crăciunului să nu se mai celebreze cu ortodocșii ruși sau sârbi pe 7 ianuarie așa cum am sărbătorit noi românii de peste o mie de ani, printr-un simplu decret guvernamental și lege parlamentară Patriarhia Română s-a conformat ca să celebrăm nașterea Mântuitorului pe 25 decembrie după calendarul gregorian. Exemple de acest fel sunt la numeroase țări, în Georgia sau Ucraina, unde prin vot parlamentar laic, s-a rupt trupul Bisericii, conform intereselor politice și lumești. Așa că să nu credeți că cei care ne conduc că, dacă puterea protectoare vrea, nu vor încerca să impună Patriarhiei și BOR celebrarea Paștilor conform datei pascale romano-catolice. Până la urmă ierarhii noștri au salariu de la stat, iar unii fac parte din structuri de dinainte sau după 1989, deci încercarea puterii laice asupra religiei poate avea sorți de izbândă dacă nu am fi noi, cei simpli și săraci material, dar mulți și bogați spiritual – poporul credincios, mirean și cler, ca să devenim cu adevărat Apărătorii Ortodoxiei și să păstrăm data Învierii în ziua când pogoară Lumina Sfântă la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt. Noi credincioșii ortodocși suntem vasul Duhului Sfânt și păstrăm credința cea adevărată, care prin Iisus biruim moartea. România are nevoie de o mișcare de jos în sus formată din mireni și clerici pentru a apăra Ortodoxia și data Paștilor rămasă din calculele Sfinților Părinți, conform primului conciliu de la Niceea, adică „prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară.” Da, să avem aceeași dată de Paști cu catolicii, dar aceasta să fie în duhul Sfinților Părinți și adevărului de credință în ziua în care ortodocșii celebrează Învierea Domnului. Doar așa vom împlini Evanghelia ca Apărătorii Ortodoxiei în fața provocărilor lumești tot mai tenace și mai perfide. Să avem curaj pentru că noi suntem în spiritul evanghelic: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, pana la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20). De Paști Învie Domnul Nostru Iisus Hristos și data Învierii nu o poate schimba nicio putere lumească sau seculară, nicio țară cu buton nuclear, pentru că ar însemna ca absența binelui să biruie, dar noi știm că doar El a biruit lumea și odată cu El vom Învia toți creștinii la Judecată de Apoi. Amin.


Elena Zamora, cu vocea sa deosebită a cucerit Parisul…

După cum ne lăudam cu marii noștri inventatori, ne putem mândri și cu artiștii ce au așezat pe alte coordonate geografice talentul lor demn de a fi apreciat și pus în valoare din punct de vedere internațional. Când a debutat la Paris, acum o sută de ani, marea artistă Elena Zamora n-a dorit nici un ban, însă a vrut ca primul cântec să fie interpretat în limba română, iar ea să fie îmbrăcată în costum național. Aţi auzit de Elena Zamora? S-a născut în 1897 la Ploiești și a fost o mare cântăreață română care a atacat toate genurile de spectacol scenic: operă, operetă, vodevil, comedie muzicală, comedie și dramă, fiind foarte apreciată în străinătate, în special în Franța și Italia. A fost o femeie ambițioasă, care pentru a-și urma vocația, a reușit să surmonteze greutățile inerente unui start dintr-o zonă socială care n-a avantajat-o. În amintirile ei, marea artistă a explicat cum a reuşit să se impună pe marea scenă din Franţa. Câţi ar face aşa în locul ei?

„Era anul 1923. Zi de zi, colindam străzile Parisului, făcând audiții la diverşi impresari. Săptămâni în şir, deschideam ușile acestor impresari cu invariabilul dialog: „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”; „Aveți ceva pentru mine?”; „Nu, mademoiselle”; „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”. Făceam asta în fiecare zi, la zece impresari diferiți. Într-o dimineață, am bătut ca de obicei la uşa unuia din impresarii faimoasei vedete spaniole de pe atunci Raquelle Meller, care cânta în limba spaniolă la marele teatru „Palace Violettera”. Văzând că nu mi se răspunde, am crăpat puțin uşa. Și, fără să vreau am surprins o convorbire telefonică foarte violentă, din care am dedus că vedeta cerea dublarea gajului, adică în loc de 3.000, 6.000 de franci pe seară. Altfel nu vroia să mai joace. Atras un moment de scârțâitul ușii, impresarul a întors capul şi cînd m-a văzat a început cu o bucurie diavolească să înjure în receptor. Apoi m-a întrebat dacă aş fi în stare să cânt eu „Violettera” în locul marei vedetei, dar în franțuzeşte, aceasta fiind o veche dorință a publicului francez. Era ocazia cea mare care mi se oferea. Și bineînțeles am spus „da”. „Sper că n-ai pretenția să te plătesc cu 3.000 de franci cum o plătesc pe ea”. Am răspuns foarte demn. „Eu n-am nevoie de bani. Am destui”. (de mulți ce aveam, mâncam numai la prânz). Acest răspuns cu totul neaşteptat stârni interesul impresarului, şi cum el era un businessman clasic, profitor şi hapsân, îşi frecă mâinile de bucurie. Dar, înainte de a-şi reveni am adăugat: „Da, nu cer niciun ban, în schimb vreau să fiu plasată în acelaşi loc în program unde era Raquelle Meller, să am aceeaşi reclamă, aceleaşi mari afişe, iar pe frontispiciul teatrului în locul numelui ei luminat a giorno să fie trecut numele meu, cu adăugirea cuvintelor „Zamora la Roumaine”. Becurile care vor lumina această reclamă să fie de trei culori: roșu, galben și albastru. Și primul cântec să-l cânt în costumul meu național, în limba română”.(Acest lucru l-am făcut apoi în toate țările şi orașele lumii prin care am cântat). Bineînțeles el a acceptat tot, mai ales că nu-l costa nimic. Imediat mi-a întins o hârtie s-o iscălesc (ca nu cumva să mă răzgândesc) în care scria clar „fără salariu” şi adăuga „timp de 6 luni”. Mă legase bine la gard – îşi zicea el. Dar eu eram aceea care câştigam. Dacă n-aș fi știut să folosesc această ocazie, niciodată n-aș fi putut avea un asemenea debut, cu o asemenea reclamă, într-un teatru aşa de mare. Unde mai pui că cei 60 de franci pe seară pe care îi trecuse în contract pentru florile care le împărteam spectatorilor erau pentru mine o avere. După acest debut, cu atâta vâlvă în jurul lui, au început să curgă angajamentele. Am jucat la Teatrul Empire, apoi la Moulin Rouge, Moulin de la Chanson, Theatre de dix heures, Theatre Furay şi Olympia, la marele Teatru de Operă comică şi Operetă „Gallé Lyrique”. După terminarea contractelor cu Parisul, am plecat într-un lung turneu în toată Franța, apoi în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Elveția, Austria, Ungaria), pe urmă în Africa (Algeria, Tunisia) și din nou în Europa…”

Elena Stănescu (numele ei adevărat) s-a născut în Ploiești. După primii ani ai copilăriei petrecuți în orașul natal, familia ei s-a stabilit la București. Aici, Elena a urmat studii de canto la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Elena Stănescu a debutat la vârsta de 17 ani, într-o trupă de voluntari care cântau pentru soldații răniți în timpul războiului, condusă de George Enescu, alături de Maria Ventura, Zavaidoc și Fănică Luca. Împreună, au participat la spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Primul rol a fost pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta „Mam’zelle Nitouche”. În anii ce au urmat, Elena Zamora a jucat pe scenele bucureștene în mari succese revuistice, precum „Di Granda”, „Extemporalul” sau „Băiat de viață”. La debut şi-a schimbat numele de familie cu unul de scenă, în urma unei întâmplări. Decizia de a-şi schimba numele nu i-a aparţinut. „Comand afişele, dar pe ele nu scriu Elena Stănescu, ci Elena Zamora (un cartier din Azuga – n.a.). Această idee de a o feri de un nume banal, datorită căruia să fie mereu confundată cu altele, o mai avusesem eu şi cu alţii, de pildă cu G. Timică (Mitică Georgescu), iar numele bine ales şi poetic de Zamora mi-a venit spontan. În seara premierei, Elena Zamora a obţinut un mare succes”, își amintea celebrul actor de operetă Niculescu-Buzău, în volumul „Suveniruri teatrale”. Printre partenerii ei de scenă s-au aflat: Lucia Calomeri, Ion Armășescu, Gheorghe Timică, Constantin Tănase, Alexandru Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și Nicolae Niculescu-Buzău.

În 1922, Elena Zamora a plecat în Paris, unde a debutat pe scena Teatrului „Palace”. Au urmat spectacole susținute în Franța și colaborări cu artiși români precum Zavaidoc și Constantin Tănase. Tot în această perioadă, a cântat în turnee în diferite țări europene, dintre care cele mai multe reprezentații le-a susținut în Italia, unde a revenit de trei ori de-a lungul vieții. Revenită în țară, a jucat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, care pe atunci se numea Teatrul Cărăbuș. Pe lângă activitatea în domeniul teatrului, Elena Zamora a realizat o serie de conferințe radio alături de poetul Horia Furtună și de pianistul Alfred Pagony. În 1964, Elena Zamora a publicat volumul autobiografic „Am slujit cântecul: amintiri după 50 de ani de teatru.” Pentru întreaga sa activitate a fost distinsă cu titlul de „Artist Emerit”. Pentru amintirea carierei sale prodigioase amintim rolurile reprezentative interpretate: Mam’zelle Nitouche de Florimond Ronger; Baba Hîrca, operetă de Alexandru Flechtenmacher pe text de Matei Millo; Péricola de Jacques Offenbach; Vânzătorul de păsări de Carl Zeller; Faust de Charles Gounod; Manasse de Ronetti Roman; Clareta-n concentrare; Di Granda; Țara lui Hűbsch; Extemporalul; La mascotte de Edmond Audran; La fille de Madame Angot de Charles Lecocq; Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart; Florette și Patapon de Maurice Hannequin; Zvăpăiata de Walter Kollo; Ura Cărăbuș de Nicolae Kirițescu; La lozul Cărăbușului de Nicolae Kirițescu; Nevasta pantofarului de Federico Garcia Lorca; N-a fost nuntă mai frumoasă de Nicolae Kirculescu; Aculina de Iosif Kovner; Ana Lugojana de Filaret Barbu; Culegătorii de stele de Florin Comișe; Lăsați-mă să cânt de Gherase Dendrino; Liliacul de Johann Strauss. Pe lângă titlul de Artist Emerit, celebra artistă a mai primit și „Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a” (la 12 septembrie 1968) „pentru merite deosebite în activitatea muzicală”.

Criticul N. Irimescu o apreciază pe solista Elena Zamora drept „cântăreață-poetă, vedetă a operetei și vodevilului de odinioară”, cu un bogat palmares internațional și care s-a bucurat de succes în toate genurile de teatru. Victor Eftimiu remarcă, pe lângă talentul ei interpretativ, și aptitudini poetice, ceea ce, potrivit acestuia, conferă autenticitate rolurilor pe care le interpretează, indiferent de genul abordat. Se stinge din viață pe 25 iulie 1974, continuându-și turneul musical în sferele cerești. Să îi purtăm o amintire vie trecând-o în lista artiștilor nemuritori de pe aceste plaiuri, așa cum ea a urcat pe scenele pariziene în costum popular, cântând în românește, reprezentând sufletul și tradiția poporului nostru.


Asociația Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă lansează Campania „ZÂMBETUL BUNICILOR”

Cu ocazia Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice, Asociația Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă lansează Campania „ZÂMBETUL BUNICILOR”. Fondurile strânse prin trimiterea unui SMS cu textul SENIOR la numărul de telefon 8864 se vor folosi la construirea unui Centru de Zi Multifuncțional dedicat exclusiv seniorilor și unde aceștia să aibă ACCES GRATUIT! Pe 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a Națiunilor Unite desemna ziua de 1 octombrie Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, iar în anul 2020 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a declarat perioada 2021 – 2030, „Deceniul ONU al îmbătrânirii sănătoase” care își propune să ofere tuturor „oportunitatea de a adăuga viață anilor”. Scopul este acela de a fi reduse, cităm, „inechitățile în materie de sănătate și îmbunătățirea vieții vârstnicilor, a familiilor lor și a comunităților prin acțiuni colective” desfășurate pe patru direcții: schimbarea modului în care gândim, simțim și acționăm față de înaintarea în vârstă; dezvoltarea comunităților în moduri care să promoveze abilitățile vârstnicilor; furnizarea de servicii de îngrijire integrată și de sănătate primară, centrate pe persoană, care să răspundă vârstnicilor; acces la îngrijire de calitate pe termen lung pentru persoanele în vârstă care au nevoie de acest serviciu. Populația mondială îmbătrânește, iar sănătatea persoanelor în vârstă poate fi influențată, îmbunătățită și menținută printr-un stil de viață sănătos, prin sprijinul comunității, accesul la servicii medicale și asistență medicală, nivelul de trai și politicile de sănătate publică, precum includerea în programe de prevenție și screening medical regulat. Statisticile confirmă că populația UE va scădea pe termen lung, iar structura de vârstă se va schimba semnificativ în următoarele decenii. Până în anul 2030, pe glob, 1 din 6 oameni va avea 60 de ani sau peste, până în anul 2050, numărul de persoane cu vârsta de 60 de ani și peste se va dubla (2,1 miliarde), iar al celor cu vârsta de 80 de ani sau peste se va tripla ajungând la 426 de milioane.

Conform raportului Institutului Naţional de Statistică (INS) din anul 2021, în România trăiesc peste 3,6 milioane de persoane cu vârsta peste 65 de ani.

„În România, fenomenul de îmbătrânire este peste media Uniunii Europene, de aceea oficialii trebuie să ia urgent măsuri pentru a ține sub control acest fenomen. Accelerarea acestui process în România este demonstrată de îmbătrânirea populației cu 10-15% anual, iar situația este deja extrem de îngrijorătoare” – a spus Dr. Alexandra Dobre, președinta Asociaţiei Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă. „În lipsa unor politici publice clare, care să încurajeze îmbătrânirea activă și sănătoasă a populației, efectele negative vor deveni tot mai vizibile: creșterea costului asociat sănătății și a cheltuielilor publice pentru sănătate, presiunea financiară uriașă asupra sistemului de pensii și asistență socială, lipsa programelor naționale de prevenție a principalelor cauze de îmbolnăvire tipice vârstnicilor. Mă bucur însă că am reușit, la nivel național, să adoptăm Strategia Națională de Îmbătrânire Activă 2023 – 2030 al cărei obiectiv general este creșterea numărului de persoane vârstnice care reușesc să trăiască o viață independentă cât mai mult timp posibil și îmbunătățirea accesului la servicii adecvate de îngrijire de lungă durată pentru persoanele vârstnice dependente. Schimbarea percepției societății asupra îmbătrânirii și încurajarea unei abordări pozitive a acestui subiect implică oricum mari eforturi la nivel individual, comunitar și social.”.

Cea de-a II-a ediție a Congresului Național de Îmbătrânire Activă, un eveniment de mare anvergură organizat pe 3 septembrie, la Grand Hotel Intercontinental, a avut ca obiectiv principal continuarea drumului către realizarea unui sistem național care susține, încurajează și informează persoanele vârstnice privind implicarea în diferite activități sociale şi de a descoperi cheia unei îmbătrâniri active și sănătoase. La acel veritabil „maraton al cunoașterii”, a fost lansat Proiectul național de securitate cibernetică în rândul seniorilor, în parteneriat cu Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Informatică (ICI București) și Directoratul Național de Securitate Cibernetică (DNSC) și s-a anunțat lansarea numărului unic pentru donații, pentru finanțarea unui prim centru de zi multifuncțional pentru vârstnici.

„Dezideratul acestui eveniment a fost și este acela de a demonstra nevoia existenței mai multor Centre de Zi pentru seniori! Anul viitor vom deschide și noi un astfel de centru, iar anul acesta lansăm în premieră două proiecte foarte importante, de mare impact: Albumul SENIORI de COLECȚIE – o încununare a celor 23 de Gale SENIORI de COLECȚIE cu invitați de excepție pe care le-am iniţiat şi organizat și Campaniile Naționale <SECURITATEA CIBERNETICĂ în rândul VÂRSTNICILOR> și <ZÂMBETUL BUNICILOR>” – menționa Alexandra Dobre.

Începând cu data de 1 octombrie 2024, Asociaţia Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă lansează Campania ZÂMBETUL BUNICILOR prin care se poate trimite un SMS la numărul de telefon 8864 cu textul SENIOR! Valoarea donației este de 4 euro pe lună, iar toate fondurile strânse se vor folosi la construirea unui Centru de Zi Multifuncțional dedicat exclusiv seniorilor și unde aceștia să aibă ACCES GRATUIT! Proiectul își propune înființarea unui Centru de Zi pentru Persoanele Vârstnice, destinat îmbunătățirii calității vieții seniorilor comunității bucureștene. Centrul de Zi pentru Persoanele Vârstnice nu va fi doar un loc unde seniorii pot petrece timpul liber, ci și un mediu sigur și prietenos care le oferă sprijin, activități și oportunități menite să contribuie la menținerea sănătății fizice și mentale.

În prezent, în București, locuiesc aproximativ 600.000 de seniori, iar centre de zi care să ofere activități gratuite funcționează doar 9, insuficiente pentru a acoperi nevoia de participare la o viață activă în mijlocul comunității, pe care mulți dintre seniori și-o doresc.

„Deschiderea unui nou loc de întâlnire, socializare și suport, adaptat nevoilor și preferințelor vârstnicilor, prin care să putem preveni astfel izolarea socială, marginalizarea și stigmatizarea persoanelor vârstnice, este absolut necesar, atâta timp cât România trebuie să implementeze la nivel național, conform directivelor europene, conceptul de îmbătrânire activă” – spune Alexandra Dobre. Spațiul Centrului de Zi, pe care Asociația Institutul Național de Îmbătrânire Activă îl va pune la dispoziție va avea o suprafață de 300 mp, permițând astfel participarea simultană la activități a unui număr de minimum 50 seniori, și anume: – Ateliere de creație și artă: Pictură, sculptură, lucru manual, teatru; – Activități recreative: Jocuri de societate, șah, puzzle-uri, seri de film; – Educație continuă: Cursuri de informatică, limbi străine, literatură; – Activități fizice: Gimnastică ușoară, yoga, dans, plimbări organizate; – Grupuri de suport și consiliere: Sesiuni de consiliere psihologică și întâlniri de grup; – Organizarea de excursii obiective turistice și vizite culturale la muzee.

Centrul de Zi va fi adaptat nevoilor seniorilor, cu săli de activități, zonă de relaxare, bucătărie și spațiu verde, iar personalul care deservește activitatea centrului este format din asistenți sociali, psihologi, kinetoterapeuți și personal administrativ.Programele și activitățile desfășurate vor fi alcătuite și implementate de psihologi, medici și specialiști, în vederea acoperirii unei game largi de nevoi manifestate de persoanele vârstnice. Beneficiarii sunt persoane cu varsta de peste 60 de ani, cu posibilități materiale reduse, care își doresc un mediu cald și primitor unde seniorii pot lega noi prietenii, unde își pot îmbunătăți activitățile fizice și mentale în vederea menținerii unei stări bune de sănătate, prin activități fizice, educative și recreative, consiliere și activități de grup care oferă suport emoțional și ajută la gestionarea provocărilor specifice vârstei.

„Schimbarea percepției societății asupra îmbătrânirii și încurajarea unei abordări pozitive a acestui subiect implică mari eforturi la nivel individual, comunitar și social. Putem contribui la această schimbare prin crearea de oportunități privind interacțiunea dintre generații, cum ar fi proiecte educaționale în care seniorii împărtășesc cunoștințele lor cu cei tineri. Trebuie să ne asigurăm că serviciile de îngrijire pentru persoanele în vârstă sunt de calitate și totodată accesibile lor, fapt care ar putea ajuta la menținerea independenței și a calității vieții. Trebuie să fim mai mulți cei care ne implicăm în promovarea politicilor sociale și îmbunătățirea legislației care sa susțină persoanele de vârsta a treia, asigurându-ne că există și resurse adecvate” – Alexandra Dobre, președinta Asociaţiei Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă.

A consemnat Oana Georgescu


Eul poetei Daniela Vasiloschi în căutarea sinelui sub presiunea timpului…

Despre poezia Danielei Vasiloschi am mai scris, pentru motivul că talentul acesteia împletit cu fatalitatea tipologiilor emoționale, m-a făcut să înțeleg eul acesteia care este în căutarea sinelui. Eul liric al poetei este vocea autoarei în volumul „Se rostogolesc zilele”, care aparține genului liric și este identificat la nivelul mărcilor lexico-gramaticale: verbe și pronume sau adjective pronominale la persoana I sau a II-a (eu, mi, îmi, mea, cant, vreau etc). Până și interjecțiile din poemele volumului sunt mărci ale eului liric. Dar sinele căutat de eu, este în poezia din acest volum. Sinele poetei este o structură dinamică bazată pe acumularea de cunoștințe despre propria persoană referitoare la trăsături de personalitate, caracteristici fizice, abilități, valori, roluri sociale şi relaţionale. Însăși poeta ne luminează aceste deslușiri în versurile de pe ultima copertă: „Alerg zilnic să mă găsesc,/ Să descopăr taina din lut./ Încerc să intru în tiparele mele,/ Să le înțeleg, să le retușez,/ Să mă acomodez”.

Ceea ce pare a da unitate liricii este aici procesul psihologic de eliberare a condiției confesive: poezia Danielei Vasiloschi se îndreaptă înspre recenta ei înfățișare în marea presiune a timpului ce marchează vârsta, biografică, în chipul catagrafiei emotive: „Te simt în fluxul și refluxul gondolei,/ Te cânt, te sorb,/ Te dansez, te respir,/ Suntem miezul fierbinte,/ Care a atins infinitul./ Să mă desprind,/ Ar însemna/ Să renunț la viață” (Extaz). Un inedit realism liric și cu toate astea un vizionar, de un vizionarism cu originea nu în exasperarea simțurilor și nici al gândului ci într-o constituție care trăiește poetic: „E atâta durere în noi/ Și scrumul se-nparte la doi./ Amurgul e-un nor sângeriu,/ E ceață, mi-a frig, e pustiu… ” (Final)

Poeta și-a găsit vocea lirică adecvată în acea stare elegiacă și într-o filosofie a răbdării de ardeleancă tristă în căutarea unui baltag. Există un anume stoicism în poeziile din acest volum, din această fatigabilitate cu plânsul în gât este un stil care este definitivat căci determinată de psihologie și de incidental, lirismul ei stă în propoziție directă cu percepția lumii. Această dramă a căutării sinelui de către eu constituie geneza poeziei Danielei Vasiloschi și fără îndoială cea mai de seamă condiție a originalității ei, ascunsă mai puțin în calcul și în stil și infinit mai mult în psihologie. Poeta comunică mereu o stare de neliniște abătută asupra ei ca un vârtej necunoscut al lumii care o înconjoară, ea vede în lume destrămările, „apele triste”, regimul ei este eshatologic care e mereu pe punctul de a se produce. Această trestie simțitoare e solitudinea însăși, desfășurând o devoțiune pe care nu o dorește nimeni, o umilitate trăită; lirismul Danielei Vasiloschi pare a fi o obsesia unui eșec. Însă un eșec izbăvitor de nenorocire, prin aceea că aduce pentru creație o materie inedită, s-ar zice că poeta cultivă o asemenea substanță sufletească și s-a zidit în ea făcând din singurătate și din necaz mitologie. Poeta nu ilustrează o biografie frântă ci un spirit care a descoperit pietatea din căutarea sinelui de către eu. O infinită toleranță descoperim în poeme, o milă aproape religioasă față de „pământul tandru”, un soi de căutare în drumul către „scumpa mamă”.

O asemenea simțire cu prelungi complicații inanalizabile e făcută pentru o creație poematică, pentru lungi poeme de întinderea sentimentului care nu e scurt, atunci când se întreabă „Cine mi-e prieten?” și tot poeta răspunde, soarele, dansatorii, biserica, în concluzie mediul înconjurător care îi dă sentimentul de singurătate a sufletului.
Daniela Vasiloschi e un liric al mișcărilor fundamentale ale interiorității, un Hesiod visând la zeița Gustave Moreau povestindu-i pasaje din „Teogonia”, poeta e când lentă când furtunoasă, ritual și stihinic, are furii dar și calm chinezesc din stirpea confucionistă. Mâna poetei e blajină ca a femeii din mitologia greacă, însă arterele lirice pulsează grozav din mari emoțiuni în perioada căutării sinelui de către eu, în condițiile când poeta merge „Pe drumul meu,/ Nu mă opresc, nu mă abat,/ Fără ocolișuri,/ Bălării și spini din belșug!” (Îmi asum drumul).