Celula „diavol” sau Diavolul în mentalitatea omului din Evul Mediu

Ne gândim, fireşte, cât de periculoasă este această celulă – nici măcar fiinţă – a coronavirusului ucigaş, „de parcă-i diavolul în persoană”, cum se spune. Dar mai sigur ne îndreptăm mânia spre mintea diavolească a celui care a creat-o. Şi atunci ne gândim şi la alte invenţii rele, diavoleşti, de pe pământ.

Dar cum era perceput diavolul în mentalitatea Evului Mediu? Personal, am luat cunoştinţă de diavol în copilărie, în lumea satului care vine de demult, cu temerile ei mai mult sau mai puţin îngrozitoare. Expresia „Du-te dracului!” era frecventă şi câteodată devenise chiar un fel de alint, mai ales între iubiţi. Mergând însă de mic la biserică, duminică de duminică şi sărbători de sărbători, mă simţeam imun şi ferit de drac, dar totuşi, temerile mele erau mari după ce asistam la poveştile femeilor bătrâne despre diavol. O vecină spunea cum a coborât ea spre casă de la badea Alexandru lui Maxîn în jos, într-o noapte, şi deodată a trecut un sul mare de foc pe lângă ea. Altă vecină spunea cum a venit odată seara de la prăşit din locul numit Baraboi, s-a făcut noapte şi deodată a văzut că o urmărea un câine negru cu ochii ca jarul. Se spunea, tot aşa, că demult, venind cineva noaptea de la târg, a fost urmărit de un câine negru şi omului acela i s-a albit complet părul, de îngrozit ce era, altul a muţit şi apoi a căzut la pat şi a murit. După cei paisprezece ani de-acasă, plecând la oraş, am uitat complet de diavolul din poveştile copilăriei, pe străzile oraşului nu te urmărea niciun câine, că erau bine iluminate, suluri de foc iar nu treceau, decât numeroase şi numeroase „suluri”- tobe de eşapament care făceau şi fac azi, şi mai şi, o atmosferă infernală adesea, în mediul urban.

Dar în Evul Mediu lumea trăia, ca şi în satul meu de demult, dar şi mai acut, cu obsesia înspăimântătoarei imagini a diavolului, a cruzimii lui în a te pedepsi în Infern.

Bolnavii mintal se credea că sunt stăpâniţi de diavol, şi ce imagine înfricoşătoare avea „puterea diavolului” în aceste cazuri nefericite, pe lângă care sulul de foc era mai nimic.

Prima imagine cunoscută a diavolului apare prima dată într-o reprezentare pe un mozaic în Bazilica S.Apollinare Nuovo din Ravenna, Italia, pe la anul 520, bazilică ridicată de regele ostrogot Theodoric cel Mare. Mai frecvente vor fi imaginile diavolului sub formă de om începând cu secolul al IX-lea şi sub formă de animal sau monstru începând cu secolul al XI-lea. Din secolul al XII-lea apare sub formă de liliac, cu aripi. Am putea zice: Iată, relaţia diavol – liliac -virus. Iconografia despre diavol creşte treptat în terifiant şi oribil, după modele aduse din Orient, îndeosebi din China.(Iarăşi China!. Şi astăzi terifiantul a venit din China). Ia avânt apoi reprezentarea diavolului în arta plastică occidentală cu forme, fie înspăimântătoare, fie groteşti, ridicole şi chiar hazlii, în literatură apare ca balaur sau o fiinţă stupidă şi vulgară în Divina Comedie a lui Dante, iar în Povestirile din Canterbury, capodopera lui Geoffrey Chaucer, apare ca metaforă a nebuniilor celor mai mari ale omenirii. Astăzi, tot o nebunie cea mai mare a omenirii este invenţia coronavirusului. Urcând pe treptele secolelor XII-XIII, diavolul, intrat în folclor, reprezentat de mimi şi de comedianţi, „este tratat în registrul comic, ca o figură bufă, ridicolă, fără a inspira frică”.

Abia în secolele XIV-XV se revine la reprezentările lui înspăimântătoare din cauza marilor epidemii şi calamităţi care bântuiau atunci lumea, apărând în imagini de coşmar, „în scene halucinante de desfrâu, de cruzimi şi suplicii infernale”, culminând cu scenele din Infern la Pieter Bruegel ce Tânăr. Imagini şi mai monstruoase ale diavolului apar la Hieronimus Bosch (vezi portretul alăturat). Au apărut apoi imagini ale diavolului ca fiinţă seducătoare, abilă, înţeleaptă, pentru a-i capta de partea lui pe cei vanitoşi, dornici de îmbogăţire, de onoruri şi de lux, pentru a face apoi pact cu el, vânzându-şi sufletul. Cad treptat primele victime ale credinţei în legăturile unora cu diavolul, intrând în rol Inchiziţia, care arde pe rug prima „vrăjitoare” la Toulouse, în 1275, apoi sadismul ei duce la mii de victime. Dar punctul culminant al vânătoarei de vrajitoare este, din păcate, în epoca modernă, când au loc procese, condamnări, torturi, execuţii prin înnecare, spânzurare, decapitare, ardere pe rug. Adevărate monstruozităţi ale Europei de până în secolul al XVIII-lea, când lumea se mai civilizează şi interzice torturile şi vânătoarea de vrăjitoare, implicit mai reduce din credinţa în forţa diavolului asupra omului.

Cert este că, aşa cum o dovedeşte starea de lucruri cumplită de astăzi, latura diavolească a omului de a face rău prin diferite experienţe şi arme deosebit de periculoase nu a pierit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*