Arhiva zilnică: 10 august 2019

Baraba – fratele fiului risipitor…

Data: 3 mai 2026 by George Petrovai

Mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni! Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat, sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni! Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial, pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice. De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.

Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele. Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! În definitiv, Baraba și Iuda nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului…

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic. Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”. Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea. Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

Trecutul sub asediu…

Data: 3 mai 2026 by Petru Jipa

Când osemintele sunt răvășite și statuile cad. Când o mână de bronz ridicată într-un omagiu solemn, aruncată în căldura memoriei colective se sfărâmă sub prima lovitură a ciocanului, nu cade niciodată doar metalul. Este ecoul unei voci pe care am jurat odată să o păstrăm. Este fractura unui legământ: că ne vom aminti nu doar ce s-a spus, și „de ce” a meritat spus, iar secole mai târziu încă ne cere atenția. Dărâmarea statuilor literare și dispersarea neglijentă a rămășițelor eroilor naționali nu sunt acte izolate de vandalism; sunt simptome ale unei atrofii mai profunde, mai insidioase erodarea „memoriei”, facultatea sacră a istoriei naționale. Această „impietate” nu se desfășoară cu fanfară, ci cu tăcere birocratică: o placă îndepărtată „pentru revizuire contextuală”, un mausoleu reutilizat „pentru a servi nevoilor contemporane”, un monument realocat „pentru a încuraja dialogul inclusiv”. Limbajul înmoaie violența; procedura igienizează ruptura. Totuși, sub stratul de revizionism se află un paradox periculos: pretindem că adâncim înțelegerea chiar dacă ștergem chiar ancorele care fac posibilă înțelegerea. A detrona un scriitor nu înseamnă a-i interoga opera, înseamnă a extirpa schelele pe care generațiile și-au construit limbajul moral. Octavian Goga nu a versificat doar; a făurit o conștiință lingvistică pentru o națiune care iese din tăcere. Îndepărtarea statuii sale nu critică naționalismul său, taie firul care leagă cititorul de astăzi de tremurul limbajului care a îndrăznit pentru prima dată să numească libertatea în limba românească. Și când împrăștiem oasele eroilor, nu ca arheologi care caută adevărul, ci ca curatori ai convenienței, comitem o profanare mai discretă, mai profundă. Rămășițele eroilor nu este doar biologie; este o mărturie scrisă în calciu și timp. Urmele trupești ale lui Avram Iancu, ale Ecaterinei Teodoroiu, ale lui Nicolae Bălcescu nu sunt relicve care să fie catalogate și puse pe rafturi, sunt ”martori” în timp, este tăcerea lor calibrată la greutatea sacrificiului. A le „reevalua” în afara gravității momentului lor istoric înseamnă a confunda istoriografia cu ștergerea. Înseamnă a confunda distanța critică cu amnezia morală. O națiune care uită cum lumina sa a fost aprinsă în întuneric va confunda curând amurgul cu zorii, apoi, întunericul însuși cu progresul.

Am citit acest apel și m-am cutremurat. Cum se poate așa ceva…? „Asociația Română pentru Propaganda și Istoria – Aeronauticii Member of the European Partnership of Airforce Associations. A P E L. Am onoarea să mă adresez dumneavoastră cu rugămintea de a ne ajuta, pe măsura posibilităților, pentru a soluționa situația prezentată mai jos, astfel: Am luat act cu îngrijorare și mânie de faptul că rămășițele pământești ale generalilor Gheorghe Rujinschi și Dumitru Rujinschi, Cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul au fot exhumate la Cimitirul Bellu și au dispărut la fel ca și crucile de piatră pe care erau înscrise numele lor, iar pe locurile de veci au fost construite două cripte probabil pentru cei cărora le-au fost vândute. Administratorul cimitirului afirmă că aceasta este o procedură normală când nu mai sunt moștenitori. Cel puțin în cazul generalului Gheorghe Rujinschi, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul fost Comandant al Corpului Aerian Român în Războiul de Întregire a Țării, fost Comandant al Aviației Militare, șef al Aviației Civile Române, fondator și primul președinte din 30 martie 1927 al Asociației Române pentru Propaganda Aviației, actuala Asociație pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii, deputat și senator în Parlamentul României, moștenitor este Poporul Român iar exhumarea în aceste condiții este o profanare. Este de neimaginat faptul că la peste 80 de ani de la uciderea lui mișelească în anul 1945, acest Erou Aviator, remarcabilă personalitate, strateg, vizionar și dezvoltator al aeronauticii militare și civile românești în perioada interbelică, „este ucis din nou” prin rătăcirea osemintelor și a monumentului, crucii de la căpătâi, spulberându-i-se amintirea și „binemeritata nemurire”, după cum menționa istoricul nostru, comandorul (rtr) Gheorghe Vartic. Sunt hotărât ca, împreună cu camarazii militari și civili, activi și/sau pensionari, aviatori și simpatizanți cu sprijinul Ministerului Apărării Naționale, Statului Major al Forțelor Aeriene, Primăriei Capitalei, asociațiilor și fundațiilor cu care colaborăm, până la 30 martie 2027 când Asociația Română pentru Propaganda Aviației, actuala Asociație pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii, aniversează 100 de ani de la înființare, să găsim o soluție pentru păstrarea în memoria generațiilor a celui care a fost generalul Gheorghe Rujinschi, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. PREȘEDINTE ARPIA, Gl fl. Aer. (rtr.) Sorin Paul Stoicescu.

Acum ce mai urmează, statuia lui Mihai Viteazu de la Oradea a fost dărâmată, Octavian Goga nu mai are soclu, dar și alte evenimente de acest fel au mai fost. Ștergerea identității naționale poate e scopul unei conduceri „triste”.

Să fie pace!

Misterele Turbăriei de la Dersca-Lozna (jud. Botoșani) – dacii liberi

Data: 3 mai 2026 by George V. Grigore

Suntem obișnuiți să căutăm din priviri turnuri și ziduri, sau valuri de pământ și șanțuri de apărare, atunci când vorbim de fortificații și locuri îngrădite spre pază și apărare ale strămoșilor noștri. Și totuși, la Dersca, în judeţul Botoşani, se află una dintre cele interesante şi preţioase locuri din Moldova. Este vorba despre o mlaştină preistorică protejată prin lege, dar şi locul unde s-au făcut descoperiri arheologice senzaţionale legate de istoria dacilor din nordul Moldovei. În nordul extrem al României, între satele Dersca şi Lozna, situate undeva la aproximativ 50 de kilometri de municipiul Botoşani, aproape de graniţa României cu Ucraina, se află un adevărat paradis al naturii, o frântură de preistorie care a supravieţuit mileniilor. Mai mult decât atât, această turbărie este deosebit de importantă şi din punct de vedere arheologic, aici fiind descoperite artefacte foarte valoroase aparţinând triburilor dacice. Lozna şi Dersca sunt două sate alăturate. Sunt practic despărţite de această turbărie întinsă pe o suprafaţă de 100 de hectare. Practic este o mlaştină preistorică turboasă, cu pajişti, turbării şi lacuri eutrofe în care trăiesc peste 200 de flori sălbatice, ferigi, muşchi şi alte plante specifice acestui habitat. Printre acestea pot fi enumerate şi ligularia, bujorul, orhideea, omagul, daria, salcie târâtoare sau arnica. În plus, de-a lungul mlaştinii şi a lacurilor trăiesc numeroase specii de păsări şi animale, printre care şi lebedele, găinuşa de baltă, pescăruşul râzător,cucul, stârcul roşu sau iepurele de câmp. Este un spectacol al naturii şi un loc ideal pentru cei care caută linişte şi momente de contemplare. Tocmai datorită importanţei sale, turbăria de la Dersca (sau Lozna) este declarată sit Natura 2000.

„A fost declarată sit Natura 2000 prin ordin de ministru în anul 2007, în scopul conservării următoarelor specii de floră şi faună cu importanţă comunitară: angelica de baltă şi fluturele buhă dar şi pentru habitatele: Lacuri eutrofe naturale cu vegetaţie tip Magnopotamion sau Hydrocharition, turbării degradate capabile de regenerare naturală, comunităţi cu lizieră cu ierburi înalte higrofile”, precizează reprezentanţii de la Agenţia Naţională pentru Arii Protejate. În plus, în aceeaşi zonă, se află şi rezervaţia floristică Turbăria Dersca, o mlaştină eutrofă (n.a.: bogată în materii nutritive) pe valea pârâului Bahna. La această turbărie se ajunge pe Drumul Judeţean 291 B, urmând traseul Botoşani-Dorohoi-Şendriceni-Lozna-Dersca

Pe lângă importanţa botanică şi faunistică, turbăria de la Dersca este foarte importantă şi din punct de vedere arheologic. Mai precis, aici se află una dintre cele mai inedite şi fascinante locuri din nordul Moldovei care amintesc de istoria dacilor. În anul 1952, un grup de muncitori care săpa după turbă a dat peste construcţii vechi din lemn, înghiţite de mlaştină, bine conservate. Odată scoase la suprafaţă, fără asistenţă de specialitate, aceste construcţii s-au distrus în contact cu aerul. Profesorul şi arheologul Paul Şadurschi a reuşit însă să dedice mai multe articole de specialitate acestor descoperire. Pe lângă acele structuri de-a lungul timpului au fost găsite oase de animale, coarne şi fragmente ceramice, semn că în zona mlaştinii a fost un adevărat sat lacustru dacic. Tot în 1959, o altă echipă de muncitori a dat peste o monoxilă, adică o barcă scobită într-un trunchi de copac, cu care se asigura circulația oamenilor prin zonele inundate ale mlaștinii. Tot în această turbărie, legată de existența acestor locuinţe din lemn, s-a descoperit şi un pod vechi de 2000 de ani, perfect conservat, ce asigura trecerea peste zonele „nisipurilor mișcătoare”. Acest pod a fost salvat şi se află expus la Muzeul Judeţean de Istorie Botoşani. În urma cercetărilor efectuate de specialişti s-a ajuns la concluzia că toate aceste locuinţe, platforme, poduri şi structuri din mlaştină au aparţinut unei aşezări dacice. „Cele mai valoroase vestigii sunt construcţiile din lemn, datate pentru perioada secolelor al II-lea î.Hr. şi al III-lea d.Hr. Erau poduri peste mlaştină, încadrate pe baza materialelor ceramice fragmentare descoperite. „Platformele erau realizate din buşteni despicaţi şi perforaţi pe margini, astfel încât să fie susţinute prin ţăruşi bătuți în lateral“, explică muzeografa Adela Kovacs de la Muzeul Judeţean Botoşani. Această aşezare este unică în România, şi este asemănătoare cu unele destul de rare din sud-estul Europei, fiind mai degrabă specifică zonelor din nordul Europei.

Dar una dintre cele mai importante descoperiri în turbărie o reprezintă tezaurul de unelte din fier, de origine dacică. Într-o ladă de lemn, veche de 2000 de ani, în săculeţi din pânză erau adăpostite obiecte folosite de meşterii daci la dulgherie, fierărie şi lucrări agricole. Erau măiestrit lucrate şi bine conservate. Tezaurul a fost descoperit de nişte localnici în 1975. Cutia în care se aflau s-a distrus, tot în contact cu aerul. Piesele de fier au rămas şi pot fi admirate la Muzeul Judeţean din Botoşani. „Cele mai numeroase piese sunt unelte agricole: seceri cu cârlig, coase cu cârlig, verigi de fixare în mâner, două cosoare. O categorie interesantă de piese este cea folosită în ateliere specializate, precum nicovale, ciocan cu feţele dreptunghiulare, daltă cu tub, pilă cu zimţi, unelte de forjă. Menţionăm şi alte tipuri de piese, precum topoare cu înmănuşare verticală, împungătoare pentru cusutul pieilor, cuţite de diferite forme şi mărimi. Piesele au fost interpretate ca fiind inventarul unui atelier de fierar şi dulgher“, adaugă Adela Kovacs. Conform cercetărilor, prin analogie cu piese asemănătoare s-a ajuns la concluzia că o parte a obiectelor erau de factură dacică, iar altele după model celtic. Această descoperire duce cu gândul că în zonă funcţionau şi ateliere meşteşugăreşti specializate. Pe lângă unelte au fost descoperite şi arme, în special, vârfuri de lance şi pumnale celtice de mari dimensiuni, dar şi o piesă rară, inedită. Este vorba despre un obiect de fier, cu trei dinţi curbaţi, legaţi de mâner printr-o structură tubulară. Arheologul Paul Şadurschi credea că acest obiect era o armă, un trident folosit la război. „Ţinând cont de felul destul de complicat în care poate fi montată la un mâner, piesa descoperită la Lozna se aseamănă cu un trident descoperit într-un mormânt de luptător din necropola scordiscă de la Karabunna, Iugoslavia. Este lucrată din fier oţelit, datat, alături de alte piese din inventarul mormântului, la mijlocul secolului I î.Hr.“, preciza Şadurschi în revista „Hierasus“. Cutia cu unelte şi arme este posibil să fi fost depusă intenţionat de daci în mlaştină, în cadrul unui ritual. Structurile de lemn este posibil să fi aparţinut şi unei structuri de cult. Deocamdată nimeni nu ştie cu siguranţă la ce a servit această aşezare din mlaştină. Paul Şadurschi bănuia că era însă o zonă intens locuită de daci. Aceştia trăiau în sate în jurul turbăriei, un loc care le oferea resurse naturale, mai ales fierul de baltă folosit în metalurgie. Tocmai de aceea, specialistul botoşănean credea că aici erau ateliere meşteşugăreşti, locuri de cult care aparţineau triburilor dacice din secolele II-III d. Hr, rămase în afara sferei de influenţă romană. Au fost și amfore descoperite la Lozna, care arată că dacii liberi făceau comerţ, fie prădau teritoriile romane, fie cel mai probabil şi una şi alta. Pe lângă meşteşugari şi agricultori, în locuinţele lacustre de la Lozna au trăit şi războinici – aşa cum o arată şi vârful de lance, gheara de fier sau pumnalele de luptă, dar şi o piesă de harnaşament. Specialiştii cred că sunt necesare cercetări mai amănunţite în turbăria de la Lozna, dar fără sprijin financiar, lucrurile se complică, iar cercetările sunt greu de efectuat mai ales în acest mediu complex.

125 de ani de la nașterea doctoriței Florica Bagdasar: vocația de medic și cea de politician, ca prima femei-ministru din România

Data: 2 mai 2026 by Magdalena Albu

Născută, la început de secol XX, mai exact pe 24 ianuarie 1901, într-un oraș multietnic al Macedoniei, supranumit Shanghai-ul Balcanilor, anume, Bitolia, Florica, unul dintre cei patru copii ai profesorului de matematică și inginerului de poduri şi şosele al judeţului Constanţa, Sterie Ciumetti, era înrudită, pe linie maternă, cu familiile Caragiani și Papahagi din Avdela Pindului, cele care au dăruit nume mari culturii române și mediului academic autohton, precum Ioan D. Caragiani, Pericle Papahagi, dar și pe cea dintâi femeie aviator din țara noastră, cu brevetul obținut în Franța, în anul 1914, Elena Caragiani-Stoenescu: „M-am născut pe plaiurile Macedoniei. Tatăl meu, inginer de profesie, funcṭiona în acea vreme şi ca profesor de matematică la Liceul român din Monastir. Acolo mi-am făcut clasele primare. După 1911, familia mea s-a stabilit în ţară. Liceul l-am urmat în bună parte la Bucureşti. Ultimele clase de liceu şi bacalaureatul le-am absolvit în timpul Primului Război Mondial, unde eram refugiaţi, la Roman, în Moldova. Reîntorşi din refugiu în toamna anului 1918, dorinţa mea a fost să devin inginer. Cum aveam o deosebită înclinaţie pentru matematică, împreună cu alte două colege ale mele bune matematiciene, am făcut cererea de a fi înscrise la Şcoala Politehnică din calea Griviţei, din Bucureşti. Pe vremea aceea, însă, fetele nu erau admise la Politehnică. Văzând că cererea noastră întârzie să se rezolve, m-am înscris la Facultatea de Medicină unde am rămas şi după ce în februarie 1919 s-a aprobat intrarea noastră la Politehnică. Celelate două colege de-ale mele au devenit inginere, cu posturi de răspundere în şcoala Politehnică.”

Viitoarea primă femeie deputat din Parlament reprezentând județul Tulcea, întâiul director al Centrului de Igienă Mintală din Bucureşti, singura femeie din delegația română care a participat la Conferinţa de Pace, din 1946, de la Paris, precum și cea dintâi femeie ministru (al Sănătății) din România, Florica Ciumetti (devenită, prin căsătorie, Bagdasar), Florica Bagdasar și-a circumscris parcursul său profesional în sfera cercetărilor legate de psihiatria infantilă, ca medic, începând să își desfășoare activitatea în cadrul Așezămintelor Brâncovenești, de pe malul Dâmboviței: „Am absolvit Facultatea de Medicină în 1924 şi mi-am luat doctoratul în 1926. Am parcurs toată filiera medicală dând concurs de extern, intern, medic de circumscripţie, medic de spitale mixte, medic secundar, medic primar de psihiatrie, având întotdeauna satisfacţia de a fi printre primii candidaţi reuşiţi la concursurile la care am participat.”

Întâlnirea de suflet cu medicul Dumitru Bagdasar și constructul matrimonial, de un sfert de secol, cu acesta au constituit, de fapt, pentru Florica Ciumetti, liniile de forță ale destinului ei, un destin așezat, cu precizie, în oglinda propriei sale vieți: „Încă studentă fiind, l-am cunoscut pe tânărul medic Bagdasar de care m-a legat ani de-a rândul o puternică şi stabilă căsnicie. (…) La finele celor 25 de ani de convieţuire, cât a durat legătura noastră sufletească, reuşisem să vibrăm la unison în toate problemele. Aveam puncte de vedere comune în ceea ce priveşte principiile de solidaritate a familiei, a legăturilor de prietenie, a devotamentului faṭă de bolnav, a obligaţiilor faţă de societate, ca şi în vederile noastre politice. Consideram că omul, cetăţeanul, nu poate fi considerat izolat în diferitele ipostaze de viaţă. A fi bun fiu, frate, soţ, părinte, bun şi sincer prieten, devotat familiei, onest în relaţiile cu cei din jur, era o garanţie care stătea la baza devotametului pentru îngrijirea bolnavilor în suferinţă, pentru alinarea suferinţelor pe plan social, pentru înlăturarea inechităţilor sociale, pentru ridicarea nivelului de trai a celor nevoiaşi. […] Șansa cea mare pentru cariera profesională a Floricăi Bagdasar a reprezentat-o deplasarea în Statele Unite ale Americii, alături de soțul ei, Dumitru Bagdasar (fondatorul Școlii românești de neurochirurgie, împreună cu medicul sucevean Constantin Arseni), ceea ce îi va permite tinerei doctorițe să se specializeze în cadrul Clinicii de neurochirurgie din Boston a lui Harvey Cushing, inițiatorul, în anul 1928, al acordării unei burse Rockefeller special pentru ea, o raritate la acea vreme pentru o femeie, Florica Bagdasar devenind, cu acest prilej, și primul cetățean român care a studiat la Harvard, în S.U.A., între 1927 şi 1929: „Am stat în Statele Unite aproape doi ani şi jumătate. În acest timp, soţul meu a lucrat cu [Harvey] Cushing, iar eu am urmat cursurile Şcolii de Igienă a Universităţii Harvard, specializându-mă în special în igienă mintală. Ne-am înapoiat în ţară, în toamna anului 1929.”

Întoarcerea soților Florica și Dumitru Bagdasar în România a echivalat cu o serie de provocări, dar, în același timp, reușite notorii în profesie, chiar dacă drumul până la recunoaștere și notorietate în lumea medical și științifică a fost destul de spinos și întortochiat. După revenirea sa în România de pe teritoriul american, aceasta lucrează, ca medic, începând cu anul 1934, în orașe precum Cernăuți și Jimbolia, iar, din anul imediat următor, în București, la Spitalul de Urgență, alături de dr. Dumitru Bagdasar, dar și la Spitalul Central: „Timp de trei ani, soţul meu a fost directorul Spitalului de boli mintale şi nervoase din Jimbolia, iar eu am lucrat ca asistent secundar în serviciul lui. La Jimbolia, am înjghebat un serviciu de neurochirurgie în condiţii destul de rudimentare. În 1931, ne-am mutat la Cernăuţi, spital cu mai multe paturi, cu mai mulţi bolnavi pentru adulţi şi copii şi cu un serviciu mare de neurochirurgie. Acolo, soţul meu a organizat un adevărat serviciu de neurochirurgie, iar eu l-am secundat în operaţiile grele pe care le-a făcut în cazul unor tumori cerebrale. În scurt timp, faima lui de neurogirurg iscusit a atras nenumărate cazuri de tumori cerebrale şi medulare venite din toate colţurile ţării. În 1933, soţul meu a fost mutat la Bucureşti, la insistenţele făcute de profesorul Danielopol, de profesorul Marinescu, profesorul Lupu. I s-a creat atunci, la Spitalul Central, prima clinică de neurochirurgie de la noi din ţară.”

Anul 1940 înseamnă un punct nodal în activitatea medicală prodigioasă a fiicei inginerului constructor Sterie Ciumetti, prin contribuția esențială pe care dr. Florica Bagdasar a avut-o la înființarea unui pavilion pentru bolnavi cronici cu 30 de paturi în Spitalul din Jimbolia, dar și prin acordarea de consultații, în regim ambulatoriu, copiilor cu afecțiuni extrem de grave (de tipul crizelor de epilepsie, sechelelor de meningoencefalită TBC, encefalopatiilor cu tetraplegii ș.a.) din acea zonă de țară. Respectul și admirația Floricăi Bagdasar pentru profesionalismul soțului său, dr. Dumitru Bagdasar, precum și susținerea totală, pe care i-a acordat-o acestuia în privința acțiunilor cu caracter politic desfășurate la vremea respectivă, se reflectă în mărturisirile făcute de ea însăși: „Bagdasar a reuşit să îmbine devotamentul pentru profesia lui cu activitatea lui politico-socială. (…) El a ajutat pe toţi aceia care au apelat la el în ilegalitate. (…) Casa noastră din Cotroceni, din strada Djuvara 30, a fost continuu un loc ferit pentru întrevedere al ilegalişilor, punându-le la dispoziţie sala de aşteptare pentru bolnavii care veneau pentru consultaţii. În toată activitatea lui din ilegalitate, l-am secundat cu toată încrederea reciprocă pe care o aveam unul faţă de altul, fără teamă, convinsă fiind că ceea ce el gândea şi făcea era în afara interesului personal, în sprijinul unei cauze sociale drepte şi juste, în sprijinul unui ideal umanitar.”

Destinul familiei Bagdasar se va schimba brusc și din temelii, atunci când Dumitru Bagdasar devine ministrul Sănătății din România: „În martie 1945, i s-a încredinţat doctorului Bagdasar conducerea Ministerului Sănătăţii, într-o perioadă în care ţara era devastată de război şi de secetă, când tifosul exantematic făcea ravagii, când spitalele erau dezorganizate, fără hrană pentru bolnavi, fără medici, fără materiale, fără orice era necesar pentru o bună îngrijire a bolnavilor, scrie Florica Bagdasar. (…) La 16 iunie 1946, s-a stins din viaṭă lăsând un gol în sânul familiei. Dispariţia doctorului Bagdasar a fost considerată ca o pierdere grea şi pentru lumea medicală şi pentru Partidul Comunist care îl considera exponent de frunte.”

Trebuie menționat și faptul că intrarea medicului Florica Bagdasar în zona politicii, după momentul 23 august 1944, a poziționat-o ca membru în felurite organizații ale timpului, precum „Uniunea Femeilor Antifasciste din România”, „Uniunea Patrioților”, „Uniunea Femeilor Democrate din România” ș.a., dar i-a oferit și posibilitatea de a fi singura femeie din cei 73 de membri ai delegației române participante, în perioada august-septembrie 1946, la Conferința de Pace de la Paris. Tot din anul 1946, F. Bagdasar devine și prima femeie ministru (al Sănătății) din țara noastră, înaltă demnitate în stat, pe care o va deține până în luna august 1948, când i se acordă Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”: „Spre finele lunii iulie 1946, la câteva zile după stingerea din viaṭă a soţului meu, am primit vizita câtorva personalităţi din lumea politică: Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Vasile Luca care au venit să-mi comunice ca eu să-i succed soţului meu ca ministru al Sănătăţii. Luată prin surprindere, prima mea reacţie a fost să refuz propunerea. Nu mă gândisem vreodată la aşa ceva şi consideram că este deosebit de grea responsabilitatea de a fi succesoarea doctorului Bagdasar la conducerea Ministerului Sănătăţii şi de asemenea responsabilitatea care îmi revenea ca fiind prima femeie ministru din România. Numirea mea ca ministru al Sănătăţii a rămas însă în suspensie.

La 10 august 1946 Ministerul Afacerilor Externe mi-a comunicat că fac parte din delegaţia română la Conferinţa de la Paris. (…) La 10 seara, am fost anunţată telefonic că sunt chemată să iau parte la Consiliul de Miniştri. Era prima mea întâlnire oficială cu o bună parte din cei [cărora] aveam să le fiu doar peste câteva săptămâni coleg de bancă ministerială. (…) Când am intrat, am găsit aşezaţi în jurul mesei pe membrii delegaṭiei cu care plecasem din Bucureşti şi alte câteva persoane cu funcţii importante în diplomaţie. Îmi amintesc şi acum emoţia pe care am resimţit-o intrând în sala de consiliu am văzut că sunt singura femeie printre atâte figuri politice binecunoscute în ţară la noi şi în străinătate! (…) Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe în aceea perioadă, era oficial şeful delegaţiei. În realitate însă, cel care a condus acel prim consiliu la Paris, precum şi celelte reuniuni care s-au succedat, a fost Gheorghiu-Dej, autoritatea lui necontestată s-a impus de la început.”

Medicul Florica Bagdasar știa ce o așteaptă, fiind conștientă de dimensiunea unui mandat ministerial al Sănătății, primit în anii imediat următori încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial. Radiografia ei obiectivă asupra situației generale din țară demonstra o luciditate și o responsabilitate, pe care numai un profesionist cu majusculă, dublat de un om cu înaltă moralitate și vocația dăruirii, le poate avea: „Cum ştiam precis starea deplorabilă în care se găsea asistenţa medicală din ţară şi cum participasem la eforturile supaomeneşti pe care le făcuse soţul meu în calitatea de ministru al Sănătăţii ca să amelioreze cât de cât rănile lăsate de război, îmi dădeam seama ce greutăţi aveam de întâmpinat la întoarcerea mea în ţară. Mi-am concentrat astfel eforturile, în special asupra soluţiilor în problemele care mă aşteptau. Seceta cumplită din ultimii ani adusese în stare de înfometare mare parte a ţării. Spitalele erau dezorganizate, bolnavii lipsiţi de hrana necesară, de medicamente şi de asistenţă medicală adecvată”. Florica Bagdasar, însă, nu s-a lăsat copleșită de toate problemele social-medicale, pe care le avea de stăpânit. În sinea ei, știa că marasmul putea fi învins, cu eforturi supraomenești. O soluție salvatoare pentru România, venită din partea Țării suezilor, și-a conturat concretețea în acel moment: „La 31 august 1946, am primit o însărcinare specială din partea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, să mă duc în Suedia să tratez oficial pentru Ministerul Sănătăţii Publice din ţară diferite probleme de asistenţă socială şi medicală şi orice alte ajutoare şi medicamente, aparate chirurgicale. În această calitate oficială de a trata probleme de asistenţă a căror nevoie imperioasă în ţară o cunoşteam bine, am stat la Stockholm aproape o săptâmână. În acest interval am luat contact cu organizaţiile de Cruce Roşie, cu Rita Wagner, Ajutaţi copiii, unde am avut multă înţelegere, mărturisește dr. Florica Bgdasar. (…) Imediat s-a organizat în Suedia un Comitet de Ajutorare pentru România care în foarte scurt timp a şi început să trimită alimente, concentrate, medicamente, îmbrăcăminte de care aveau nevoie spitalele noastre. Echipe de asistente şi asistenţi sociali din Suedia, ei la rândul lor au antrenat şi Danemarca şi Norvegia, precum şi nenumăratele vagoane care au sosit eşalonat în cursul anului 1947 în ţară pentru Ministerul Sănătăţii au ajutat la scăderea şi a mortalităţii infantile, la combaterea epidemiei de tifos care bântuia în Moldova, la lupta contra malariei. Ajutoarele suedeze au antrenat şi alte ajutoare care au venit din ţari mai îndepărtate: din Anglia, din Danemarca, din Irlanda, din Statele Unite. Ele au fost un ajutor în perioada grea de după război când ţara era devastată şi de secetă şi de epidemie.”

27 septembrie 1946… O dată din calendar, care a marcat, puternic și definitiv, atât destinul Floricăi Bagdasar, cât și pe cel al comunităților din Moldova și Dobrogea, unde pusese stăpânire epidemia de tifos exantematic, respectiv, de malarie. Atunci, la final de Răpciune al anului ’46, doctorița Bagdasar a devenit cea dintâi femeie-ministru al Sănătăţii din România, depunând jurământul la Palatul Elisabeta, în faţa Regelui Mihai … În legătură cu proiectul unic contra malariei, fondatorul Școlii românești de imunologie și patologie experimentală, acad. Mihai Ciucă, avea să rostească, pentru istorie, următoarele cuvinte: „Eradicarea malariei, (…) o datorăm înaltului spirit de înţelegere şi organizare al doctoriţei Florica Bagdasar.”

Durata mandatului său de la Sănătate nu a fost una îndelungată, ea întinzându-se între 1 decembrie 1946 și 28 august 1948, însă Florica Bagdasar, prin profesionalismul ei dovedit, a știut să scrie istorie în cele 21 de luni de ministeriat, reușind, prin forțe proprii, dar și cu ajutor extern, ceea ce puțini diriguitori ai Sănătății publice au reușit vreodată, la noi în țară, de-a lungul timpului, cu toate că a fost destituită, practic, eliminată politic, din motive… inexistente. Din nefericire, meritocrația nu și-a găsit, niciodată, locul în România, indiferent de epocă, iar, din această perspectivă, victimele au fost numeroase…

Ca multe alte mari personalități ale patriei noastre și ale lumii, medicul Florica Bagdasar a trăit o viață întreagă, sub semnul primatului. În acest sens, istoria neurologiei și a psihiatriei copilului și adolescentului de pe tărâm mioritic o consemnează, de asemenea, în corpusul ei, pe doctorița Bagdasar, ca fiind fondatoarea Centrului de Igienă Mintală din București, pentru tratarea copiilor cu deficiențe mintale și tulburări de comportament, al cărui prim director a fost, desfășurând, deopotrivă, activitatea pedagogică, de conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic, cu aceea de coordonator al serviciului de consultații al Centrului. O mărturie istorică, în acest sens, o întâlnim la specialistul în logopedie și doctor în psihologie Margareta Tomescu, membru fondator al Asociației Logopezilor din Români, care spune următoarele: „În anul 1946, ministrul Sănătătii, doamna Florica Bagdasar, a înființat la București Centrul de igienă mintală cu sediul în str. Vasile Lascăr 14, cu un program după un proiect american şi a cerut decanului facultătii de psihologie, prof. dr. M. Ralea, trei studenţi pentru a face practică în domeniul logopediei. Unul din cei trei studenti am fost eu şi aşa am descoperit minunata lume a logopediei. Institutul a fost repede desfiinţat, sub acuzaţia că a introdus în ţară documente ştiinţifice americane…”

În volumul VIII al Analelor de Psihologie, spre exemplu, Florica Bagdasar a publicat, în anul 1941, un material științific cu titlul „Problema şcolară a copiilor anormali ca inteligenţă şi comportament”, unde expune metodele folosite de către cercetători de renume din domeniul educaţiei și igienei mintale specifice copilului. Printre colaboratorii pe care îi găsim alături dr. F. Bagdasar începâd cu anul 1942, se numără și Florica Stafiescu Nicolescu, un pedagog cu şapte ani de practică în lucrul cu copii de grădiniță și școală primară, precum și profesoara Alexandrina Demetrescu, de la Școala de Educatoare „Pia Brătianu”, la rândul său, având o experiență aparte în urma contactului cu diverse școli din Occident.

Plecând de la principii elaboratoare cu documentat fundament medical, dr. Florica Bagdasar alcătuiește, împreună cu Florica Stafiescu Nicolescu, un Abecedar si o Aritmetică, folosite, cu rezultate pozitive, la nivelul școlilor din țară. Abecedarul, însă, a avut o soartă nemeritată din partea autorităților vremii, care au spus că nu este corespunzător cu noua ideologie comunistă a epocii, iar, la cea de a treia ediție, a fost interzis. Însă, un subterfugiu de întrebuințare a acestui tip de Abecedar tot a existat, prin intermediul unei lacune de redactare a ordinului de interzicere, ce nu preciza explicit faptul că el nu poate fi utilizat în cadrul Centrului de Igienă Mintală din București, așa că, în perioada 1948-1951, s-a desfășurat o activitate complex, în acest sens, cu o serie de specialiști remarcabili. (…) După demiterea din 28 august 1948 a Floricăi Bagdasar din poziția de ministru al Sănătății și, trei ani mai târziu, în 1951, în urma demisiei forțate din scaunul de deputat al Marii Adunări Naționale din partea județului Tulcea, „În ziarul «Scânteia» din 18 ianuarie 1953, apare un articol intitulat «Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei». Centrul de Igienă Mintală se desfiinţează. Se ţin şedinţe la şcoli, se citeşte articolul din ziar, după care se fac comentarii: «Centrul este condus de trădători, duşmani ai clasei muncitoare». Articolul din Scânteia este reprodus în întregime în toate ziarele de specialitate din capitală şi din ţară. Articolul este prelucrat şi discutat în toate şcolile şi în spitale. Această campanie furibundă durează aproape 10 ani. După apariţia articolului din Scânteia, în închisoare fiind, am fost trecută la munca de la fermele de lângă Bucureşti: Bragadiru, Domneşti. (…) În biletul de eliberare nu s-a stabilit nici o culpă. Abecedarul nu era o dovadă legală. (subl. n.) Părinţii mei bătrâni şi bolnavi au fost nevoiţi să ardă toate cărţile din casă. Se zvonise în sat că am fost arestată din cauza cărţilor”.

Între anii 1953-1956, Florica Bagdasar a fost la un pas de execuție. Falsul oprobiu publico-mediatic fusese bine ticluit de către propaganda de serviciu a regimului politic în dizgrația căruia căzuse. Campania denigratoare, ce viza așa-zisul ei cosmopolitism și „ploconirea slugarnică în fața putredei ideologii burgheze”, precum și „pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”, a lăsat-o fără postul de director al Centrului de Igienă Mintală din București și, implicit, fără venituri bănești.

Pentru Florica Bagdasar, nu a luptat, însă, nimeni. Doctorița care, de una singură, eradicase malaria în județul Tulcea, ca ministru al Sănătății, se afla, acum, față în față doar cu ea însăși… Umbra lui Sterie Ciumetti tatăl și a doctorului Dumitru Bagdasar pluteau departe, într-un univers de unde nu-i puteau întinde nicio mână… Totuși, vreme de patru ani, din 1957 și până în 1961, dr. Florica Bagdasar va deveni vicepreședinta Crucii Roșii din România și va fi decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române. Acest lucru nu a mai putut, însă, șterge, nimic din urmele persecuției politice nemeritate, de aproape un deceniu întreg, pe care F. Bagdasar o trăise din plin, la limita existenței de zi cu zi…

Comoară descoperită în nordul României: vas de argint cu șase brățări și 600 de monede romane

Data: 2 mai 2026 by Redacția

Un detector a zbârnâit insistent undeva pe lângă Darabani (jud. Botoșani), pe malul Prutului. Posesorul său nici nu se aștepta să aibă parte de o descoperire arheologică de o importanță rară la marginea unei păduri și anume un tezaur dacic din argint. Comoara cuprinde aproximativ 600 de monede romane și șase brățări remarcabile, fiind cel mai mare tezaur de acest tip descoperit în nordul extrem al țării. Obiectele au fost predate Primăriei Darabani, care a anunțat imediat specialiștii. În prezent, piesele se află la Direcția Județeană de Cultură Botoșani, urmând să fie trimise pentru expertizare la Muzeul Național de Istorie al României. Această descoperire este considerată una dintre cele mai semnificative de pe teritoriul României, în special datorită brățărilor de argint. „Pentru noi, această bucurie este cu atât mai mare. Este un tezaur destul de important; chiar dacă pe teritoriul României, în ultimele două secole, s-au găsit cel puțin 100 de piese similare (nu toate de aceeași anvergură sau cu tot atât de multe piese), contextul în care aceste brățări dacice încep să devină tot mai cunoscute în lume face descoperirea și mai valoroasă. Într-un singur tezaur au fost descoperite șase brățări, iar cel puțin patru dintre ele sunt de origine dacică”, spune arheologul Aurel Melniciuc, directorul Muzeului Județean de Istorie Botoșani. Zona Văii Prutului, unde a fost făcută descoperirea, este un punct strategic istoric, fiind o cale de comunicație esențială între Est și Vest încă din antichitate. Pe lângă minunatul vas de argint masiv în care erau depozitate cele 600 de monede și brățările superb lucrate, au mai fost identificate în zonă două inele medievale și fragmente din Epoca Bronzului. Conform procedurilor legale, tezaurul a fost predat autorităților competente.

Istoricul Dănuț Huțu, directorul Direcției Județene de Cultură Botoșani, a precizat: „Urmează să transferăm obiectele la Muzeul Județean pentru expertizare. Un specialist trebuie să le stabilească valoarea patrimonială și financiară. În funcție de rezultat, piesele vor fi clasate la categoria Fond sau Tezaur.” Expertiza preliminară arată că piesele provin din epoci diferite, ceea ce sugerează o acumulare în timp a tezaurului. Patru dintre brățări datează, cel mai probabil, din primele secole după Hristos (până în secolul al III-lea d.Hr.; simbolurile aflate pe acestea sunt legate de apariția Noului Timp (ca un vortex, ca un „ochi”) și al Nodului Gordian care leagă epocile între ele – prag al timpului). Celelalte două sunt mult mai vechi, datând din secolul I î.Hr., și aparțin arealului cultural traco-egeean din zona de sud a Dunării (?). O piesă care atrage atenția în mod deosebit este o brățară dacică de mari dimensiuni, decorată cu două toporașe — un detaliu extrem de rar întâlnit. Se presupune că majoritatea brățărilor au aparținut unor femei, însă cea de mari dimensiuni ar fi putut fi purtată de un războinic (lovitura schimbării modului de curgere a timpului va fi ca o „lovitură de topor”- n.a.). „Întreg tezaurul variază între secolul I î.Hr. și secolul III d.Hr. Ne dăm seama de acest lucru după monede (unele imperiale, altele republicane), dar și după tipul pieselor. Două dintre ele sunt cele mai importante, de origine sudică, traco-egeeană, cu capete de șerpi (toate brățările dacice de aur descoperite la Sarmisegetusa sunt cu capete de șerpi – n.a.). Există similitudini în toată Transilvania, iar în județul Botoșani mai avem o piesă asemănătoare în tezaurul de la Dersca”, adaugă Aurel Melniciuc. Specialiștii de la Botoșani vor organiza săpături arheologice (un sondaj) în punctul unde a fost găsit tezaurul pentru a verifica dacă mai există și alte vestigii. După finalizarea expertizei, descoperitorul ar putea fi recompensat conform legii.

Faptul că o asemenea descoperire a avut loc la Botoșani nu este întâmplătoare. Reputatul istoric Mircea Petrescu Dâmbovița numea județul Botoșani un „El Dorado” al arheologiei românești, datorită numărului impresionant de situri. Descoperirile din zonă acoperă o perioadă uriașă, de la Paleolitic (acum 140.000 de ani) până în secolul al XIX-lea. „Județul este cu adevărat valoros. Avem 250 de situri înscrise în Lista Monumentelor Istorice și peste 1800 de situri în Repertoriul Arheologic Național”, declară Dănuț Huțu. Comoara de la Darabani se încadrează în categoria obiectelor tezaurizate, fiind, cel mai probabil, ascunsă de proprietari în vremuri de restriște. Numărul mare de monede, atât imperiale cât și republicane, proveneau fie din jaf, fie din stipendii acordate de romani dacilor. Zona era locuită, în primele secole al erei noastre de triburile carpilor, neam al „dacilor liberi”, adică aflați în fara stăpânirii romane și care, în colaborare cu triburile germanice și iraniene lansau expediții dure de jaf și pradă în provinciile romane. Tot în județul Botoșani, în anii 60 a fost descoperit și un tezaur de aur, extrem de important, în cetățile traco-getice de la Stâncești care au fost locuite între secolul VI î.Hr şi secolul secolul III î.Hr.. Era vorba despre două aplici folioforme din aur, două psalii din argint şi alte piese folosite de călăreţii războinici la echiparea de luptă a cailor. Dar ceea ce a atras din start atenţia arheologilor a fost o piesă din aur masiv, al cărui model, spun specialiştii, este unicat în Europa. Acele tezaur se află la Muzeul Național de Istorie al României, unde vor ajunge probabil și cele șase brățări dacice nou descoperite. (G.V.G.)

„Sala de consiliu” – o megastructură cucuteniană veche de 6.200 de ani din Botoșani, „care nu ar trebui să fie acolo”…

Data: 2 mai 2026 by George V. Grigore

Nu este pentru prima data când se descoperă o asemenea structură în cadrul acetei civilizații misterioase. De data aceasta arheologii care lucrează în nord-estul României au descoperit o vastă clădire comunitară datând din jurul anului 4000 î.Hr., aceasta fiind una dintre cele mai vechi megastructuri cunoscute din lume și doar a șasea de acest gen descoperită vreodată în cadrul culturii Cucuteni-Trypillia, după cum transmite „Popular Mechanics”. Situată în așezarea Stăuceni-Holm din județul Botoșani, structura dreptunghiulară cu podea din stejar acoperă aproximativ 350 de metri pătrați și se află între șanțuri defensive și o palisadă la intrarea în așezare, fiind de trei până la cinci ori mai înaltă decât casele obișnuite. Arheologii estimează că comunitatea din jur cuprindea aproximativ 45 de case și 320-350 de locuitori, o populație modestă în comparație cu cele mai mari situri Cucuteni-Trypillia, dar care a investit totuși în această clădire comunală supradimensionată. Datarea cu radiocarbon plasează structura printre cele mai vechi megastructuri cunoscute ale acestei culturi, care a înflorit pe teritoriul actualei Românii, Moldovei și Ucraine între aproximativ 4800 și 3000 î.Hr.. În interior, arheologii au descoperit o podea de stejar acoperită cu argilă arsă și o concentrație densă de artefacte, inclusiv un cap de taur sculptat atașat unui bol descris ca fiind „remarcabil”, un idol conic cu funcție necunoscută, trei polonice (unul pictat) și un vas canelat pictat în ocru roșu, alături de numeroase unelte de silex. Rămășițele vegetale conservate în clădire includeau cereale, fructe și semințe de mătrăgună, o plantă psihoactivă folosită frecvent în contexte medicinale și rituale cu peste 6.000 de ani în urmă.

Cercetătorii consideră că megastructura avea probabil mai multe încăperi, folosite pentru locuit, gătit, depozitare și, posibil, activități rituale, și ar fi putut avea chiar un etaj superior care funcționa ca o terasă în aer liber. Deși studiile geomagnetice inițiale sugerau existența unor vetre și gropi de depozitare, săpăturile au contrazis această imagine, lăsând nerezolvată problema scopului exact al clădirii. Autorii studiului publicat în „Plos One” avertizează că „în această etapă a cercetării este nerealist să se considere funcția clădirii ca fiind una de depozitare sau un loc comun pentru consumul de alimente” și notează că nu există dovezi clare că aceasta a servit exclusiv ca spațiu de cult. „Poate că megastructura era doar o casă mai mare pentru o familie mai numeroasă, o clădire comună pentru luarea deciziilor sau un loc de întâlnire pentru locuitori de rang înalt, reflectând schimbarea către o organizare mai ierarhizată a comunității”, au scris ei, prezentând structura ca un posibil experiment timpuriu de guvernare comună. Având în vedere că până în prezent a fost excavată doar aproximativ o pătrime din clădire, se așteaptă ca lucrările în curs să aducă mai multă lumină asupra modului în care această comunitate veche de 6.200 de ani s-a organizat, a luat decizii și a trăit împreună pe un vârf de deal bătut de vânturi, în ceea ce este astăzi nord-estul României.

Structura, „care nu ar trebui să fie acolo”, ne obligă „să regândim modul în care comunitățile Cucuteni-Trypillia se autoguvernau — și când”, scrie publicația „Anthropology.net”. Întreaga lume se uită spre România: Descoperirea care zguduie istoria – această mega-structură de 6.000 de ani arată că oamenii trăiau cumva fără lideri (o democrație embrionară?) O clădire uriașă, diferită de tot ce se știa. Fără urme de locuire: nu era casa unui lider. O civilizație fără conducători? Un posibil centru de decizie al comunității. Descoperirea intră direct într-unul dintre cele mai controversate subiecte din arheologie: modul în care erau organizate comunitățile din cultura Cucuteni–Trypillia, una dintre cele mai avansate civilizații din Europa preistorică. Această cultură, care a existat între anii 5000 și 3500 î.Hr., este cunoscută pentru așezările sale mari și bine organizate. Cu toate acestea, până acum nu au fost descoperite dovezi clare ale existenței unor conducători, cum ar fi palate sau morminte bogate. Noua structură descoperită în România ar putea oferi o explicație: puterea nu era concentrată într-o elită, ci gestionată colectiv. „Mega-structura pare să nu fie necesară pentru o locuință obișnuită, dar, fiind un element recurent în siturile Cucuteni–Trypillia, este cel mai bun candidat pentru un spațiu de guvernare comunitară”, au explicat autorii studiului. Un posibil centru de decizie al comunității. Potrivit cercetătorilor, clădirea ar fi putut funcționa ca o sală de adunare, unde membrii comunității luau decizii, organizau activități economice sau desfășurau ritualuri. Faptul că este amplasată lângă intrarea în așezare sugerează că avea și un rol simbolic, fiind probabil unul dintre cele mai importante puncte ale comunității. Dacă ipoteza se confirmă, ar însemna că aceste comunități reușeau să se organizeze fără un sistem clasic de conducere, bazat pe lideri sau elite. Poate o primă societatea democratică înaintea Greciei antice, cu o Acropolă, cu un mod inovator de a supraviețui și a evolua pe cărarea timpului a toate trecător…

Spre următoarea formulă (cu trese și epoleți!) a unei structuri „europene” cangrenând, nu doar ceea ce a fost cândva Europa „părinților fondatori”, ci și alianța militară (european-ucrainizată) postNATO…

Data: 1 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

La ce piețe comerciale, emergente până mai ieri doar statelor membre, a acaparat Ucraina, nici nu se mai pune problema dacă aceasta chiar va mai avea nevoie de Uniunea Europeană… De Europa în actuala ei structură juridică… De Europa atâtor condiții de aderare și postaderare („integrare”)… De Europa cea prea plină de „stegulețe roșii” și „infringementuri” la adresa propriilor membre… Da, de banii Europei va avea mereu nevoie!… Și îi va lua pe mai departe!… Dar nu la rând cu toate celelalte state UE, nu prin acceptarea a fel și fel de mecanisme împovărătoare… Îi va lua, până la ultimul eurocent, pe seama cheltuielilor „de apărare” ce sunt impuse țărilor membre… Prin obligarea, cât de curând, a achiziționării de arsenal și muniție strict din producția militară ucraineană, anunțată deja de Kiev ca fiind excedentară!… Excedentară nevoilor actuale ale războiului cu Rusia… Și având la dispoziție un volum de export dublând ceea ce mai folosește pe frontul activ… O producție gata de împachetat… Dar nu ca „made in UE”… Ori „împreună cu UE”… Nu ca vânzare a unei producții militare excedentare prin care ar trebui, înainte de toate, să-și achite datoriile față de fiecare dintre statele europene… Pentru că Ucraina nu va înapoi, fără bani, nici măcar o țeavă de pușcă… Ba, decât să înapoieze ceva Europei, din ceea ce a primit gratis, ca sprijin militar, de la actuala structură UE, Kievul ar pune mai degrabă umărul la „resetarea” întregii Uniuni Europene… La „reconfigurarea” acesteia când nu o să-i mai fie de folos actuala ei formulă juridică și politică… Pentru că, prin poziționarea de acum, ca producător militar major, Kievul este mai aproape de o aderare la structura următorului „NATO” (cel strict european, ca forță cu genunchiere „bruxeleze”), decât de UE… Unde ar putea intra chiar ca „membru gold”, ca țară cu supraproducție de armament și muniție… Iar asta se va întâmpla pentru că Europa este captivă deciziilor clicii trădătoare de la Bruxelles, dar și incapacității de reacție a liderilor statelor membre… Care, în fapt, de la prima acțiune de „marketing militar” al Ucrainei, cu oferte de vânzări militare către zona arabă, ar fi trebuit să ceară Kievului să restituie, fie și în echivalent de alte produse militare, tot ceea ce a primit din rezervele statelor UE, acestea periclitându-și, în fond, propria securitate militară… Dar nu au făcut-o, iar Ucraina anunță astăzi, aproape ca la iarmaroc, excedentul producției sale militare… Fără ca Europa să îndrăznească să-i ceară, tocmai din acest excedent, muniția și armamentul pe care le-a colectat și le-a livrat Kievului… Dimpotrivă, stă supusă, așteptând deschiderea tejghelei militare a Kievului și pentru Europa… „Și pentru Europa”, căci, excedentul militar al actualei industrii militare a Ucrainei va fi scos la vânzare pe bătrânul continent doar după ce va acoperi contractele de export către zona arabă…

Or, să nu ne mire dacă, până se vor trezi națiunile Europei că au ajuns a importa, pe bani grei, armament și muniție pentru refacerea propriilor stocuri, golite pentru a fi date gratuit Ucrainei, actuala structură juridică a Uniunii Europene, căreia i s-ar mai putea cere cuvenita socoteală, să fi fost deja „reașezată”… Poate chiar ca o următoare uniune reconfigurată ca o structură construită, nu pe seama apelului „părinților fondatori”, de solidaritate a națiunilor europene pentru a trăi în liniște, ci pe un calapod de bocanc militar… Poate chiar prin reconfigurarea imperiului următor din alianța militară a unui NATO ucrainizat…

Pentru că, aici, este cel mai mare risc a injustei (ne)poziționări a statelor europene față de ziua de mâine… Acela în care, înainte să ceară socoteală pentru fiecare fond livrat Ucrainei, să se trezească, într-o configurație militară „a priori”, achiziționând tehnică de război sub tutela unei alianțe puse la dispoziția Kievului… Pentru că, în fond, de ce Ucraina și Bruxelles -ul să se mai complice (pentru aderarea Ucrainei la actuala UE) în căutarea unei formule europene (cu toate acele cerințe și impuneri de asigurare și garantare a drepturilor cetățenești, de configurare ca stat democratic, de respectare a drepturilor minorităților, a constituției europene și, în general, a drepturilor omului), când se poate transforma direct în locomotiva militarizată (printr-o producție de armament deja excedentară) a următorului „tren” spre formula Europei de mâine, înlocuind inclusiv Alianța NATO…

Ultimul subiect de testare…

Data: 1 mai 2026 by Petru Jipa

Ultimul subiect de testare este viața umană și cât poate îndura omul. Genul acela care se așază în scobitura din spatele coastelor atunci când un diagnostic aterizează ca un plic sigilat scăpat pe lemn lustruit: oficial, ireversibil, final. „Ultimul subiect de testare… viață”. Nu o frază șoptită în clinici sau înscrisă pe rapoartele de laborator, ci una care se ridică, neinvitată, în liniștea de după fiecare scanare medicală, fiecare raport genetic, fiecare oboseală inexplicabilă care persistă prea mult viața, redusă la cea mai austeră, neclintită examinare a sa: testul final. Aceasta nu este o metaforă ca ornament, este o metaforă ca anatomie. Timp de decenii, ne-am externalizat calculele existențiale către instituții: școlile ne-au evaluat intelectul, angajatorii ne-au evaluat utilitatea, algoritmii sociali ne-au măsurat rezonanța. Dar viața însăși acest puls volatil, luminos, finit a fost întotdeauna finalul neevaluat. Sosește fără programă, fără rubrică, fără plasa de siguranță a reluărilor. Întrebările sale nu sunt cu variante multiple de răspuns, ci viscerale: „Cât curaj poți avea atunci când certitudinea se dizolvă?” Mă întorc în timp acolo unde rădăcinile mele au prins rod. Mă gândesc la tata care-mi vorbea de o rudă care a fost condamnată pe viață. Ce a făcut tată, întrebam eu. Nimic fiule, nu a recunoscut politica pe care voiau să o facă niște neica nimeni. Mă întorc în timp, parcă este ceva asemănător cu acest astăzi. Sau poate eu sunt neadecvat, un personaj din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu alți cuci. Nu mă pot adapta unui sistem politic. Am iubit vechiul sistem tot atât cât iubesc sistemul actual, sau poate că „iubesc” sistemul actual mai mult când văd că astăzi nu mai există nimic. Au distrus tot…!

Dar voiam să vorbesc despre o rudă din partea tatălui meu. Tata cu toate că a fost decorat în război, securitatea de atunci l-a bătut o dată pe lună pentru a afla unde se ascunde acestă rudă. Pe un „Site” cu istorii secrete am descoperit această pagină, și poate că istoria este scrisă în noi, iar noi nici nu ne dăm seama… „Documentele identificate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prezintă povestea în imagini a două grupări de rezistență din România comunistă: „Gărzile Decebal” și gruparea unor foști membri ai Partidului Național Țărănesc din Prahova. Documentele reprezintă de fapt o reconstituire a unor momente din activitatea celor două organizații anticomuniste și au fost realizate după capturarea luptătorilor. Chiar dacă membrii acestor grupări apar mărșăluind, în timpul unor ședințe conspirative sau poze de grup, aceste ipostaze au fost regizate de Securitate, după încheierea anchetelor. Ca atare, cei fotografiați erau conștienți de soarta care îi aștepta, iar mulți dintre ei trecuseră prin torturile specifice anchetelor din acei ani. Fotografiile prezintă momente din viața membrilor celor două „organizații subversive”, locurile în care se ascundeau sau reproduc procese verbale redactate de aceștia, „corpuri delicte” identificate de Securitate în momentul arestărilor operate și chiar instantanee realizate cu „organele de depistare”, adică cu angajații structurii represive care au participat la reținerea partizanilor anticomuniști.

Cum despre „Gărzile Decebal” au fost publicate mai multe studii, cunoscându-se datele esențiale despre această organizație, prezint câteva informații despre Dumitru Petrescu zis Marinaru și Florea Petre zis Costache. Dumitru Petrescu zis Marinaru. Născut la 26 octombrie 1896 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova, a avut inițiativa înființării acestei organizații în 1951. La înființarea ei, a participat și Florea Petre zis Costache. Fondatorul grupării a fost capturat în 1956. Din organizație au făcut parte mai mulți nepoți și rude ale acestuia care au fost la rândul lor arestate, organizația fiind creată în baza acestor relații de rudenie ce existau între membri, ceea ce i-a permis lui Dumitru Petrescu să supraviețuiască vreme de 5 ani. Judecat și condamnat inițial la temniță grea pe viață, pedeapsa i-a fost comutată ulterior la 25 ani de muncă silnică . A fost închis la Jilava, Văcărești, Aiud, unde a participat la greva/protestul deținuților din 1957, de unde a fost transferat la închisoarea Râmnicu Sărat, condusă pe atunci de Alexandru Vișinescu. A fost eliberat la 14 aprilie 1964. Florea Petre. Deși este indicat în legendele pozelor realizate de Securitate ca membru al Mișcării Legionare și chiar șef de garnizoană, Cicerone Ionițoiu precizează că ar fi făcut parte din PNL și ulterior din PNȚ. Afirmațiile sale sunt susținute și de însemnările privind orientarea lui politică din fișa matricolă penală. De profesie învățător, Florea Petre s-a născut la 29 martie 1911 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova. Arestat în iulie 1956, a fost condamnat inițial la muncă silnică pe viață, pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost închis la Aiud, Botoșani și Râmnicu Sărat, fiind eliberat în 1964. Cazul său poate reprezenta un indiciu că Securitatea era interesată să-i prezinte pe membrii unor alte partide politice drept membri ai Mișcării legionare. Notă: informațiile biografice despre cei doi luptători au fost preluate din fișele matricole penale aflate pe site-ul IICCMER și din lucrarea lui Cicerone Ionițoiu, „Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar”, București, Editura Maşina de scris, 2000-2007.”

Când unui sistem nu-i convine ceva, are grijă să te încadreze, să-ți pună ceva pe grumaz. Așa a fost, așa este și acum. Dar să fie pace!

Iude, tâlhari, trădători de neam și de țară…

Data: 1 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Numiți un guvern, un partid, o coaliție aflată la conducere României care, în timpul guvernării, să fi făcut investiții în viitorul României! Numiți un guvern, un partid, o coaliție aflată la conducere României care să facă toate aceste lucruri, nu doar unul: – investiții majore în industria României; – investiții în agricultura României; – investiții majore în infrastructură, construind drumuri, poduri, aeroporturi, porturi; – investiții în sistemul de Educație Românesc prin școli bune; – investiții în sistemul de Sănătate național; – stimularea micilor producători de hrană; – stimularea micilor meșteșugari; – stimularea micilor producători de bunuri de consum; – stimularea întreprinderilor familiale, – stimularea tinerelor familii; – stimularea natalității… Numiți un singur guvern în timpul căruia, în afară de aceste lucruri menționate mai sus, să se fi făcut ceva pentru a fi mai bine PENTRU TOȚI ROMÂNII, nu doar pentru anumite categorii sociale și numai pentru anumite categorii profesionale! Toate aceste partide numite astăzi „tradiționale” NU AU FĂCUT NIMIC! Ce au făcut a fost ca în timpul guvernării lor să avantajeze, prin rotație, numai pe unii! Niciodată TOT POPORUL ROMÂN! Au dat, întotdeauna numai înainte de alegeri, pomeni electorale sau au luat măsuri care să favorizeze NUMAI UN SINGUR SEGMENT din masa votanților! Ca ei să fie siguri că ajung iar la putere! Nu că i-ar fi durut măcar în cur de altcineva decât de ei, de neamurile, amantele și pupincuriștii lor!

Să vă mai amintesc? Le știți la fel de bine ca mine! Așa au reușit să obțină voturile necesare pentru a rămâne la putere, la ciolan! Aruncând, o dată la patru ani, firmituri de la masa bogată a hoților, doar unora din poporul pe care-l furau, nemernicii! În 36 de ani, poporul a fost condus de niște hoți care ne-au furat și care ne-au aruncat în scârbă înapoi, periodic, resturi din propriile noastre bogății, pe care ei și le-au însușit ca niște TÂLHARI! Și, mai mult, nu le-a ajuns ce au furat, ne-au mai și îndatorat, ca noi să fim și mai săraci, iar ei și mai bogați, și mai puternici! O văd pe Dancilă, care se lăuda ca a făcut câțiva kilometri de irigații! Nerușinata! O vad pe Dancilă care se laudă ca ea „nu ne-a îndatorat prea mult”. Dar de ce trebuia să mai împrumutăm bani? Auzi, fă, Dancilă, nu tu ai fost prima care a semnat pentru închiderea minelor din România, fă?! Crezi că am uitat?! Îi văd pe unii care îl laudă pe Dragnea că a dat bani instituțiilor, ca să își plătească datoriile către furnizori. Păi asta era jobul lui, asta era obligat sa facă, asta era datoria lui, era fișa postului! A făcut ce era normal. Nu vreo favoare cuiva! Îi văd pe unii care îl regretă pe Năstase, care a vândut pădurile României, care a vândut Petrom! Sub Iliescu, pe care îl boceau cu lacrimi pe la TV! Voi știți ce s-a întâmplat cu directorul general al Rompetrol când a venit faxul prin care era anunțat ca Petrom fusese vândută? Omul acela habar nu avea ce făcea guvernul Năstase! A citit faxul și a căzut din picioare, omul acela care făcuse din Petrom cea mai profitabilă companie de stat a României, a făcut infarct! Infarct, l-au luat cu salvarea! Și știu asta de când s-a întâmplat, de la cineva care era în birou cu el când s-a prăbușit omul acela! Care m-a sunat și mi-a povestit cu lacrimi în voce ce s-a întâmplat! Văd Liberalii care au SUGRUMAT inițiativa PRIVATĂ! Văd Liberalii care au pus taxe peste taxe și au obligat zeci de mii de firme SĂ ÎNCHIDĂ! Văd liberalii care au înțeles că „Prin noi înșine!” înseamă să fie SLUGILE INTERESELOR STRĂINE! Văd USR-ul care are sarcină de partid să DESFIINȚEZE FAMILIA, să rupă, să înstrăineze copiii de părinții lor, de bunicii lor! Văd USR-ul care are sarcina de a-L elimina pe Dumnezeu din viețile noastre, dar mai ales din viețile copiilor noștri, înlocuind Dreapta Credință cu idoatrizarea curcubeului, a bolii psihice!

Tot ce au făcut aceste partide, „istorice” sau fătate de necuratu’ însuși în laboratoarele neomarxiștilor, a fost SĂ NE VÂNDĂ și SĂ NE ÎNVRĂJBEASCĂ, pentru ca ei să să ne conducă LA DEZASTRU! Au adus VRAJBĂ, SĂRĂCIE, PROSTIE, boala fizică și psihică asupra României! Nu mă credeți?! Gândiți-vă la cum pensionarii care au muncit o viață sunt făcuți „cerșetori”. Gândiți-vă cum v-au spus că profesorii „nu produc bani”. Gândiți-vă cum au cumpărat, practic, medicii și cadrele medicale în PlanDemonium și cum au ajuns medicii cea mai detestată categorie profesională! Gândiți-vă cum au creat „pensionarii speciali” pentru a ține Justiția îngenuncheată, asigurându-se că ei, VÂNZĂTORII de Neam și Țară NU VOR PLĂTI NICIODATĂ! Unde e flota României, Basescule?! Gândiți! Gândiți cum v-au arătat cine sunt „dușmanii”: pensionari, profesori, preoți, judecători, medici, bugetari, patroni, părinți, agricultori, tineri, suveraniști, pro-europeni, putiniști, pro-occidentali… și așa mai departe! Ca să nu vedem cine sunt ADEVĂRAȚII DUȘMANI ai poporului Român! Ei sunt cei mai mari dușmani! Ei și slugile lor obediente, proaste și nemernice, care învârt pe degete un întreg Popor! Un popor care devine fidel pentru că, din când în când, stăpânii îi aruncă în greață un colț de pâine. După care îi mai dă niște șuturi în cur! Vedeți cum toți s-au coalizat, încă o dată, ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN! Iar azi ii văd pe unii care au săpat mormântul României la TV, având nesimțirea și tupeul să spună ca ei au vrut și vor binele României!

SIKTIR, mă! Viermi neadorniți care mănâncă de viu un Popor, o Țară aflată în comă! Asta sunt și PSD, și PNL, și USR, și UDMR! Și toți conducătorii lor, trecuți și prezenți! FĂRĂ EXCEPȚIE!

Istoria în mers: Strâmtoarea Ormuz

Data: 30 aprilie 2026 by Tiberiu Tudor

Blocada iraniană ̶ închiderea strâmtorii

Răspunsul Iranului la atacul devastator al forțelor americano-israeliene din dimineața zilei de 28 februarie 2026 (operațiunea „Epic Fury”) a fost instantaneu: un val de rachete și drone asupra unor obiective militare și strategice israeliene și asupra bazelor americane din regiune, precum și închiderea strâmtorii Ormuz. Operațiunea a fost denumită de iranieni „Adevărata Promisiune ̶ 4″ (fiind al patrulea răspuns de acest tip la diversele atacuri israeliene). Închiderea strâmtorii a fost o lovitură surprinzătoare atât pentru administrația de la Washington, cât și pentru oficialii israelieni. Pentagonul și Consiliul Național de Securitate al SUA au considerat posibilitatea ca Iranul să închidă strâmtoarea un „subiect secundar” și au apreciat o asemenea operațiune ca improbabilă întrucât „ar fi un act de sinucidere economică a Iranului”. Ulterior, în cadrul audierilor din comisiile de apărare ale Congresului Statelor Unite, mai mulți analiști au confirmat că avertismentele serviciilor de informații navale (ONI) despre posibilitatea unui „răspuns asimetric total” al Iranului au fost ignorate de liderii politici care au aprobat atacul din 28 februarie. Strâmtoarea Ormuz (Hormuz) este mărginită pe malul iranian de un lanț muntos (Zagros), abrupt, o barieră naturală plină de peșteri și labirinturi naturale, la care iranienii au adăugat rețele de tuneluri militare, pe care oficialii le numesc „orașele rachetă”, adăpostind rachete anti-navă, baterii de coastă, drone, șalupe înarmate cu rachete și mine pentru atacuri rapide, în roi. O asemenea configurație este nedetectabilă din satelit și impenetrabilă la bombele Bunker Buster folosite din plin și eficient de aviația israeliană în centrul Teheranului, în atacul de la 28 februarie. Conducerea operațiunilor iraniene din strâmtoarea Ormuz este exercitată de Marina Corpului Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC-N). Spre deosebire de armata regulată, IRGC este o structură militară profund ideologizată, inclusiv în cultul martiriului. Este considerată coloana vertebrală a regimului islamic și răspunde direct în fața Liderului Suprem. IRCG a declarat oficial închiderea strâmtorii la 2 martie.

Ultimatumurile lui Donald Trump

Liniile de forță ale istoriei acestei perioade vor fi devoalate, ca de obicei, peste două – trei decenii, când o parte din documentele esențiale va fi desecretizată. Deocamdată se știe că la 11 februarie a avut loc în Sala de Criză (Situation Room) ̶ o zonă ultra-securizată și dotată a Casei Albe, în care are acces numai vârful conducerii Statelor Unite ̶ o întâlnire la vârf, la care a participat și premierul israelian Benjamin Netanyahu. În pofida rezervelor exprimate de șefii diverselor Departamente, acesta a reușit să-l convingă pe președintele Donald Trump de oportunitatea momentului atacării și decapitării conducerii Iranului, a schimbării de regim politic și a anihilării potențialului nuclear iranian. Atacarea bazelor militare americane din regiune a fost un risc asumat, dar schimbarea de regim politic nu s-a produs, iar Iranul a apăsat butonul de comandă al unei arme cu efect neprevăzut: închiderea strâmtorii prin care se desfășoară o cincime din tranzitul maritim mondial de petrol. La 5 martie IRGC a instituit blocajul selectiv: pentru Statele Unite, Israel și aliații occidentali. Navelor țărilor considerate neutre sau prietene (în special China, principalul cumpărător de petrol iranian) li s-a permis tranzitul. Prețul barilului de petrol a explodat, bulversând întreaga economie mondială. Președintele Trump a realizat cu întârziere ce Cutie a Pandorei a deschis și a recționat într-o manieră ultimativă. La 21 martie a dat un prim ultimatum, de 48 de ore, Iranului, cerând redeschiderea completă a strâmtorii, și amenințând cu distrugerea, în caz contrar, a centralelor electrice și a podurilor iraniene. La 23 martie a prelungit termenul cu 5 zile, invocând „discuții productive” cu oficialii iranieni, deși Teheranul a negat public existența negocierilor la acel moment. La 26 martie termenul a fost din nou amânat, cu încă 10 zile, stabilind data limită pentru 6 aprilie. Trump a declarat că a făcut „ o pauză” la cererea guvernului iranian. Aceste amânări au fost urmate de un al patrulea ultimatum, în dimineața zilei de 7 aprilie, în care a ridicat nivelul amenințării: „O întreagă civilizație va muri în această seară, pentru a nu mai fi adusă niciodată înapoi. Nu vreau să se întâmple asta, dar probabil se va întâmpla.” Această frază a stârnit critici dure la nivel internațional, fiind condamnată, printre alții, de către Papa Leon al XIV-lea și de Secretarul General al ONU, António Guterres.

Iranul a răspuns cu scuturi umane simbolice de mii de oameni în jurul unor centrale electrice și pe câteva poduri emblematice, precum și cu amenințarea că va ataca la fel infrastructura civilă din statele din jur în care americanii au baze militare. În aceeași seară, de 7 aprilie, cu puțin timp înainte de expirarea termenului limită, Trump a anunțat suspendarea atacurilor și stabilirea unui armistițiu de două săptămâni, mediat de Pakistan.

Toate ultimatumurile nu au fost transmise prin canale diplomatice formale sau prin documente oficiale de tipul „Executive Orders”, ci au fost lansate prin postări pe Truth Social, platforma proprie a lui Donald Trump, ceea ce i-a permis revenirea cu versatilitate asupra lor, argumentând că „negociază în timp real”. Acest stil de comandă a generat o tensiune între Casa Albă și conducerea militară. Reacția Pentagonului a fost un amestec de conformare logistică, frustrare instituțională și măsuri de siguranță pentru a preveni un război accidental. De fiecare dată când Trump posta un nou ultimatum sau o amenințare, Pentagonul trebuia să pună forțele în stare de alertă maximă (DEFCON 2, în anumite momente), chiar dacă nu primise încă un ordin formal prin lanțul de comandă securizat. Unii observatori consideră că imprevizibilitatea lui Trump este o metodă calculată de a forța tabăra adversă să facă greșeli sau să cedeze de teamă. Alții consideră că Trump s-a blocat singur într-o retorică din care nu mai poate ieși fără a părea slab, că este „prizonierul propriei hiperbole” (Jon Alterman, expert american în problemele Orientului Mijlociu).

După cum s-a mediatizat pe larg, aliații NATO s-au distanțat de la bun început de abordarea Statelor Unite – Israel în privința războiului cu Iranul. Spania, Italia și Germania au refuzat solicitarea explicită a președintelui Trump de a trimite nave de luptă pentru a debloca în forță strâmtoarea Ormuz. Ministrul Apărării al Germaniei, Boris Pistorius, a respins categoric apelul, în termenii: „Acesta nu este războiul nostru, nu noi l-am început”. Cancelarul Friedrich Merz ̶ poate cel mai fervent susținător al continuării războiului din Ucraina ̶ a respins categoric apelul, argumentând că Germania nu are mandat din partea ONU, UE sau NATO pentru o astfel de intervenție și adăugând: „Germania nu face parte din acest război și nu dorim să devenim parte din el.” Au fost larg mediatizate și reacțiile de iritare ale președintelui Trump la acest refuz, inclusiv punerea în discuție a viitorului Alianței.

Eșecul negocierilor de la Islamabad. Blocada americană.

La 13 aprilie au avut loc în capitala Pakistanului primele negocieri directe, la nivel înalt, între delegația americană, condusă de vicepreședintele J. D. Vance și cea iraniană, condusă de președintele Parlamentului iranian, Mohammad Ghalibaf. Deși concepute ca „negocieri cruciale”, care au deplasat la Islamabad delegații de peste 70 experți fiecare, negocierile au fost un eșec total. Discuțiile s-au blocat în trei puncte cheie: monitorizarea nucleară a Iranului, cronologia ridicării sancțiunilor impuse acestuia și statutul strâmtorii Ormuz, în toate acestea fiecare dintre cele două părți acuzând-o pe cealaltă de pretenții maximale. Probabil intransigența stilului Trump va fi jucat un rol; Vance a spus ulterior că a avut peste zece convorbiri cu președintele în timpul negocierilor. Pe de altă parte, echipa iraniană nu a avut un punct de vedere unitar, conducerea guvernamentală civilă (președintele Iranului, președintele Parlamentului, ministrul de Externe) fiind pentru concesii, conducerea IRGC pentru continuarea războiului cu orice preț, iar Mojtaba Khamenei, care ar fi avut autoritatea de a impune o decizie, este, în permanență, absent (se comentează grav rănit în cursul atacului de la 28 februarie care a dus la moarte tatălui său). În seara aceleiași zile, 13 aprilie, președintele Trump a anunțat, tot pe Truth Social, instituirea unei blocade navale pentru toate navele care încearcă să iasă din sau să intre în porturile iraniene, mizând pe un colaps economic al Iranului în lipsa exportului de petrol.

În acest context Iranul a refuzat reluarea negocierilor directe. Schimbul de puncte de vedere urma să reînceapă, la 25 aprilie, prin „diplomația de proximitate” (delegațiile nu stau față în față, ci în camere separate, mesajele lor fiind transmise prin mediator). Statele Unite urmau să trimită o delegație de nivel mai scăzut, condusă de Jared Kushner și Steve Witkoff. Dar ministrul de externe iranian, Abbas Araghchi, a lăsat mediatorilor pakistanezi noua versiune, în 10 puncte, a propunerii iraniene a planului de pace, plecând, cu toată echipa în Oman, alt stat mediator în actualul conflict din Orientul Mijlociu. Președintele Trump a anulat, în ultimul moment plecarea delegației americane la Islamabad. Merită subliniat că la întâlnirea la nivel înalt din 13 aprilie, Jared Kushner (ginerele președintelui Trump) l-a îmbrățișat pe (reputatul diplomat) Abbas Araghchi. Gestul, care a surprins lumea diplomatică, a fost interpretat ca unul de diplomație neconvențională „marca Trump”. Un gest care arată că totul este posibil sub noua administrație, că se poate trece peste o jumătate de secol de adversitate dacă există un interes tranzacțional comun. Războiul se apropie de pragul critic de 60 de zile, termenul limită legal, după care un președinte nu mai poate angaja forțe militare în ostilități fără aprobarea Congresului. La 27 aprilie Araghchi a fost primit la Sankt Petersburg de către președintele Vladimir Putin și ministrul de Externe, Serghei Lavrov. Pe agenda de lucru s-a aflat și propunerea Iranului de încetare a focului prin redeschiderea strâmtorii Ormuz și ridicarea blocadei americane, cu amânarea negocierilor pe tema nucleară.