Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină de-a pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos. Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare. Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.
Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.
„Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă… Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)
Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu, Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.
Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.
Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.
„O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct. 1940)
Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare. Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari. În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26). În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.
La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)
Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)
În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82). După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27. În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83). În 1909, a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22). În același an s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)
Au fost dăruiți cu patru copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)
Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)
Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.). Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)
Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)
Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)
În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)
După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după trei luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)
În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.
Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)
A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23). Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania…, inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)
Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)
Lasă un răspuns