Arhiva zilnică: 28 ianuarie 2019

Urmărirea, ancheta, izolarea și detenția Cardinalului Iuliu Hossu

Data: 10 martie 2026 by Stelian Gomboș

Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla (din 1930), a intrat în atenţia organelor represive datorită atitudinii ferme şi a „ostilităţii” manifestate la adresa autorităţilor comuniste. Într-o notă informativă din 21 iunie 1948 erau redate aspectele esenţiale ale discursului ţinut de episcopul Iuliu Hossu în catedrala episcopală din Oradea: „Predica a avut o deosebită semnificaţie şi prin faptul că a fost pronunţată cu vocea ridicată, astfel încât la sfârşitul ei, episcopul răguşise complet. Gesturile extrem de abundente, exagerate, vocea ţipătoare şi încruntările feţei dădeau impresia omului care şi-a pierdut cu desăvârşire echilibrul sufletesc. Episcopul a afirmat că Biserica unită nu a servit niciodată nici unui imperialism, ci a servit poporul chinuit şi batjocorit şi credincioşii să nu aibă frică deoarece nimeni nu va îndrăzni să facă ceva rău cuiva pentru credinţa în catolicism. Nu va exista nici unul care-şi va părăsi credinţa pentru că acum a sunat ceasul pentru a demonstra prin fapte, chiar cu preţul vieţii, sprijinul pentru credinţa catolică. În tot timpul predicii a fost o tăcere totală, iar la sfârșit femeile existente în biserică, au început să plângă”. Într-o fişă personală întocmită la începutul anului 1948 episcopul era astfel caracterizat: „Iubit de clerul său, fiind cel mai proeminent ierarh greco-catolic din România, aşteaptă izbucnirea războiului şi sosirea americanilor în România, cel mai târziu în vara acestui an. Îndeamnă preoţii greco-catolici la rezistenţă, sfătuindu-i să nu facă politica regimului. Adversar al regimului, îndeamnă credincioşii să aleagă între Hristos şi comunism”.

Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în 29 octombrie 1948, la ora 1.30 noaptea, din București , din casa fratelui său, Ioan Hossu. Episodul reţinerii a fost relatat ulterior de ierarhul unit în volumul său de memorii: „După un somn liniştit, mă trezesc în cameră cu dr. Viciu, ginerele fratelui, care îmi spune: «Sunt aici trei domni, care doresc să vorbească cu mine şi ne percheziţionează prin casă». «Acum, zic eu, în miez de noapte?». Într-aceea intră domnii anunţaţi şi spun că doresc să vadă bagajele mele. Eu le-am spus că n-am bagaje, am venit cu avionul pentru două zile, cu un mic geamantan. Că doresc să-l vadă. «Acum, daţi-mi voie să mă îmbrac întâi», eram în cămaşa de noapte, cum am ieşit din pat. Doi dintre domni au mers cu cei din casă în altă parte a locuinţei, iar unul a rămas cu mine tot timpul în uşa camerei de baie, până m-am bărbierit şi alte necesităţi în prezenţa lui. Unul dintre domni îmi întinde un proces verbal pentru a-l iscăli. Mai întâi să văd ce iscălesc: era procesul-verbal despre percheziţia ce au făcut şi că nu am ridicat nimic. Am iscălit. După iscălitură mi-au spus să merg împreună cu dânşii. Întrebându-i dacă am să duc cu mine micul geamantan, au spus [să fac] cum doresc. Crezând că nu peste mult timp mă reîntorc, nu l-am luat şi n-am luat nici pătura care mi-o îmbia scumpa cumnată Nora, care pătură mi-ar fi fost de mare folos. Aşa am plecat, cu credinţa că îndată după audiere mă voi reîntoarce, cu pardisiul şi o batistă în buzunar”. Depus în arestul Ministerului de Interne, la 31 octombrie 1948 a fost închis la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani (27 februarie 1949). În 24 mai 1950 a fost transferat la Penitenciarul Sighet. Într-o înregistrare clandestină din anul 1969, episcopul Iuliu Hossu îşi amintea de anii detenţiei de la Sighet: „Când am fost în închisoare, am fost îmbrăcaţi din cap până-n picioare de robi şi trataţi de robi. De multe ori numai pentru a ne batjocori. Pus întreg episcopatul la două closete, cu toţi preoţii noştri mai tineri. Duceam tinetele şi noi, dar ei făceau curăţenie. Tot episcopatul era acolo. Am tăiat lemne cu joagărul la toată temniţa. Acolo nu erau [deţinuţi de drept] comun, acolo erau numai aşa-numitele vârfuri, din toate partidele. Acolo, am stat noi, episcopii, patru ani, şapte luni şi unsprezece zile”. Părintele Ştefan Berinde a povestit după eliberare că „episcopul Iuliu Hossu a fost ținut 48 ore în pielea goală, numai cu boneta pe cap, la celula neagră de izolare, pentru faptul că a protestat la obligația de a repeta o pedeapsă de a alerga de 100 ori de la un cap la altul al curții închisorii pe motivul că s-a greșit numărătoarea”.

La 4 ianuarie 1955 Iuliu Hossu a fost transferat la Sanatoriul Gerota din Bucureşti, iar în 2 februarie, mutat la Spitalul „I.C. Frimu”. A fost internat în rezerva nr. 109 de la et. 1, alături de episcopii Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, iar pe uşa salonului a fost lipit un afiş pe care scria: „Cei dinăuntru să nu fie deranjaţi”. Într-o notă informativă din 16 martie 1955, sursa „George” oferă câteva informaţii despre starea de sănătate a ierarhului unit: „Hossu este cel mai grav; după toate probabilitățile are un cancer pulmonar care a început să aibă metastaze şi la laringe (vorbeşte voalat şi încet) şi are o surditate pronunţată”. În 7 mai 1955 a fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, fiind urmărit de Securitate care l-a inclus întru-un un dosar informativ de grup deschis de ofiţerii Direcţiei Regionale Piteşti a Securităţii. De la Curtea de Argeş, cei trei episcopi greco-catolici au trimis la 23 aprilie 1956 un memoriu lui Gheorghiu-Dej în care protestau faţă de ideea desfiinţării Bisericii Greco-Catolice. În urma acestui episod, la 12 iulie 1956 ierarhii uniţi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla. Vizitat de episcopul Teoctist Arăpaşu, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iuliu Hossu şi-a exprimat încă odată crezul său: „Credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci când ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră. Am mers până acum pe un drum alături cu moartea şi nu putem să renunţăm la jertfele noastre. Am fost şase episcopi greco-catolici, au murit trei prin închisori şi am rămas trei. Noi n-am greşit cu nimic faţă de nimeni şi nici nu a încercat cineva să ne arate vreo greşeală, deşi suntem arestaţi de 8 ani de zile. Am făcut mai multe memorii către autorităţile de stat, dar n-am primit niciun răspuns. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să credem cu tărie în dreptatea noastră, în credinţa noastră”. După ce, la 12 august 1956, preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco au oficiat la Cluj o liturghie în faţa câtorva mii de credincioşi, a doua zi, cei trei ierarhi au fost despărţiţi. Episcopul Iuliu Hossu a fost mutat la Mănăstirea Căldăruşani din raionul Snagov. În mai 1958, conducerea Direcţiei a III-a a preluat de la Direcţia Regională Bucureşti a Securităţii coordonarea acţiunii informative desfăşurate în cazul episcopului Hossu. În februarie 1959, dosarul a fost contopit cu acţiunea prin care erau urmăriţi fraţii săi, Traian şi Justin, alături de Victor Rusu, nepotul episcopului Alexandru Rusu. Ofiţerii poliţiei politice considerau că aceştia reprezentau „principalele elemente de legătură cu clandestinitatea greco-catolică din ţară” în condiţiile în care episcopul Iuliu Hossu era izolat, neavând permisiunea de a intra în contact cu alte persoane. Agentul „Tudor Popa” semnala Securităţii interesul manifestat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina faţă de situaţia episcopului unit: „S-a îngrijit personal să-i fie dată lui Hossu o cameră mai bună. Altă dată fiind la mănăstire o sărbătoare cu vizitatori, a fost dată de Patriarh o masă la care a invitat şi pe Hossu. Făcându-i observaţie cineva de la Departament că de ce l-a invitat pe Hossu, Patriarhul a răspuns cum să nu-l invite, că doar este episcop”. La 30 iulie 1959 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru o perioadă de 60 luni, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6595 din 31 iulie 1964 i s-au impus restricţii domiciliare pe timp nelimitat în comuna Căldăruşani. Într-o notă a Direcţiei Regionale Bucureşti din 8 mai 1964 se menţiona că ierarhul unit „a fost lucrat informativ” până în anul 1962, după care „a rămas în evidenţa operativă activă”. Documentul conţine câteva referiri la atitudinea manifestată de ierarhul unit în timpul domiciliului obligatoriu: „Susnunmitul se află în cadrul mănăstirii de cca șapte ani, perioadă în care a fost şi este în permanență în supravegherea unui călugăr din cadrul mănăstirii, precum şi în atenţia personală a stareţului acestei mănăstiri. În toată această perioadă de timp a avut o comportare corespunzătoare, a respectat condiţiile şi programul impus pe care l-a acceptat întocmai, nu a întreţinut relaţii decât cu doi fraţi ai lui, care l-au vizitat odată pe an. Nu a fost semnalat cu nimic deosebit până în prezent în afară de faptul că în unele discuţii avute cu stareţul mănăstirii, a afirmat că deşi nu are nimic de obiectat asupra restricţiilor impuse lui ca persoană, el totuşi nu v-a renunţa niciodată la cultul său, deoarece s-a născut şi a trăit sub preceptele acestui cult”. În timpul supravegherii „nu au reieşit probleme deosebite, nici legături suspecte cu alte elemente”, ofiţerii Securităţii propunând ridicarea restricţiilor domiciliare, propunerea nefiind agreată de ministrul de Interne, Alexandru Drăghici. În primăvara anului 1968 autorităţile au încercat prin intermediul Patriarhului Justinian Marina să-l determine să renunţe la ideea legalizării Bisericii Greco-Catolice. Potrivit documentelor Securităţii, în cadrul discuţiilor din 7 aprilie 1968, care au durat aproape şase ore, Patriarhul a încercat „să-l convingă să renunţe la ideile sale fixe pe care le are cu privire la subordonarea sa oarbă faţă de Vatican, dar sub niciun chip Hossu nu a vrut să cedeze, dimpotrivă căuta să-l convingă pe Patriarh că el se situează pe o poziţie corectă, adică este oportun să se analizeze refacerea fostei Biserici Greco-Catolice. Patriarhul s-a arătat nemulţumit că nu s-a putut ajunge la un punct de vedere comun cu cel în cauză”. În aprilie 1968, Consiliul Securităţii Statului a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare, însă fără să-i permită revenirea la Cluj. Măsura l-a nemulţumit profund pe ierarhul unit: „Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moţilor 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deţinut şi, la rândul meu, mă postez în poziţie protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste şi a rănirii Constituţiei prin nerecunoaşterea Bisericii mele în toate drepturile dinainte de 1948”. Autorităţile comuniste au acceptat în toamna anului 1968 ca episcopul greco-catolic să poată fi vizitat de reprezentanţii Sfântului Scaun. La 31 octombrie 1968 s-a întâlnit cu monseniorii Giovanni Cheli şi Petru Tocănel, primind din partea Papei Paul al VI-lea un ajutor bănesc, o cruce de aur, un inel episcopal, însoţit de mesajul că „Sfântul Scaun nu va abandona niciodată Biserica Greco-Catolică din România” . La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal „in pectore”.

Într-o notă informativă din 9 mai 1970, sursa „Demeny” reproduce impresiile ierarhului unit în urma discuţiilor avute cu emisarii Vaticanului: „Când a venit a doua oară Mons. Cheli, în martie, m-a vizitat din nou şi mi-a spus că încă de pe vremea lui Ioan al XXIII-lea s-a hotărât să mă creeze cardinal – întâi in pectore. Pe urmă, a hotărât Papa Paul al VI-lea cu chemarea mea la Roma. Pesemne Cheli a vorbit despre aceasta la autorităţile noastre, unde i s-ar fi răspuns că [Hossu] poate să plece, să părăsească ţara ca episcop sau cardinal, fără dreptul de a se mai întoarce în ţară. La aceste cuvinte i-am răspuns lui Cheli un NU răspicat. În astfel de condiţii nu accept nici plecarea, nici numirea de Cardinal, rămân pe loc fiindcă aşa se cade: ca Păstorul să fie cu turma sa”. Atitudinea fermă a episcopului Iuliu Hossu l-a impresionat puternic pe părintele Ioan Ploscaru: „Ep[iscopului] I. Hossu i-am scris adeseori. Când am auzit că a refuzat invitaţia de a pleca la Roma pentru a fi numit cardinal, i-am scris că mi-a făcut o mare bucurie. Dacă ar fi acceptat ar fi fost un semi-fugar, privând pământul patriei de osemintele sfinte ale unui martir”.

În cursul lunii mai 1970 starea de sănătate a episcopului Iuliu Hossu s-a agravat considerabil. La 10 mai a fost internat în Spitalul Colentina. Într-o notă din 26 iunie 1970 agentul „Ion Snagov” descrie ultimele zile din viaţa ierarhului unit: „Întâlnirea din 26 mai a fost un moment plin de satisfacţie pentru episcop care era în stare gravă, febril şi lipsit de putere, pentru care chiar şi vorbirea era un motiv de extenuare. Cu pauze de prăbuşire a puterilor, episcopul I. Hossu, ştiind că nu va scăpa cu viaţă, şi-a luat rămas bun de la sursă într-un mod emoţionant. (…) De atunci şi până joi, 28 mai, el nu a mai putut vorbi coerent, n-a mai putut închega propoziţii, ci numai cuvinte fără niciun şir. (…) Revenind în oraş, sursa a chemat Roma la telefon şi a vorbit cu [Aloisiu] Tăutu. Acela a întrebat dacă este cazul să-i trimită episcopului Hossu ceva medicamente prin avion, a doua zi, dar sursa l-a sfătuit să nu facă acest lucru fiindcă este inutil: în ţară sunt medicamente, i se dau din plin, dar el este irecuperabil. Şi când Tăutu a întrebat ce să trimită, sursa i-a sugerat că cel mai nimerit ar fi, pe patul de moarte, să-i trimită telegrafic o binecuvântare papală. Mons. Al. Tăutu a cerut adresa şi găsind că este bună propunerea a spus că în dimineaţa următoare va expedia telegrama”.

Episcopul Iuliu Hossu a decedat în 28 mai 1970. Întrucât autorităţile nu au permis ca procesiunea funerară să aibă loc la Cluj Napoca, a fost înmormântat la 29 mai 1970 în Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. Într-un referat al Securităţii din 30 mai 1970 a fost descris modul în care s-a desfăşurat serviciul religios: „În jurul orei 13.00 au început să vină la cimitir cunoscuţi şi prieteni ai defunctului printre care şi preoţi greco-catolici nereveniţi. Majoritatea participanţilor erau persoane în vârstă. Apreciem că numărul participanţilor a ajuns în timpul oficierii la cca. 300 persoane. La ora 14.00 maşina mortuară împreună cu membrii familiei a sosit la intrarea în cimitir de unde sicriul deschis cu corpul defunctului îmbrăcat în ornate de episcop a fost dus cu căruciorul cimitirului până la groapă. În faţa căruciorului mergea un ministrant cu crucea şi preotul Zudor Francisc, de la Biserica romano-catolică Bărăţia. Asistenţa împărţită, de o parte şi de alta a aleii principale, după trecerea sicriului, l-a urmat până la cavou. La cavou, preotul Zudor Francisc a slujit în limbile română şi latină liturghia prevăzută la înmormântare pentru credincioşi romano-catolici români. (…) După terminarea slujbei oficiale s-au apropiat de sicriu episcopii clandestini Todea Alexandru din Reghin şi Dragomir Ioan din jud. Satu Mare care, unul lângă altul, mişcând numai buzele, fără glas tare, au rostit nişte rugăciuni. (…) La stăruinţele episcopului Ioan Dragomir ca defunctul să fie înhumat în haine arhiereşti, în care scop şi-a oferit veşmintele sale de episcop, defunctul a fost îmbrăcat cu haine arhiereşti şi i s-a pus crucea şi inelul episcopal primite de Hossu de la Roma”.

La 7 decembrie 1982, cu ocazia reînhumării rămăşiţelor pământeşti într-un alt cavou din Cimitirul Bellu, Securitatea nu a permis familiei să ia din mormânt crucea pectorală şi inelul episcopal, probabil de teamă ca acestea să nu devină obiecte de veneraţie. Cu alte cuvinte, vom reține și sublinia că, ultimele sale zile de viață au fost în Spitalul „Colentina” din București, avându-l aproape pe Preasfinția Sa Alexandru Todea – țara era în inundații, de la Reghin la București, într-un tren supraaglomerat, Preasfinția Sa a făcut 18 ore numai în picioare -, dar a ajuns la timp ca să-i dea Cardinalului Iuliu Hossu dezlegarea, să-i administreze Sfântul Maslu și să-i preia „Testamentul”: „Când ceasul dreptății va sosi, Frate Alexandre, Biserica Unită să pășească în public cu doctrina iertării, cu armonia și pacea între oameni… Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă. Duceți-o până la capăt!”. Așa, după cum am mai spus, la data de 28 mai 1970, la ora 9.00, inima Cardinalului Iuliu Hossu a încetat să bată și „sufletul său și-a luat zborul spre Cel de Sus”. În ziua următoare a avut loc înmormântarea în Cimitirul Bellu Catolic, oficiată de preotul romano-catolic Francisc Zudor de la Biserica Bărăția și de cei doi Episcopi greco-catolici, Alexandru Todea și Ioan Dragomir, fără odăjdii, doar cu simple patrafire. De departe, din Ardeal, au reușit să ajungă la București, și la înmormântare, Părintele Silvestru Prunduș, puțini preoți și membri din familie. Ardealul era în durere și rugăciune!… La 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj, Episcopii Greco-Catolici martiri au fost beatificați de Sfântul Părinte Papa Francisc. Papa Francisc a rostit numele tuturor Fericiților (șapte la număr) și ele au fost auzite peste tot în lume, aducând cu ele bucurie creștinilor!…

Albert Ziegler (1888 – 1946) – constructor și instructor aviatic…

Data: 10 martie 2026 by George V. Grigore

În Muzeul din Codlea (jud. Brașov) se află o machetă a unui mic avion ce ne aduce aminte de aviatorul Albert Ziegler, un pionier al aerului ce poate fi pus alături de Vuia și Vlaicu. Albert Ziegler este al treilea cel mai mare „călător” aerian din sudul Europei. S-a născut la 9 aprilie 1888, la Codlea, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar și a decedat în 1946, la Halle, în Germania. A fost primul pilot sas din Ardeal, constructor de avioane și instructor aviatic. Albert Ziegler s-a născut ca fiu de țăran (fermier) din Codlea, unde de copil își făcea din două umbrele mari un obiect zburător (parașută, parapantă) cu care sărea de pe clădiri. A făcut o încercare similară folosind două scânduri mari de bucătărie drept aripi. După școala primară din orașul său natal, a învățat meseria de lăcătuș. Ca ucenic a avut preocupări diverse. Printre altele a lucrat la un motor care trebuia să funcționeze fără benzină. De asemenea s-a ocupat cu telegrafia. Vrând să-și multiplice cunoștințele a continuat studiile la Kronstadt (Brașov) și a plecat apoi în Elveția franceză, unde a lucrat în domeniul motoarelor.

A călătorit încercând să își îmbogățească experiența, cu opriri care au inclusiv Elveția, Anglia, dar și Scoția. A fost și la Paris pentru o perioadă de doi ani. Începând cu anul 1908 a lucrat în domeniul aviatic la Berlin și Viena (Aspern), definitivându-și formația tehnică și punând la punct o serie de proiecte: mai multe motoare premiate la concursuri internaționale, un autoturism amfibiu, un avion propriu etc. La aerodromul Bernau de lângă Berlin, a găsit oportunități de a-și avansa planurile. A lucrat ca instructor de planoare pentru Rumpler, Societatea Germană Wright și Garuda Flying Machines and Propeller Works, unde expertiza sa era foarte apreciată. Cu sprijinul Uzinelor Siemens-Schuckert, a construit un planor de design propriu, cu care a efectuat zboruri de succes în 1913 pe câmpul Bornstedt.

Din aprilie 1912 firma Siemens-Schuckert îi oferise accesul la un spațiu cu scule și un motor de 50 CP pentru studii. Cu acest motor Ziegler își construise primul său avion monoplan, numit și „Pfeilflugzeug” (avion săgeată), cu care a și zburat cu succes. Avionul lui fiind construit din materiale refolosite sau vechi, acesta nu putea să îi ofere o experiență cu adevărat de pionierat. Pentru realizarea dorințelor sale avea nevoie de un motor mai mare și de bani mai mulți pentru restul pieselor. Presa din Transilvania i-a urmărit cariera și și-a ținut cititorii la curent cu succesele compatriotului lor. Drept urmare, o serie de mecenate din Transilvania i-au oferit sprijin financiar. Așa că, pentru cele 15.000 coroane, bani donați de către concetățenii săi din Codlea, el cumpără un „Etrich-Eindecker” (monoplanor) și un motor Mercedes de 120 CP, pe care îl va monta pe avionul său.

La 28 noiembrie 1913 a obținut licența de pilot, constructor și instructor aviatic pe aerodromul Johannistal din Berlin, după care a revenit în Transilvania. Aclamat de zeci de mii de compatrioți ai săi, care l-au celebrat pe „omul din aer” cu mare entuziasm și cu cele mai înalte onoruri, Ziegler a întreprins o serie de zboruri demonstrative în același an deasupra Weidenbach, Kronstadt și orașelor învecinate. Pe 19 octombrie 1913 a zburat și deasupra satului său natal, Zeiden, și a Zeidner Berg (1294 m). Avionul a atins o altitudine de 3000 de metri și a parcurs impresionanții 500 de kilometri cu un rezervor de combustibil de 175 de litri. „Kronstädter Zeitung” și „Gazeta Transilvaniei” au fost gazetele care au relatat favorabil despre zborurile demonstrative ale lui Ziegler, iar acesta a fost celebrat ca un mare aviator. În 4 și 7 decembrie 1913 o mulțime de oameni s-au adunat în Sibiu pentru a-i urmări zborul. De asemenea, pe 17 decembrie 1913 la Bistrița, respectiv pe 21 decembrie la Mediaș. Până la 16 iunie 1914 a zburat cu avionul propriu de 35 de ori în Transilvania. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a împiedicat să mai încerce. A fost înrolat în armată ca instructor de zbor și, în câțiva ani, a devenit pilot șef al Fabricii de Avioane Lloyd⁠ de la Aszód, lângă Budapesta. În această calitate, i s-a permis în repetate rânduri să testeze aeronave noi și să contribuie la îmbunătățiri tehnice. În 1919, Ziegler a părăsit Zeiden și a locuit în străinătate, în principal în Europa de Vest. A lucrat cu succes ca specialist și pilot de testare pentru diverse companii. A decedat la 3 iulie 1946, în Altscherbitz (acum Schkeuditz) lângă Halle/Saale. Alături de cei doi mari pionieri ai aviației românești, Traian Vuia și Aurel Vlaicu, Albert Ziegler se numără, fără îndoială, printre vizionarii sud-est-europeni ai aviației, fiind „demonstrabil primul din toată Transilvania care a întreprins cu succes zboruri pe distanțe lungi” (așa cum a afirmat Ziegler într-o prelegere).

Iancu de Hunedoara – un voievod excepțional cu origini românești din Hațeg și Oltenia

Data: 10 martie 2026 by Ionuț Țene

Istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, într-un studiu de excepție din 2009, intitulat „Disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români și regii ungari în secolul al XIII-lea”, surprinde, pe baza documentelor și a unei analize științifice riguroase, originea sud-carpatică a cnezilor și voievozilor români din Țara Hațegului (Studia Varia in Honorem Professoris Ștefan Ștefănescu Octogenarii, editat de Cristian Luca și Ionel Cândea, Editura Academiei Române / Editura Istros, Muzeul Brăilei, București–Brăila, 2009).Studiul analizează conflictul dintre voievozii români și regalitatea ungară pentru controlul Țării Hațegului în secolul al XIII-lea, într-un context de reorganizare politică și administrativă a Transilvaniei de către Regatul Ungariei. Autorul evidențiază faptul că Țara Hațegului a fost inițial o entitate românească autonomă, legată organic de nordul Olteniei, pe axa Jiului, făcând parte din voievodatul condus de Litovoi. Un moment esențial este anul 1247, când diploma cavalerilor ioaniți atestă pentru prima dată, în mod explicit, legătura dintre Oltenia, Țara lui Litovoi și Țara Hațegului. Deși documentul nu scoate formal Hațegul de sub autoritatea voievodului român, el introduce un regim fiscal diferit, ceea ce marchează începutul procesului de desprindere a acestei regiuni de voievodatul lui Litovoi și de integrare treptată în structurile regale ungare.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, tensiunile se accentuează. În anul 1276 este menționat un „comite de Hațeg”, semn al tentativei regatului ungar de a organiza zona ca unitate administrativă proprie. Această ofensivă instituțională este urmată de conflictul militar din jurul anului 1279, când voievodul Litovoi, care refuzase plata veniturilor datorate regelui ungar pentru anumite teritorii, este învins și ucis de oastea regală. Autorul susține că, deși disputa documentară vizează formal teritorii de la sud de Carpați, miza reală a confruntării rămâne Țara Hațegului. După aceste evenimente, Hațegul este integrat treptat în Regatul Ungariei, trecând prin diferite forme administrative (terra, comitat, district), fără a-și pierde însă identitatea românească. Pe tot parcursul Evului Mediu, regiunea își păstrează structurile tradiționale: adunarea cnezilor, elitele de origine cnezială, instituții locale proprii, precum și o puternică tradiție culturală și onomastică românească. În concluzie, autorul arată că lupta pentru Țara Hațegului reflectă un fenomen mai larg: confruntarea dintre vechile formațiuni politice românești și expansiunea regatului ungar. Deși integrată, în cele din urmă, în Regatul Ungariei, Țara Hațegului a rămas profund legată de spațiul românesc extracarpatic, constituind un exemplu de continuitate politică, socială și culturală românească în Transilvania medievală.

Din acest studiu se poate releva originea Hunedoreștilor încă din secolul al XIII-lea, din nobilimea olteană de la sud de Munții Parâng. Astfel, originea românească a lui Iancu de Hunedoara este susținută de majoritatea istoricilor prin figura tatălui său, Voicu, un cneaz român ridicat la rang nobiliar de regele Sigismund de Luxemburg în anul 1409, ca răsplată pentru merite militare. Familia sa provenea din spațiul transilvănean, fiind integrată nobilimii românești locale, ceea ce confirmă apartenența etnică românească a lui Iancu.Deși Iancu de Hunedoara s-a născut în Transilvania, legăturile sale cu sudul Carpaților sunt evidente prin deținerea funcției de Ban de Severin între anii 1438–1441. Această demnitate militar-administrativă presupunea conducerea unor teritorii strategice din nordul Olteniei, consolidând astfel relațiile sale cu spațiul românesc extracarpatic.Cariera timpurie a lui Iancu s-a desfășurat în mediul curților nobiliare, unde a dobândit o educație militară solidă, remarcându-se prin calități strategice și abilități de conducere. Deși sursele medievale menționează și ipoteze legendare privind o posibilă descendență regală, inclusiv ideea că ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund, documentele istorice confirmă cu precădere originea sa românească și legătura cu cnezatele din zona Hunedoarei, dar și din Oltenia.

Iancu de Hunedoara se înscrie în rândul marilor personalități ale Evului Mediu românesc, provenind dintr-o familie românească ridicată prin merit militar, cu legături puternice atât în Transilvania, cât și în Oltenia. Același istoric, devenit între timp președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a publicat o carte de referință despre familia lui Iancu de Hunedoara. Lucrarea „Hunedoreștii – o familie europeană” (Editura Școala Ardeleană, 2020) reprezintă o contribuție majoră la istoriografia românească medievală, evidențiind rolul și misiunea nobilimii române din Transilvania aflată sub dominația regilor Ungariei. Scrisă cu rigoare documentară și fidelitate față de adevărul istoric, în tradiția marilor istorici precum Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu, cartea sintetizează și desăvârșește cercetările anterioare ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan privind originile nobilimii românești din Țara Hațegului și Hunedoara. Demersul istoriografic se fundamentează pe trei piloni esențiali: originea românească a familiei Hunedoreștilor, rolul european al cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și problematica românității medievale a regelui Matei Corvin.

În jurul acestor axe tematice, autorul reconstruiește istoria Țării Hațegului ca terra românească, cu o continuitate neîntreruptă din Antichitate până în Evul Mediu târziu, în pofida încadrării sale administrative în structurile regatului ungar. Un element central al analizei îl constituie legătura dintre nobilimea românească hațegană și marele voievodat al lui Litovoi, menționat în Diploma Ioaniților din 1247. „Țara Litua”, întinsă de-a lungul Jiului, cuprindea atât nordul Olteniei, cât și Hațegul și Hunedoara, formând o unitate politică românească transcarpatică. Tentativa regelui Bela al IV-lea de a fragmenta această unitate prin măsuri fiscale a declanșat rezistența nobilimii românești, culminând cu conflictul din anii 1279–1285, în care Litovoi este ucis, iar fratele său, Bărbat, este răscumpărat de nobilimea românească din Hațeg. Aceste evenimente explică rădăcinile sud-carpatice („oltenești”) ale nobilimii hunedorene și, implicit, ale familiei Hunedoreștilor.

Al doilea pilon al lucrării analizează supraviețuirea și afirmarea nobilimii românești din Hațeg și Hunedoara în secolul al XV-lea, într-un context politic tot mai restrictiv pentru români, excluși treptat din sistemul celor trei „universități” privilegiate ale Transilvaniei. Excepția Hațegului este explicată prin rolul militar crucial al nobilimii românești în lupta antiotomană, calitățile sale războinice determinând regii Ungariei să îi confirme privilegiile. Legăturile permanente cu Țara Românească și Oltenia, comunitatea de limbă, credință și origine, precum și politica de integrare favorizată după Conciliul de la Florența (1439) au facilitat ascensiunea lui Iancu de Hunedoara.

În contextul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara devine o figură centrală a apărării Europei creștine, iar victoria de la Belgrad (1456) întârzie expansiunea otomană spre centrul continentului. Cronicarii și umaniștii epocii recunosc originea sa „valahă”, interpretată pozitiv ca descendență din romanii imperiali, iar această perspectivă este extinsă și asupra fiului său, Matei Corvin. Cartea explică și românizarea numelor celor doi în tradiția românească de a autohtoniza numele eroilor (Iancu, din Ioan și Matei, provenit din numele sfântului Matia), precum și caracterul târziu și legendar al numelui „Corvin”. Cartea lui Ioan-Aurel Pop demonstrează, prin argumente documentare solide, continuitatea, forța și relevanța europeană a nobilimii românești din Hațeg și Hunedoara, integrând familia Hunedoreștilor în istoria politică și culturală a Europei medievale. În acest an dedicat oficial lui Iancu de Hunedoara, se impune sublinierea originilor marelui voievod și „atlet al creștinătății”, așa cum a fost numit de papa de la Roma, ca lider român cu rădăcini subcarpatice.

Nu reinterpretate, nu adăugite, ci rescrise; astăzi, cu forța…

Data: 9 martie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Devine parcă tot mai evident că, la începutul războiului cu Ucraina, Rusia nu avea nici o intenție vizând direct Europa… Cel mult, ar fi căutat să-și asigure câțiva aliați/parteneri pentru viitor, prin invitațiile făcută la aceea vreme de către Putin țărilor vecine Ucrainei (stat supradimensionat artificial) pentru ca acestea să-și recupereze teritoriile. Inclusiv România. Și nu trebuiau să o facă eventual „cu arma în mână”, ci atacând, în cadrul unor foruri internaționale, cadrul juridic statal incert, neînregistrat vreodată în „noile” granițe de după dezmembrarea URSS, al Ucrainei. Probabil, Moscova se baza pe faptul că, în acest fel, va avea parte în viitor de o anumită recunoștință (diplomatică) a țărilor invitate să-și facă îndreptările și dreptățile teritorial istorice, iar acestea s-ar fi ținut departe de acțiunile unui eventual (atunci, eventual!) nucleu dur al UE. Dar este puțin probabil ca Rusia să fi vizat direct Europa, căci, atunci, nu și-ar fi diminuat efortul de război pe seama acțiunilor militare din Ucraina. Astăzi, da, se poate spune că lucrurile stau cu totul altfel, mai ales pe măsură ce, nu doar bazele NATO se apropie de ea, ci și spițele umbrelei nucleare ale Europei „macronizate”. Și mai devine evident un lucru… La fel de intuibil din momentul în care clica bruxeleză a început să înarmeze masiv Ucraina dar și să-i verse miliarde în conturi. Bani pentru care nu a solicitat niciodată justificarea cheltuirii lor, cum trebuie să o facă un stat membru UE pentru fiecare eurocent împrumutat pentru lucruri oricum pașnice (economic și social)… Faptul că, dincolo de sloganele și impunerile de discurs „political correctness”, cel mai mare următor inamic al Europei, pare a fi fost crescut chiar lângă ea. La marginile ei, apoi la sânul ei…

Și nu mai este nici măcar un semn de întrebare dacă Kievul va avea tupeul de a ataca direct, cândva, teritorial, și nu doar la nivelul infrastructurii energetice (cum face acum prin închiderea sau distrugerea unor magistrale de gaz și petrol), vreun stat membru al UE ca răspuns pentru refuzul acestuia de a-i face jocurile. Nu doar mafiote, ci de-a dreptul malefice… Pentru că Ungaria este doar primul stat amenințat direct de către Kiev (deocamdată, verbal) pentru că a blocat fondurile de însărăcire ale UE și hrănire a hidrei de la Kiev…

Și nu mai este vorba nici despre vreo ieșire isterică a lui Zelenski… Pentru că, etichetarea de către Kiev a acțiunii Budapestei (pe fond, legitimă) de a confisca pe teritoriul ungar un vehicul transportând 40 milioane dolari, 35 milioane euro și nouă kilograme de aur (având ca destinație certă Ucraina) ca fiind „aproape un act de război a Budapestei”, este, neîndoielnic, cea mai gravă, contondentă, grosolană, meschină, ipocrită și nemernică declarație a Ucrainei… Este amenințarea directă a unui stat membru UE!… Un act agresiv față de care Europa a avut o reacție anemică, mulțumindu-se doar să atragă atenția lui Zelenski asupra limbajului… Așa, ca o dojană între tovarăși… Și, probabil, pentru a-și proteja interesele din Ucraina, Bruxelles -ul va redacta un raport, decupat forțat din dreptul comunitar, tot împotriva Ungariei pentru acțiunea sa, până la urmă de drept suveran, aceea de a fi confiscat un transport bancar suspect. Și nu, nu va trimite Parchetul European să cerceteze legalitatea acelui transfer masiv de monedă și lingouri de aur… Ori motivul pentru care i-ar fi trebuit unui stat deja supraalimentat financiar de UE atâția bani… Nu o va face, deși Kievul ar trebui să justifice rapid acest transport de valori în plin război… Mai ales că, nu a fost unul de eventuală punere a rezervelor sale de aur la adăpost, undeva în Europa, ci de aducere de bani și lingouri de aur în Ucraina… Poate chiar bani și „fonduri” pentru afaceri pe piața neagră a traficului de război…

Dar UE nu pare interesată nici măcar de modul în care a traversat acest transport „coridoarele europene” fără a fi oprit nicăieri… Chiar dacă se știe deja că nici măcar nu a fost primul de acest fel, primele cercetări ale Budapestei identificând, în doar primele două luni ale acestui an, peste 900 milioane dolari, 420 milioane euro și 146 de kilograme de aur care au tranzitat Ungaria spre Ucraina… Iar Bruxelles -ul tace, deși banii respectivi reprezintă o sumă uriașă ca numerar („cash”), iar normele UE (vizând inclusiv banca austriaca dar și alte instituții care au „trimis” acești bani) prevăd limite clare de transfer a banilor lichizi, impunând transferul electronic tocmai pentru a se evita utilizarea banilor în scopuri murdare.

Și atunci, oare care a fost, tocmai sub acoperirea războiului, volumul de tranzit al banilor „cash” și al lingourile de aur în ultimii ani?… Despre câte miliarde vorbim, de fapt?… Și mai ales pentru ce achiziții (poate periculoase chiar pentru ziua de mâine a Europei) au fost folosiți?… Pentru că este evident că acești bani nu pot fi puși doar în sarcina segmentului gri al Ucrainei, ca plăți și taxe de protecție pentru afaceri ori scoaterea miliardarilor din zona de război… Asemenea transporturi masive de numerar nu pot fi legate strict doar de mafia de război ucraineană, statul, instituțiile statului ucrainean, având la rândul lor o contribuție… Care trebuie cercetată de Parchetul European… În fond, dacă a fost vorba despre tranzacții între băncile din Austria (și poate și alte state europene) și cele din Ucraina, lucru practic confirmat de către oficialitățile de la Kiev, care s-au grăbit să susțină că a fost vorba de „un transport bancar de rutină” (sic – n.a.) între Raiffeisen Bank din Austria și Oschadbank Ucraina, de ce nu s-a făcut prin transfer electronic? Și poate că despre numerarul în euro și dolari se poate spune că ajunge pe piața „de consum” pentru a fi folosit „pentru mersul economiei” (ca aprovizionare a pieței ucrainene cu numerar), dar este greu de crezut că lingourile de aur le puteau fi de folos cetățenilor ucrainieni, în viața lor de zi cu zi, între adăposturi și casele fără curent electric și gaze…

Și mai este o întrebare… Dacă Kievul își va transforma la un moment în fapte amenințările de a trimite soldații „să vorbească pe limba nesupușilor”, cam cum a fost amenințat premierul Ungariei (și destul de fățiș evreiască amenințarea, nu-i așa?!), cum vor răspunde UE și NATO? Va fi activat articolul 4(5)? Pentru cine? Va fi cert ca sprijin pentru statul membru UE/NATO (și nu doar Ungaria) amenințat de către Kiev? Va fi o susținere necondiționată a oricărui stat european împotriva unei eventuale agresiuni ucrainene (inclusiv sub masca unor bande „fără legătură cu statul ucrainean” ale crimei organizate)? Sau, nu cumva… Pentru că literele tratatelor sunt astăzi nu reinterpretate, nu adăugite, ci de-a dreptul rescrise; inclusiv cu forța…

N-ar fi rău să ne intereseze: Unde este ONT-ul nostru?

Data: 9 martie 2026 by Mihai Ogrinji

Au și cifrele misterele lor. 1936, an bisect – deci, cu 29 de zile în februarie – pare să fi deținut puteri stranii. Sub cupola lui s-au împlinit evenimente pentru care frumos ar fi să avem inimă și minte spre a le celebra. De fiecare dată. Acel an începea pentru tânăra industrie a ospitalității românești cu înființarea Oficiului Național de Turism (ONT); continua, în lunii mai, cu inaugurarea pe malul lacului Herăstrău a Muzeului Satului; și-și încheia drumul, la 1 decembrie, cu inaugurarea Arcului de Triumf. Nu cred să mai fi fost, pentru turismul bucureștean și nu numai, un asemenea an! În urmă cu 90 de ani, când se instituționaliza ONT începutul de drum se înfiripase deja cu câțiva ani mai devreme. Un prim pas, ca proiect, fusese făcut în 1924. Doi ani mai târziu chiar se constituia un fel de ONT în cadrul Direcției Poporului din Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. Savantul Emil Racoviță, Gen. dr. N. Vicol și scriitorul Emanoil Bucuța erau printre cei mai implicați întemeietori ai acestei organizații. Avatarurile, însă, n-au fost nici puține și nici simple. A urmat, câțiva ani mai târziu, „Consilieratul pentru pregătirea turismului în România”, care a funcționat pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri. În cele din urmă, ONT era oficializat sub egida „Ministerului de Interne”, ulterior trecând la „Ministerul Propagandei”, transformat în scurt timp și el în „Ministerul Informațiilor”…

Așadar, Monitorul Oficial cu numărul 50, din 29 februarie 1936, publica „Legea pentru organizarea turismului în România”. Aceasta ieșise din Parlament cu 109 voturi pentru și trei împotrivă, consfințând astfel organizarea O.N.T. ca instituție de stat menită să coordoneze activitatea turistică din România. Legea din 1936 făcea din ONT un veritabil motor al domeniului. Ne găseam într-un moment de răscruce pentru o „industrie” pentru care țara noastră era, nu doar teoretic, ultra-înzestrată. Nici nu era deloc ușoară însă realitatea turismului din România. Cel dintâi președinte al ONT, Sergiu Dumitru, arăta din capul locului că instituția pornise „cu acea voință hotărâtă de a construi un organism tare, independent”, dar avertiza și că organizarea turismului nostru „poate să pară înceată pentru unii nerăbdători”.

Iată și câteva dintre misiunile care stăteau în fața ONT: construirea de hoteluri în stațiunile montane și balneoclimaterice, ridicarea de cabane concomitent cu marcarea de trasee alpine, grija pentru îmbunătățirea condițiilor de transport, stabilirea relațiilor externe pentru turism. Un punct aparte îl constituia conceperea și derularea unei propagande turistice dinamice, penetrante. Încă din start, Delta Dunării s-a situat în prim-plan, alături de țărmul Mării Negre, care trebuia să devină un „sanatoriu al Europei”. În scurt timp au început să fie construite hoteluri și cabane la Mamaia – Rex – și în Deltă (la Vâlcov și Ilgani), la Predeal, Sinaia, Turnu Severin, case de adăpost în munți. Multe altele au rămas nefinalizate, din păcate, precum hotelul de la Balcic. Este greu de imaginat pentru autoritățile noastre de astăzi ce avalanșă de broșuri, albume, ghiduri, pliante, filme documentare, expoziții foto, birouri de promovare turistică deschise în străinătate, ce ofensivă propagandistică a pus în mișcare ONT întru popularizarea comorilor Carpaților, stațiunilor balneare, folclorului românesc, a celorlalte atracții turistice de la noi. Una dintre cele mai încântătoare hărți din câte s-au realizat la noi – „România – Țara Turismului” – a avut ca editor ONT. La fel cum tot sub auspiciile lui a apărut și minunata revistă de turism „România”. Rămâne poate fără egal expoziția pe care ONT a organizat-o la Paris, în 1939. Desigur, în toate județele, în toate stațiunile balneare și montane, ONT avea filiale…

Cei care am venit pe lume după ultimul mare război, după izgonirea monarhiei, am fost frustrați și, poate, chiar amenințați în tentativa de a afla adevărul despre contribuția regilor noștri la dezvoltarea și civilizarea României în perioada lor de domnie. Turismul românesc datorează enorm perechilor regale Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria. La rândul lui, Regele Carol al II-lea – dincolo de atâtea erori și abuzuri de neiertat – rămâne unul dintre ziditorii industriei ospitalității românești. Înainte de apariția ONT-ului, merită cu prisosință pomenit de-a pururea acel adevărat monument-omagiu închinat țării reîntregite, pentru a cărui înfăptuire Carol al II-lea s-a implicat în mod special: Albumul „ROMÂNIA – Natură-Clădiri-Viață populară” realizat de vestitul fotograf german Kurt Hielscher și tipărit la Leipzig în 1933. Iar Prefața semnată de Octavian Goga reprezintă, probabil, cel mai minunat text dedicat vreodată turismului românesc… Albumul are și un argument, ca să spun așa, al rafinatului artist german, din care reproduc această profeție-avertizare: „… Pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări bine cuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înăbușe orice viață plină de coloare. Unele sate au și fost învăluite: norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa își pierde treptat un popor cu simț artistic străvechia sa înfățișare.” Și, de asemenea, nu trebuie omise sub nici un chip „Comentariile planșelor”, adică explicațiile date ilustrației în sine, exemplare prin sinteza lor, operă ce poartă semnătura lui Kurt Hielscher și Al. Bădăuță (unul dintre cei mai însemnați „scriitori de turism” din perioada interbelică, autorul, între altele, al albumului „Munții României”, cu fotografii aparținând sibianului Iosif Fischer).

Să ai un asemenea fabulos Album și tu, care te declari și te vrei țară a turismului, să nu-l reeditezi în sute și sute de mii de exemplare este pur și simplu o monstruozitate…

ONT-ul, pe lângă remarcabilul său efort organizatoric întru dezvoltarea turismului românesc, sub toate aspectele, a reușit, în același timp, să mobilizeze în chip admirabil elanul și buna credință a românilor constituiți în tot felul de asociații de drumeție, de alpinism, de speologie, ca să nu mai vorbim de străjeri și cercetași. La fel cum,totodată, râvna individuală a însemnat un spor apreciabil pentru îmbogățirea industriei ospitalității românești.

…Și-a venit Al Doilea Război Mondial. Au venit rușii și bolșevismul, au ieșit la iveală și îndrăzneală diverși alogeni, trădători autohtoni, alte specimene… Ce se putea întâmpla cu o instituție „burgheză”? În 1949, se emitea Decretul 88, prin care Confederația Generală a Muncii, vestitul CGM, prelua atribuțiile ONT. Au fost suficienți vreo șase ani – dar ce ani criminali! – ca să se facă harcea-parcea din spiritul ONT, din baza lui materială, din specialiștii lui… Reapariția ONT-ului, cu „Carpați” adăugat la nume, s-a produs în 1955, pentru ca, patru ani mai târziu, printr-un HCM, cu numărul 86, să recapete atribuțiile de autoritate de stat întru dezvoltarea turismului intern și internațional. Oricum, răul imens fusese săvârșit și dacă ar fi fost în joc doar industria ospitalității clasei muncitoare… Și totuși, în 1971, se înființează, în premieră, Ministerul Turismului. Moment important, generos ca idee, pentru turismul nostru. ONT a rămas cu statutul de mare tur-operator, organizând excursii și vacanțe pentru români și străini, multiplicarea legăturile cu companii și firme de profil din toată lumea, deschiderea de expoziții promoționale în străinătate, editarea de cataloage, pliante, afișe, ghiduri. Chiar și o remarcabilă revistă – „Holidays in Romania”, în mai multe limbi – care, până la urmă, după ce supraviețuise în fel și chip, tot schimbându-și editorul, avea să fie lichidată în zilele noastre de Elena Udrea, hilarul personaj al turismului zilelor noastre.

Și cum, după 1990, tot ce-a fost românesc trebuia să piară, ONT n-a avut altă soartă. Desigur, mai întâi s-a privatizat. Prin 2002-2003, niște… investitori strategici, ciprioți de felul lor, au pus mâna și piciorul pe capitalul majoritar al ONT și astfel s-a încheiat gloria celui mai important brand al turismului românesc. Tragic este că nu e singurul brand care dispare fără durere, fără suspin din partea nemernicilor care au distrus această țară. Vă mai amintiți de ARO, de Gerovital, ca să dau două exemple? Ba și impozantul hotel „Inter*Continental”, legat și el inițial de un mare proiect turistic, n-a avut o soartă mai bună. Ca să nu luăm în seamă ruinarea unor stațiuni întreg, precum Băile Herculane ori Borsecul, cu care ONT avea parteneriate importante, ruinate și acestea cu un nestăvilit avânt… Am fost prea legat de ONT atâția și atâția ani, de atâția și atâția dintre specialiștii lui, mulți dintre ei plecați de mai multă vreme în călătoria fără sfârșit, ca să mai am stare să continui, deocamdată, acest text… Doar îmi tot stăruie în minte povestea cu vipera gravidă – vivipară – care moare: puii își mănâncă mama pe dinăuntru până când reușesc să iasă din ea și să arate lumii ce vipere au devenit… Din nefericire, este o cutremurătoare realitate, nu doar o metaforă. Să mai mire pe cineva că cele mai multe și mai vocale dintre agențiile noastre de turism sunt precum puii de viperă, din parabola de mai sus? Vom veni cu amănunte așa, de pamplesirul cucilor…

Drujba și petrolul rus confort termodinamic ne-au readus!…

Data: 9 martie 2026 by Gheorghe Piperea

Conducta „Drujba” („Prietenia”, pa ruschi), care transportă petrol rusesc prin Ucraina, către Europa centrală, a suferit o lovitură militară, pe data de 29 ianuarie, a.c, fiind practic dezafectată. Ucrainenii și prost-europenii susțin că rușii au aruncat-o în aer (ei sunt convinși că așa s-a întâmplat și cu Nord Stream). Ungurii și slovacii au spus că, dimpotrivă, ucrainenii au aruncat-o în aer. Să vezi și să nu crezi: Ursula von der Leyen le-a cerut oficial ucrainenilor să repare conducta. Se poate deduce că UE consideră că ucrainenii sunt de vină pentru oprirea petrolul rus din tranzitul către unguri, slovaci și austrieci… La zi, date fiind consecințele războiului din Iran, strâmtoarea Ormuz este blocată – niciun strop de GLN și de petrol din Arabia Saudită nu mai vine către UE. Norvegia și Algeria, mari furnizoare de petrol și gaze pentru UE, sunt excedate de cerere. GLN – ul din SUA este de patru ori mai scump decât gazul din Rusia. Petrolul din SUA și cel din Venezuela nu prea vin în UE. Mai mult chiar, Trump a declarat recent, în prezența lui Merz, că oprește relațiile comerciale cu Spania. Foarte probabil, va anunța ceva similar și în privința Franței, căci Macron are o poziție similară lui Sanchez – nu susține războiul SUA și Israel contra Iran. Germania, oricum, era în restriște cu gazul și cu petrolul, de când cu sancțiunile impuse Rusiei de către UE.

Vremea când economia Germaniei creștea și era competitivă doar pentru că lua resurse energetice ieftine de la ruși a apus demult.

Deci, petrolul rusesc este bun nu doar pentru unguri și slovaci. Pentru Germania, Franța și Spania este chiar necesar. Cea de-a 20 – a sancțiune contra Rusiei este și ultima. Termodinamica și realitatea economică au înfrânt sancțiunile. Acum, va fi nu un marș de voie la Moscova: va fi un continuu desant diplomatic și de business către Moscova. Prietenii lui Putin de dinainte de război re-devin prietenii lui Putin de după război. Oligarhii ruși vor face din nou afaceri cu corporațiile franco-germane, iar brandurile de lux europene vor năvăli din nou la Moscova și Sankt Petersburg. Bine, de fapt afacerile oligarhilor ruși (via oligarhii ucraineni) cu oligarhii și mahării europeni nu au încetat niciodată în cei patru ani de război. Doar s-a livrat oareșce cantitate de grăunțe pentru sceptici. Mai tare e că, după miile de tone de gunoi propagandistic cu care s-au hrănit copios prost-europenii, vine momentul în care chiar și prostul realizează că a fost prostit.

Între timp, UE a ajuns o găină jumulită, care mai e și babă, inaptă să mai facă frun ou. Ce fac liderii minunați care s-au cocoțat în fruntea Statului român vasalizat? Se lamentează că războiul din Iran ecranează eforturile de război din Ucraina, care tre să meargă până la victoria finală, cu suportul neabătut al prost-europenilor, până când nu va mai fi piatră pe piatră în Ucraina și UE. Cam asta fac acești lideri – conduc țara cu rapoarte în power point, grafice și clișee propagandistice, pentru a se simți ei eroii care au atins level „100” la Counter strike. Băieții cu vedere la gleznuțe și bărbatele useriste sunt ca în mema cu vasectomia: dacă soțul și-a făcut vasectomie, e musai să o notifice formal corect pe soție, căci s-ar putea ca aia să continue să toarne copii sănătoși și frumoși…

Din cauza acestor bolnavi România este îngenuncheată…

Data: 9 martie 2026 by Maria Diana Popescu

Uite cum se schimbă părerile! Precum șosetele. Mai ieri auzeam de te miri unde „slavă Ucraina” şi „bravo Trump”, însă de la atacarea Iranului, adoratorii Marelui Blond îl trimit la origini cu MAGA-oaia lui cu tot! Pe plaiurile noastre adoratorii lui Nicuşor şi proeuropenii l-au lăsat deoparte pe Zelenski şi îl plîng pe ayatollahul Ali Khamenei, ucis de SUA şi Israel. Oficialii de la Bucureşti fac tot felul de speculaţii pe seama războiului din Iran, bagă frica în români, de parcă ar fi prima dată în istorie cînd americanii atacă un stat independent. Din cei 250 de ani de existenţă ai Americii, 233 au fost de război. Atacurile SUA asupra statelor lumii sînt o ocupaţie diplomatică murdară, la fel de veche ca prostituţia şi hoţia. Autorităţile noastre slugarnice ar trebui să fie interesate de tot ceea ce se mişcă fraudulos în detrimentul ţării noastre şi al cetăţeanului român. Cum întotdeauna războaiele au născut profitori colaterale, totul în România a luat-o razna. Tăieri, şi scumpiri peste scumpiri, de la şosetă, mîncare, pînă la benzina de la pompă. Mausoleul de iluzii ridicat de susţinători în jurul lui Nicuşor se va prăbuşi inevitabil, puţin cîte puţin. Cirezile de „laicuri” şi artificiale simpatii pentru Nicuşor s-au întors împotriva sa, „fanii” fiind nemulţumiţi că preşedintele lor merge tot timpul cu frică pe o pojghiţă subţire de gheaţă. Una a spus poporului ca să-i cîştige votul, alta face în realitate. Mă tot minunez şi eu, cum de atîta amar de vreme, la nivelul aparatului instituţiei prezidenţiale se perpetuează un gen de scleroză! Toţi preşedinţii au la ei sacul de promisiuni la început, ca şi cum N.A.S.A. ar promite periodic că oamenii vor folosi în următorii patru ani liftul spaţial pentru deplasare pe Marte.

Nicuşor pierde teren masiv din cauza comportament de grădiniţă. Prostia, slugărnicia şi şmecheria sînt de nevindecat, veşnice şi atotstăpînitoare la Palat, se vede de pe Marte că cei din fruntea bucatelor naţionale îşi aranjează ploile prin slugărnicie faţă de toţi străinii. Nicuşor vine spumegînd de la toate întîlnirile externe cu cîte un şut în fund, semn că ulcioarele dogite se sparg inevitabil în timp. Tocmai acum, în acest momente de revoltă naţională împotriva lipsei de patriotism şi viziune naţională, tocmai acum, cînd Bolojan taie şi spînzură poporul, în timp ce mojicii din vîrf haiduciesc după pofte în jungla corupţiei şi beneficiază de protecţia unor importante instituţii de stat. De cînd a fost „pus” în funcţia de preşedinte, doar vizite externe, fără finalitate. Dar Ţara?, Ţara această cu oameni sărmani, cu salarii demne de statele lumii a treia, cu copii care se culcă flămînzi, cu sate neelectrificare, cînd o vei vizita tovarăşe Nicuşor, ca să vezi cît de greu o duc cei care te-au votat?

Cum să vorbesc în şoaptă şi cu blîndeţe despre preşedintele neales, despre Bolojan cel bătut în cuie la Palatul Victoria, de vreme ce România e acum stropită cu lături bruxelleze şi americane ca să stea „slugă la doi stăpîni”. Tot românul a aflat că marile companii şi unele instituţii ale statului au fost şi sînt surse de înavuţire pentru cei aflaţi la conducerea lor, subminînd tot timpul existenţa poporului. Dacă în acest an nu vor întreprinde nimic pentru traiul românului, vor ieşi şi morţii din morminte, citînd o profeţie a lui Nostrdamus, cu coasele pregătite pentru dreptate!

Ei, da, n-a trecut mult timp şi entuziaştii au constata că Iohannis a lăsat paharul nespălat pe biroul din palat, iar Nicuşor a băut apă după el şi s-a infectat. Şi, staţi liniştiţi, nu se întrevede nicio afurisită de şansă care să-l scape pe român de sărăcie şi nici de caracatiţa care a luat în stăpînire Ţara, decît printr-o restartarea totală. Naivii care s-au făcut că n-au văzut isprăvile lui Nicuşor ca Primar al Capitalei au crezut că acesta va face din România ce „n-a văzul Parisul”! Precum vede şi orbul, circulă la ralanti, se împiedică în propriul mers, întotdeauna cu un morman de hîrtii în buzunar, de pe care citeşte discursurile gîndite de consilieri. Nu stă bine nici la capitolul Constituţie, proceduri legislative, cifre, litere şi date macroeconomice. Oare, dacă, Doamne fereşte, ar veni un război, ce-ar face Nicuşor şi autorităţiele noastre care mint non stop, dau vina unii pe alţii şi se prezintă în costumul de mari democraţi?

Din cauza acestor bolnavi mintal, oficial, România este îngenuncheată! Românii trăiesc foamea într-un tărîm bogat! O, bată-l demisia să-l bată, pe Bolojan, că mînios şi hain l-a mai făcut Dumnezeu! De opt luni face ce ştie din tinerețe şi este perseverent. Fură în neştire de la săraci și dă la bogați. Bolojan e hoţul de servicu. A furat toată mîncarea din farfuriile românilor. Hrana a ajuns un lux pentru români! Austria, cu un PIB de şaizeci de mii de euro pe cap de locuitor îşi protejează cetăţenii. A redus taxele la jumătate şi va reduce, de la 1 iulie, TVA-ul la 5% la produsele alimentare. Bolojan îi jefuieşte cu sadism pe românii vulnerabili şi-i hrăneşte pe speciali. Guvernul diabolic de la Bucureşti a săvîrşit un atentat criminal la siguranța alimentară a românilor şi a ridicat la TVA-ul 11%, într-o inflaţie de 10%. Românii, cu veniturile de trei ori mai mici decît austriecii, sînt jupuiţi de vii. Austria are şi ea datorii uriaşe, dar își protejează cetăţenii. Bolojan i-a sacrificat pe români, nu pentru o economisire reală, ci pentru un jaf organizat, pentru că banii nu merg spre reducerea deficitului bugetar, ci spre conturile firmelor de casă abonate la contracte publice și spre buzunarele escrocului internațional de la Kiev.

Românii sînt chiriaşi în propria lor ţară. 8% din pămînturile României sînt cedate corporațiilor străine. Ei sînt proprietari doar în acte şi slugi pe ogoare. Aici a ajuns România după 36 de ani de capitalism barbar. 28% din pămînturile României au devenit moşie corporatistă străină sub privirile complice ale guvernelor şi preşedinţilor vremelnici. Ministrul Agriculturii Florin Barbu are tupeul să-i calmeze pe români spunîndu-le că ei sînt proprietari în acte și că pămîntul nu poate fi mutat din loc. Sigur, pămîntul rămîne pe loc, dar hrana și banii pleacă. Noi nu mai avem agricultură, ci o colonizare agricolă. Rînd pe rînd, guvernele au predat cheile hambarelor românești străinilor și ne cer să aplaudăm că aceștia nu plătesc taxe pe bogățiile furate de la noi. Nu mai suntem grînarul Europei, sîntem doar sclavi pe cîțiva lei pe pămînturile noastre și pe plantațiile de sparanghel ale altora. Majoritatea s-au ales cu o arendă de mizerie, în timp ce companiile străine încasează subvenţii de la statul nostru, sume uriaşe pe produsele agricole și decid prețul pînii noastre. Grîul românesc hrănește străinătatea, iar românii mănîncă pîine scumpă din cocă congelată adusă din import în saci de plastic. România nu mai e o țară liberă, a devenit oficial o colonie agricolă care își vinde viitorul cu tona. Sîntem încercuiți la propriu de lanuri cu grîu autohton, dar mîncăm pîine străină scumpă, burdușită cu chimicale. Ba, cînd sînt gata de cules criminalii dau foc lanurilor de cereale şi fac jocul bandiţilor străini.

Producția internă este sabotată, cifrele INS arată pe anul trecut o trădare națională. Carnea de porc, de pui, peștele, fructele, legumele, laptele și cam tot din farfurille românilor – toate artificiale – vin majoritatea din import. Firmele românești au fost ucise intenționat, pe abatoarele noastre au pus lacăte. Turcia, Spania, Egipt, Italia, Polonia, Austria, fac legea pe piața noastră, impunînd proasta calitate și dictînd prețul, în timp ce producătorii români sunt falimentați de costurile și taxele uriașe made în Bolojan. Viktor Orban a interzis accesul cărnii artificiale în Ungania, la noi nu se vrea! Aceasta nu este o economie de piață, ci o trădare criminală. România exportă materie primă de calitate pe nimic și importă produse finite la prețuri uriașe. Avem hambarele pline de cereale și stocuri uriașe de legume și fructe care iau drumul tomberoanelor, dar slugile de la București au decis să îmbogățească fermierii străini. Nu este ghinion cum spunea dezastruosul Iohannis, Dumnezeu să-i dea răsplata cuvenită, este un jaf continuu care ne condamnă să fim sclavi veșnici la masa bogaților, flămînzi și cu grîul în mînă. România va deveni funcțională abia atunci cînd statul va fi redus cu 50% în salarii și pensii speciale, în instituții , organisme, organizații și mecanisme inutile, în funcții, atribuții și aroganțe. Statul de azi e un interlop între munca românilor și conturile unei oligarhii birocratice care a uitat pe cine trebuie să servească. Pînă atunci românii plătesc luxul, furtul, corupția și nababismul puterii din România cu munca lor, cu banii lor, cu viitorul copiilor lor. Nu ați văzut niciodată fonduri europene care să meargă spre o dezvoltare reală, care să producă finanțe. Fondurile europene sînt investite întotdeauna în așa-zisele investiții pasive care nu aduc nici un beneficiu. N-am văzut fonduri europene care să construiască fabrici, școli, spitale sau în ceva util încît economia țării să prospere. Așadar, dacă sunt străini cărora le e frică de sfîrșitul lumii să vină la noi în România. Noi suntem în urmă cu 50 de ani, mergem în sens invers, „avem un președinte diliu” cum spune Robert Turcescu. Președinția este un chin pentru el și cineva trebuie să-l elibereze de această povară îngrozitoare pe care o resimte în suferința diagnosticului lui. Omul acesta suferă teribil în momentul în care trebuie să iasă și să vorbească în public. De aici și hlizeala lui necontrolată. Pînă una-alta, atacatorul Trump a trimis pe fotoliul de ambasador în România un avocat republican, care va respecta legile romanești. Nu cum au fost cei trimiși Obama, de Biden&clica sa, băieţei şi fetiţe de noapte, care si-au făcut şmenuri şi afaceri în ţara noastră pe banii romanilor, apoi, s-au amestecat golănește în alegerile prezidențiale şi parlamentare. Partener într-o firmă de avocatură din Washington, Darryl Nirenberg cu o carieră stufoasă în administrația publică, a depus deja jurămîntul.

Pământul respiră catran…

Data: 9 martie 2026 by Petru Jipa

El stă nemișcat, cu pielea crăpată de secetă, cu plămânii plini de fum și de șoapte despre război, cu inima bătând în ritmul disperat al sirenelor și al clopoțeilor de alarmă. Nu e o metaforă exagerată, e o constatare: pământul a devenit o pădure de uscăciuni. Nu cea care își pierde frunzele în toamnă, ci cea care-și arde rădăcinile în propriul său foc, în care trunchiurile nu mai susțin viață, ci doar umbre de ură, iar vântul nu mai aduce ploaie, ci ecoul unor cuvinte care se răspândesc ca flăcările: „dușman”, „altul”, „străin”. Această pădure nu a crescut într-o noapte. A fost plantată cu semințe de teamă, udată cu lacrimi de neplâns, îngrășată cu tăcerea celor care au preferat să nu vadă. Războiul nu este doar explozia unui proiectil sau groaza unui refugiat, e o stare de spirit care se răspândește ca ciupercile toxice în solul indiferenței. El nu începe întotdeauna cu tunuri, ci adesea cu tăcere lungă în fața nedreptății, cu un „nu mă privește” rostit în fața suferinței altuia, cu o imagine virală transformată în glumă, nu în chemare. Fiecare bombă care cade într-un oraș distruge nu doar ziduri, ci și încrederea în ideea că lumea poate fi comună și astfel, pădurea de uscăciuni își întinde ramurile și în sufletele celor care nu au văzut niciodată un front, dar au învățat să se teamă de cel care vorbește altă limbă, crede altceva, iubește altfel.

Pandemia a fost un alt foc care a ars pășunile de solidaritate. Nu doar că a expus fragilitatea corpului uman, ci și slăbiciunea legăturilor noastre. Am închis porțile, dar am deschis în schimb ușile bănuielii: „e bolnav?”, „a fost în străinătate?”, „a încălcat regulile?”. Masca a devenit, pentru unii, un scut, pentru alții, o mască de ură. În această pădure uscată, virusul nu a fost singurul ucigaș: a fost alături de izolare, de panică, de acea tendință îngrozitoare de a transforma suferința într-un joc de vinovății. Pandemia nu a creat diviziunile, le-a expus, le-a amplificat, le-a uscat ca un soare implacabil peste un câmp de grâne nepăzit. Și ura între popoare? Aceasta nu e un rezultat, e un instrument. Un instrument ascuțit, bine ascuțit în laboratoarele propagandei, în studiourile de dezinformare, în comentariile anonime care se înmulțesc ca ciupercile pe trunchiurile uscate. Ura nu se naște din indiferență se naște din lipsa de cunoaștere, din absența de la întâlnire, din refuzul de a asculta o poveste care nu se potrivește cu cea pe care o ținem în mână ca pe un talisman. Ea nu se hrănește cu adevărul, ci cu repetiția, cu simplificarea, cu reducerea unui întreg popor la un singur gest, o singură imagine, un singur moment de rău. Și astfel, pădurea de uscăciuni nu mai are nici un copac viu, doar stâlpi de cenușă, în jurul cărora oamenii se adună nu pentru a construi, ci pentru a se apăra unii de alții. Dar eu mă gândesc că pământul nu e mort, e doar adormit. Sub crăpăturile uscăciunii, apa încă curge.

Sub cenușa războiului, semințele de pace nu și-au pierdut germinația. Sub masca pandemiei, inima umană bate încă cu același ritm lent, dar neschimbat. Pentru că o pădure nu se reface prin ordine, ci prin rădăcini care se întâlnesc sub pământ, fără să se vadă, fără să se judece, doar să se atingă. Să plantăm, deci; nu cu vorbe mari, ci cu gesturi mici: un „bună ziua” spus într-o limbă străină, o mână întinsă fără întrebări, o ascultare fără judecată, o întrebare sinceră în loc de un răspuns gata făcut. Pentru că nu există pădure care să nu înceapă cu un singur bob și ploaie. Nu există pământ care să nu știe în adâncul său, cum să viețuiască din nou.

O să-mi spuneți că sunt fricos, că am teamă de umbra războiului? Nu , nu sunt fricos, am avut norocul să trăiesc într-o epocă în care lumea era mai bună. Am viețuit și am întâlnit oameni adevărați, nu ca acești lideri politici care nu știu ce înseamnă a fi uman. Am auzit un lider european care spunea: că nu îi este teamă de bomba atomică. Apoi m-am întrebat dacă în școala la care a mers a făcut istorie? Dacă a auzit de Hiroshima și Nagasaki? Noi am învățat la școală despre acel „Surâs al Hiroshimei” din poezia poetului Eugen Jebeleanu. Iar după ce am citit am înțeles că nu trebuie să se mai repete așa ceva. Dar astăzi avem lideri „grozavi” care ne surâd „a altă Hiroshima”. „Ce ceață deasă, vai ce ceață mare. Unde-i cărarea, doamna-nvățătoare?”…

Dar să fie pace!

Politica micilor bine făcuți…

Data: 8 martie 2026 by Mihai Vintilă

Ezitantă și suculentă la interior, crocantă la exterior, și mereu cu extra muștar… Căci, în lumea politică, ca și în arta culinară, există anumite „rețete” care nu pot fi ignorate. Una dintre cele mai populare și mai discutate în ultimii ani este politica de ezitare permanentă a modului în care e guvernată țara noastră. Într-un fel, această metaforă descrie perfect o anumită atitudine politică: ezitantă și suculentă pentru interior, crocantă și scorțoasă la exterior căreia mereu îi trebuie muștar de umor, care face totul mai savuros. Politica micilor trebuie să fie bine pregătită, atent condimentată, și cu un echilibru între diversitatea ingredientelor. La fel ca micii, și politica trebuie să fie bine temperată, să aibă consistență și să fie pe placul tuturor, dar fără a deveni prea fadă sau prea agresivă. În acest sens, „bine făcuți” înseamnă o politică care a fost gândită cu grijă, cu răbdare și cu atenție la detalii.

Însă, la fel ca micii, această politică trebuie să aibă și o anumită ezitare – un moment de reflecție, de reconsiderare, de ajustare a gustului. Întotdeauna, în politică, deciziile bune nu se iau pe loc, ci necesită o anumită doză de ezitare, de analiză, de cântărire a consecințelor. Această ezitare, dacă este temperată corect, adaugă profunzime și maturitate deciziilor, evitând impulsivitatea și capcanele populismului. Din păcate ultimii doui președinți ai republicii pot fi bine puși sub semnul câcâiților, a oamenilor care calcă apa în piuă etc. Ezitanți până la prostie și mediocri până la crustă.

Ce înseamnă ca politică să fie „suculentă la interior și crocantă la exterior”? La interior, politica trebuie să fie plină de conținut, de proiecte concrete, de soluții pentru cetățeni. Este vorba despre o politică care nu se mulțumește cu promisiuni goale, ci oferă soluții reale, sustenabile și adaptate nevoilor societății. Suculenta, pentru că trebuie să fie plină de energie, de pasiune, de idei inovatoare, de viziune pe termen lung. România are nevoie de un Băsescu mai civilizat, mai școlit dar la fel de tupeist. Din păcate nu avem. La exterior, însă, această politică trebuie să fie crocantă, adică să fie clară, directă, uneori chiar dură, dar totodată atractivă și ușor de înțeles. Un discurs politic crocant este acela care nu lasă loc de interpretări, care taie clar și precis prin ambiguitate, și care reușește să transmită un mesaj puternic, memorabil. Este discursul ce poate fi folosit pentru a capta atenția, pentru a mobiliza și pentru a crea o identitate vizibilă.

În lumea culinară, muștarul adaugă un gust picant, o notă de surpriză, de umor sau de provocare. În politică, acest „extra muștar” poate fi interpretat ca elementul surpriză, ca umorul subtil, ca decizia neașteptată, sau ca un discurs care să trezească interesul și să stimuleze dezbaterea.

Un alt aspect al acestei metafore este ezitarea care indică o anumită prudență, o dorință de a nu acționa impulsiv, o nevoie de a gândi bine înainte de a face pasul următor. Într-o lume în care deciziile rapide sunt necesare, această ezitare devine la actualul președinte o povară. De la ezitare și cântărire acesta cade în meditații care numără luni, grele pentru deciziile care trebuie luate de multe ori ieri ducând astfel România într-un colț al ezitărilor permanente. Politica micilor bine făcuți, cu ezitare și suculentă la interior, crocantă la exterior, și mereu cu extra muștar, reprezintă o abordare echilibrată, modernă și plină de farmec. Din păcate actuala clasă politică e mai mult pasionată de „șaorma” cu de toate. Pentru România, o astfel de politică este o prostie cruntă.

Mănăstirea Probota (zisă și Pobrata) a fost ridicată de Petru Rareș la anul 1530

Data: 8 martie 2026 by George V. Grigore

Moldova noastră istorică nu este întreagă fără pleiada sa de mănăstiri ortodoxe, ca un adevărat Munte Athos al României. Avem zeci de locașuri în care drept credincioșii, călugări și călugărițe, se roagă necontenit pentru țara noastră. V-ați gândit că și atunci când voi dormiți, cineva se roagă pentru binele nostru comun? Am vizitat Moldova în ultimii câțiva ani, dar descopăr mereu noi locuri ce merită vizitate și menționate în marea carte a nemuririi. Una dintre aceste locații este și Mănăstirea Probota (după denumirea veche Mănăstirea Pobrata), care este o mănăstire ortodoxă din România, construită în anul 1530 în satul Probota (care aparține în prezent de orașul Dolhasca din județul Suceava) de către domnitorul Petru Rareș. Biserica mănăstirii are hramul Sfântul Nicolae (sărbătorit în fiecare an la data de 6 decembrie). Mănăstirea Probota a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei (1522-1677), aici aflându-se mormintele domnitorilor Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Ștefan Rareș (1551-1552), al Doamnei Elena Rareș și ai altor membri ai familiei domnitoare a Moldovei. Mănăstirea Probota a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2015, având codul de clasificare SV-II-a-A-05592 și fiind formată din 6 obiective: Biserica „Sf. Nicolae” – datând din 1530 și având codul SV-II-m-A-05592.01; Clisiarnița – datând din 1530 și având codul SV-II-m-A-05592.02; Ruinele caselor domnești – datând din 1530 și având codul SV-II-m-A-05592.03; Ruinele clădirilor din incintă – datând din sec. XVI-XVII și având codul SV-II-m-A-05592.04; Turnurile de colț – datând din sec. XVI și având codul SV-II-m-A-05592.05 și Zidul de incintă – datând din 1550 și având codul SV-II-m-A-05592.06. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Sf. Nicolae” din cadrul mănăstirii, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, Voroneț și Sucevița), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

Încă din anul 1391, în timpul domniei lui Petru Mușat (1375-1391), izvoarele vremii consemnează existența Bisericii „Sf. Nicolae” în Poiana Siretului. Acest lăcaș de cult era construit din lemn de stejar, fiind una dintre cele mai vechi biserici atestate pe teritoriul Moldovei. Locul unde a fost construit acest lăcaș de cult nu este cunoscut, din denumirea sa rezultând că se afla în mijlocul unei păduri. El este menționat din nou într-un document din 2 iulie 1396. Peste câteva decenii, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a clădit o nouă biserică, de această dată din piatră, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota. În 29 noiembrie 1443, domnitorul Ștefan II-lea dă uric de fondare și întărire a mănăstirea Pobrata (astăzi- Probota), cu hramul „părintelui nostru și făcătoriului de minuni Nicolae”. În această biserică, Ștefan cel Mare a îngropat-o pe mama sa, Oltea Doamna, decedată în 1465. Lăcașul de cult a fost avariat de un cataclism, fiind reconstruit de Ștefan cel Mare. Nici acest lăcaș de cult nu are viață lungă, fiind dărâmat în urma unei alunecări de teren. Urmele acestei biserici se mai văd și astăzi. A venit rândul lui Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) care a zidit o biserică nouă, pe un platou care domină valea Siretului, la circa 300 m vest de ultimul amplasament. Într-un document din 16 aprilie 1527, deci la scurtă vreme după urcarea sa pe tron (la 20 ianuarie 1527), Petru Rareș declara că „am zidit mănăstirea Pobrata și am înfrumusețat-o și am isprăvit-o și am miluit-o cu sate și cu metoace”. Din acest document rezultă că domnitorul dăruise un sat chiar în ziua sfințirii bisericii, presupusă de Nicolae Stoicescu a fi chiar data documentului. Cronicarul Grigore Ureche menționează în Letopisețul său că Petru Rareș a început construirea Mănăstirii Probota în anul 1528, ridicând-o până la jumătate în prima sa domnie și săvârșind-o în a doua sa domnie („Pre acéle vremi Pătru vodă au urzit mănăstirea Pobrata și o au zidit-o pănă în jumătate.” (…) „Iară daca să întoarse Pătru vodă de la Țara Ungurească, într-acéia laudă au sfârșit mănăstirea Pobrata, carea era zidită de dânsul și o au sfințit.” ). Această afirmație este însă eronată, deoarece în pisanie se spune că biserica a fost finalizată în anul 1530. Lăcașul de cult a fost pictat în interior și exterior în 1532. Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta ușii gotice, se află pisania scrisă în limba slavonă și care are următorul text: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Vodă cel Bătrân, a binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărătești, a zidit acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 oct(ombrie) 16.” (1530). Se pare că domnitorul a fost îndemnat să ctitorească această biserică de către vărul său, Grigorie Roșca, care a fost și primul egumen al Mănăstirii Probota (1527-1546) și a devenit apoi mitropolit al Moldovei (1546-1551). În acest sens stă mărturie o scrisoare trimisă de mitropolitul Grigorie către călugării mănăstirii (în care afirmă că el a fost cel care l-a îndemnat pe Petru Rareș să construiască mănăstirea „din pajiște, cu toată înfrumusețarea”), precum și pomenirea numelui său în pisanie. Tot mitropolitul Grigorie l-a îndemnat pe domnitor să-și aleagă ca necropolă Mănăstirea Probota în loc de Putna, ceea ce a provocat protestele putnenilor, care „au lătrat mult și l-au blestemat pe fostul mitropolit”.

Mănăstirea Probota a beneficiat de o atenție deosebită din partea domnitorului Petru Rareș. Acesta i-a întărit toate daniile mai vechi pe care le primise Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Siretului, adăugându-i sate noi și înzestrând-o cu odoare de preț. Ctitoria rareșiană a devenit necropolă voievodală. În septembrie 1546, domnitorul Petru Rareș a fost înmormântat în biserica ctitorită de el. Acest moment este relatat astfel de către cronicarul Grigore Ureche: „Pătru vodă fiindu bătrân de zile și căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii și s-au săvârșit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte și cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale și plângere, ca după un părinte al său”. După moartea voievodului, în anul 1550, Doamna Elena și trei copii ai săi (Iliaș Voievod, Ștefan și Constantin) închideau biserica cu un zid gros de incintă, cu trei turnuri de apărare pe latura estică, mănăstirea semănând astfel cu o cetate medievală. Iliaș Rareș a construit în incintă locuințe domnești. În biserica mănăstirii au fost ulterior înmormântați domnitorul Ștefan Rareș (care urcase pe tron după fratele său, Iliaș, și domnise în perioada 1551-1552) și Doamna Elena Rareș (decedată în 1553). În anii următori, în mănăstire au fost îngropați unii dregători și familiile lor, printre aceștia menționând pe episcopul Mitrofan de Rădăuți (+1552), pârcălabul Frățian (+1544), pârcălabul Nicoară Hâra (+1545) sau pe marele vistiernic Stroici. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mai precis în anii imediat următori ridicării zidului de incintă (1550), au fost construite în incinta mănăstirii patru clădiri din zidărie masivă de piatră legată cu mortar de var/nisip (o clădire cu rol de stăreție în partea sudică, o clădire cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic, o clădire cu rol de trapeză a obștii monahale ridicată în partea de sud-est a incintei, și o anexă gospodărească aflată în colțul sud-vestic. Potrivit mărturiilor documentare, Mănăstirea Probota a fost prădată în anul 1622 de tâlhari, care au incendiat unele clădiri din incintă și au profanat unele morminte.

Distrugerile au fost confirmate de cercetările arheologice. În anul 1646, s-a început o serie de lucrări de refaceri și restructurări ale ansamblului. Lucrările s-au desfășurat în etape succesive și au durat până spre 1680. Acele ample reparații începute de Vasile Lupu în anul 1646 erau menționate într-o pisanie – astăzi pierdută – văzută la sfârșitul secolului al XIX-lea și transcrisă de episcopul Melchisedec Ștefănescu. Domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) a refăcut parțial zidurile de incintă, turnurile de colț și acoperișul bisericii și a construit o a doua casă domnească, la sud de biserică. Biserica a fost acoperită de postelnicul Iorga, iar clisiarnița și turnul de către vornicul D. Șoldan. Într-un document din 12 ianuarie 1664 se menționează că hatmanul Gheorghe Coci (fost paharnic) promisese „să direagă trăpăzăria cia di peatră și maghernița și chelăriile și să o acopere”. El a reparat în 1646 numai trapezăria „iară din lotru ci-au fostu stricat nemică n-au dires”, deși călugării „au dodeit de multe ori la hatmanul să-și istovască lucrul precum au grăit”. Din cauza faptului că el nu a mai continuat reparațiile, „s-au răsăpit și chelăriile și maghernița”. În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ). Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei. O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă. Mănăstirea Probota a fost un valoros centru de cultură românească medievală. Aici și-au desfășurat activitatea patru mitropoliți cărturari ai Moldovei: Grigorie Roșca (primul egumen al Probotei, mitropolit în perioada 1546-1551) – în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Gheorghe Movilă (călugărit la Probota, mitropolit în perioadele 1588-1591 și 1595-1605) și Teodosie Barbovschi (călugărit la Probota, mitropolit în perioada 1605-1608) – în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și Dosoftei Bărilă (călugărit în 1648 la Probota, mitropolit în perioadele 1671-1674 și 1675-1686).

În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota și moșiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici s-au instalat călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând la degradarea în timp a ctitoriei lui Petru Rareș. Cu toate acestea, s-au efectuat unele lucrări sumare de reparații în 1785 și o acoperire a bisericii în 1835. Pe lângă nepăsare, călugării greci au dat dovadă și de nepricepere. Astfel, reparațiile efectuate în jurul anului 1844 mai mult au dăunat monumentului. Picturile murale interioare din altar, naos și încăperea mormintelor au fost acoperite cu zugrăveli în tehnica „a secco”, în stil neorealist, realizate grosolan și de proastă calitate. De asemenea, ferestrele gotice din pridvor și pronaos au fost zidite unele în întregime, iar altele doar în parte. La 15 septembrie 1863, prin efectul Legii secularizării averilor mănăstirești, domeniile și bunurile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea Probota este desființată, iar biserica „Sf. Nicolae” devină biserică parohială a satului. Clădirile din complexul monahal încep să se degradeze, iar chiliile și locuințele domnește sunt mistuite de un incendiu de la începutul secolului al XX-lea. Resturile rămase sunt furate de săteni și folosite pentru construcția de case sau anexe gospodărești. După decenii în care a stat în uitare, Mănăstirea Probota a revenit în atenția publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama fostului domnitor. În anul 1925, un călugăr care a vrut să curețe pictura din pridvor a șters cu cârpe ude picturile bolții, distrugând unele chipuri și alterând tonurile altor picturi. Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii și clisiarniței, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. S-a decapat tencuiala exterioară care acoperise ferestrele din pridvor și pronaos, s-au reconstruit mulurile gotice ale ferestrelor din pridvor, s-a refăcut acoperișul bisericii și soclul etc. În anul 1952 au fost efectuate o serie de săpături arheologice. În 1986, s-au desfășurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperișul de șiță cu unul nou care respecta însă formele învelitorilor tradiționale, compartimentate ale bisericilor din Moldova, după cum apăreau în tablourile votive. În 1992 au fost realizate intervenții urgente de consolidare a fracturilor și desprinderilor de strat pictural din turlă și din exteriorul bisericii.

În anul 1993, arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților a reînființat Mănăstirea Probota, dar cu obște de maici. S-au construit ulterior noi corpuri de chilii, clădiri administrative și spații de cazare pentru pelerini în afara incintei mănăstirești. În același an (1993), Biserica „Sf. Nicolae” din cadrul Mănăstirii Probota a fost inclusă de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei. Acest fapt a dus la creșterea interesului față de acest monument istoric. În anii 1994 și 1995, Ministerul Culturii a finanțat o campanie de cercetări arheologice care a vizat în cea mai mare parte numai investigarea interiorului bisericii mănăstirii. Cercetările arheologice au fost coordonate de arheologul Voica Maria Pușcașu. Complexul monahal de la Probota a fost supus între anii 1996-2001 unui amplu proces de cercetare, restaurare și valorificare.

Programul „International Support for the Restoration and the Preservation of Probota Monastery” a fost finanțat de Japan Trust Fund for World Heritage, fondurile fiind administrate de UNESCO. Programul UNESCO avea ca obiective principale restaurarea complexului mănăstiresc (lucrări de curățare, consolidare și integrare a învelișului pictural din interiorul și exteriorul bisericii, precum și restaurarea arhitecturii ansamblului) și finalizarea lucrărilor de cercetare arheologică în aria incintei mânăstirești. Lucrările de restaurare au fost coordonate de directorul de proiect Ignazio Valente și au presupus o conlucrare a mai multor colective de cercetători din centrele universitare București și Iași (din care au făcut parte experții UNESCO delegați din România: Oliviu Boldura, Tereza Sinigalia, Voica Maria Pușcașu, Ion Sandu și Cătălin Hîrban), la care s-au adăugat unii specialiști de marcă din instituții europene (Agnes Brokerhof – Olanda, Heinz Leitner – Austria, Christine Blauer Bohme – Elveția, Francesco Ciulla – Italia, Fabrizio Bandini – Italia și Roger Capps – Anglia), plus câțiva experți japonezi de arhitectură (Riichi Miyake, Yoshimasa Owada). Săpăturile arheologice din exteriorul bisericii au fost efectuate sub conducerea arheologului Voica Maria Pușcașu și a directorului de proiect, Ignazio Valente. S-au efectuat cercetări arheologice în zona sudică a incintei monahale, vestigiile de arhitectură medievală descoperite fiind conservate. Alte săpături au fost realizate în zona nordică și cea vestică a incintei (inclusiv în cea din preajma turnului clopotniță și a clisiarniței). De asemenea, s-au efectuat lucrări de reparații (au fost înlocuite ferestre, s-a instalat un nou sistem de încălzire prin pardoseală, s-a reparat acoperișul etc.), s-a restaurat iconostasul și alte piese de mobilier. Aflate într-o stare de conservară precară, frescele interioare și exterioare ale Bisericii „Sf. Nicolae” au fost consolidate, stabilizate și integrate structural. S-a scos la lumină fresca interioară originală (din 1532), prin contribuția unor restauratori de pictură murală din România, Austria, Italia, Germania, Franța, Polonia, Cehia, Elveția și Columbia. În prezent, Mănăstirea Probota are în proprietate 25 ha teren arabil, 3 ha de livadă, o grădină de zarzavat și o gospodărie anexă cu păsări și animale. În cadrul mănăstirii funcționează un atelier de pictură (unde se pictează icoane pe lemn și se încondeiază ouă) și unul de croitorie (în care se confecționează haine monahale doar pentru personalul mănăstirii). Maicile de aici desfășoară o activitate socială concretizată în oferirea de mâncare caldă unor bătrâni și familii nevoiașe din satul Probota sau în ajutor acordat copiilor din familii cu probleme la rezolvarea temelor școlare.

Biserica „Sf. Nicolae” a fost și rămâne o capodoperă a arhitecturii medievale românești și se remarcă prin silueta elegantă, bogăția de forme și elemente arhitecturale, rafinamentul artistic, măiestria și complexitatea ornamentației, ca și prin strălucita execuție a picturilor care redă cu naturalețe și realism zbuciumul sufletesc al personajelor. Ca arhitectură, biserica este construită din piatră brută, cu asize de câte trei rânduri de cărămidă, dispuse orizontal. Planul construcției este triconc, după tradiția bizantină. Biserica este susținută de 7 contraforturi: două se află în colțurile exonartexului (pridvorului), câte două încadrează cele două abside laterale și un picior de contrafort susține absida altarului. Absidele laterale sunt pentagonale și încadrate de câte două contraforturi, iar absida altarului este heptagonală. Absidele sunt împodobite cu arcade oarbe, având deasupra lor două rânduri de ocnițe (mari și mici). Ocnițele mari se întind de la o absidă laterală la celalaltă, pe când ocnițele mici se prelungesc până în dreptul pridvorului. Acoperișul bisericii este din șindrilă și a avut două boltituri mici la capete. Ulterior, acoperișul a fost înălțat, boltiturile au fost suprimate, acoperișul turlei a fost făcut țuguiat (anterior era boltit), iar deasupra altarului a fost înălțat tot un acoperiș țuguiat. Deasupra naosului se află o turlă octogonală zveltă cu patru ferestre dreptunghiulare în cele patru puncte cardinale, așezată pe două rânduri de baze stelate suprapuse și sprijinită de patru contraforturi mici pe laturile oarbe. Deasupra arcadelor duble se află un rând de ocnițe. În interior, biserica este împărțită în cinci încăperi: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos și altar. Toate aceste încăperi (cu excepția altarului) sunt separate prin ziduri groase. La început, în pridvor se intra prin două uși. În timp, însă, ușa de pe peretele nordic a fost zidită, rămânând în funcțiune numai ușa de pe peretele sudic. Pridvorul are formă dreptunghiulară și este luminat prin opt ferestre înalte realizate în stil gotic și amplasate patru pe latura vestică, două pe latura sudică și două pe latura nordică. Deasupra pridvorului se află o boltă semicilindrică. În pronaos se intră printr-o ușă în stil gotic. Pronaosul este dreptunghiular și luminat prin patru ferestre în stil gotic (câte două pe pereții de nord și de sud). Încăperea mormintelor are o boltă semicilindrică și este luminată prin două ferestre dreptunghiulare (una pe peretele nordic și una pe cel sudic). Naosul are două abside semicirculare în interior și pentagonale la exterior. În fiecare absidă laterală se află o fereastră dreptunghiulară (de dimensiuni egale cu cele din încăperea mormintelor). Deasupra naosului se înalță turla cilindrică în interior și octogonală la exterior. Absida altarului este decroșată față de restul construcției, existând cele două nișe (proscomidiarul – la nord și diaconiconul – la sud). În axul absidei se află o fereastră dreptunghiulară identică cu cele din naos și încăperea mormintelor.

Ca iconografie, în tabloul votiv chipul lui Iliaș Rareș a fost înnegrit după trecerea sa la islam (ca pedeapsă). Biserica a fost pictată în frescă în stil bizantin atât în interior, cât și în exterior. Numele meșterilor nu se cunosc. Picturile din interior datează din vremea domniei lui Petru Rareș, dar ele s-au păstrat originale doar în pridvor și pronaos. Cu prilejul reparațiilor din 1844, picturile din încăperea mormintelor, naos și altar au fost refăcute grosolan de către meșteri care au respectat totuși planul iconografic inițial. Pe pereții pridvorului și pronaosului sunt pictați sfinți prăznuiți de Biserica Ortodoxă (sinaxarul), precum și unele scene din istoria creștinismului (calendarul). Se remarcă execuția strălucită a ansamblului „Judecata de apoi”, zugrăvit pe bolta pridvorului, precum și „Cele șapte sinoade ale Bisericii”, pe arcurile bolților pronaosului. Din păcate, în 1925, un călugăr care a vrut să curețe pictura din pridvor a șters cu cârpe ude picturile bolții, distrugând unele chipuri și alterând tonurile altor picturi. În cupola turlei naosului este pictat „Pantocratorul”, pe pereții turlei fiind o reprezentare a „Liturghiei cerești” cu cortegiile de îngeri, iar la baza turlei, în pandantivi, se află chipurile celor patru evangheliști. Pe bolta altarului este reprezentată „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe”, iar pe pereți sunt reprezentate diferite scene din viața Mântuitorului: Vindecarea slăbănogului, Spălarea picioarelor, Cina cea de Taină, Învierea Domnului, Duminica Tomei ș.a.. Tabloul votiv a fost pictat pe peretele sud-vestic al naosului, cel actual fiind refăcut în 1844. Sunt reprezentați domnitorul Petru Rareș, Iliaș Rareș (moștenitorul tronului și viitor domnitor), Ștefan Rareș (viitor domnitor), Doamna Elena și doi copii mai mici: Constantin și Ruxandra. Domnitorul oferă macheta bisericii Mântuitorului, prin intermediul Sfântului Nicolae, patronul acesteia. Chipul lui Iliaș a fost înnegrit în acest tablou, după trecerea sa la islam.

Inițiativa de a picta pereții exteriori ai mănăstirilor din nordul Moldovei a aparținut domnitorului Petru Rareș. De-a lungul a câtorva decenii, începând cu Biserica „Sf. Gheorghe” din Hârlău (1530) și încheind cu Biserica Voroneț (1547), un număr de 15 biserici moldave au fost împodobite cu fresce de o rară frumusețe. Această mișcare artistică s-a stins însă într-o perioadă relativ scurtă. Există desigur două excepții, și anume pictarea la exterior a mănăstirilor Râșca și Sucevița în anul 1552, respectiv 1596. Biserica Mănăstirii Probota a fost zugrăvită în exterior în anul 1532 din inițiativa vărului lui Petru Rareș, egumenul Grigore Roșca. Fiind cea de-a doua biserică pictată la exterior din ciclul inițiat de domnitor (după Biserica „Sf. Gheorghe” din Hârlău), ea nu a beneficiat încă de o deplină cunoaștere a tehnicii de către meșterii zugravi, fapt ce a condus la degradarea treptată a frescei. Din cauza ploilor și zăpezilor, zugrăveala exterioară s-a șters în mare parte. Nu se cunosc încercări de restaurare a picturii murale exterioare. Din frescele exterioare păstrate se mai deslușesc doar câteva pe peretele sudic, mai adăpostit de vânturi și ploi. Este vorba de urme din Imnul Acatist sau Arborele lui Iesei etc. Valoarea picturilor murale de la Probota a fost constatată de mulți specialiști în artă, concluzionându-se că „dacă arta în sine a zugravului e departe de a egala pe aceea a florentinului, nu știu dacă nu îl trece prin puterea sentimentului religios”.

Cu ocazia construirii acestui locaș de cult, Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, a decis să rupă tradiția familiei sale princiare și să desemneze mănăstirea drept viitoare necropolă a sa și a urmașilor săi, înzestrând-o în acest scop cu odoare de preț și moșii. Astfel, între pronaos și naos a fost amenajată o încăpere a mormintelor. Lângă peretele sudic, înspre pronaos, se află mormântul domnitorului Petru Rareș. Pe mormântul său se află o lespede cu următoarea inscripție în limba slavonă: „(Această groapă e a) iubitorului de Hristos, robul lui Dumnezeu Io Petru Voievod, fiul bătrânului Ștefan, care (s-a strămutat) la veșnicele lăcașuri, veșnica lui pomenire..”. De-a lungul aceluiași perete al naosului, înspre culoar, se află mormântul Doamnei Elena Rareș, soția ctitorului și fiica țarului Despot. Inscripția în limba slavonă ce se află pe lespedea funerară a mormântului său conține următoarele cuvinte: „Această groapă e a roabei lui Dumnezeu Elina, doamna lui Petru Voievod, fiica lui Despot țarul, care s-a strămutat în acest lăcaș și în veșnicele lăcașuri, Veșnica ei pomenire. 7…” Tot de-a lungul peretelui sudic, dar înspre naos, se află două morminte având lespezile tombale de dimensiuni mici și cu scrisul șters. Aceste morminte sunt ale Eftimiei (fiica lui Petru Rareș) și Samfirei (fiica lui Ștefan Rareș). De-a lungul peretelui nordic se află mormântul domnitorului Ștefan Rareș (1551-1552), fiul lui Petru Rareș. Pietrele funerare ale domnitorilor Petru Rareș și Ștefan Rareș, precum și cea a Doamnei Elena, sunt executate în marmură și bogat împodobite, după cum dicta obiceiul acelor vremi. Spre deosebire, lespezile tombale ale celor două fete de domnitori sunt din piatră. În anul 1904, cu prilejul serbărilor organizate la împlinirea a 400 ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, a fost adusă aici piatra de mormânt a Doamnei Oltea (mama lui Ștefan cel Mare), fiind așezată chiar în imediata apropiere a mormintelor lui Petru Rareș și soției sale. Pe piatra sa tombală este următoarea inscripție: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan Voievod, care a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”. Ștefan cel Mare și-a îngropat mama în Biserica „Sfântul Nicolae” din Poiana Siretului, aflată în apropierea actualei mănăstiri Probota. După stingerea familiei ctitorului, Mănăstirea Probota a devenit necropolă boierească. În pridvorul și în pronaosul bisericii se află o serie de morminte ale unor dregători și ale familiilor lor (10 morminte ale familiei Stroici și 5 morminte a altor boieri considerați ctitori). Printre cei îngropați în biserică se află episcopul Mitrofan de Rădăuți (+ 1552), pârcălabul Frățian (+ 1544), pârcălabul Nicoară Hâra (+ 1545), o fetiță, Vasilica (+ 1569), marele vistiernic Stroici și alți membri ai familiei sale. Grigore Ureche menționează înmormântarea în biserică la 7 aprilie 1548 a hatmanului Vartic, căruia i s-a tăiat capul din porunca lui Iliaș Rareș. După cuvintele cronicarului, „și în domniia lui, sâmbătă după Paști, au tăiat capul lui Vartic hatmanul în târgu în Huși și l-au dus de l-au îngropatu în mănăstire, în Pobrata, în anii 7056 (1548) aprilie 7”.

Cercetările arheologice au dus la recuperarea din mormintele nejefuite a unor piese vestimentare (o bonetă bărbăteasca, o rochie, un ilic brodat și pantofi de femeie, toate din materiale scumpe, decorate cu fir de argint aurit împletit sau brodat), bijuterii de aur cu pietre prețioase și semiprețioase (un inel sigilar al lui Simion Stroici, porumbei de filigran folositi ca ace de văl, o pafta/broșă feminină, inele, cercei etc.). În prezent, toate pietrele funerare boierești se află sprijinite de pereții din pridvorul bisericii. Morminte ale monahilor au fost găsite în pridvorul bisericii și în afara acesteia, ele neavând inventar funerar. Criptele mortuare din interiorul bisericii au fost jefuite în procent de circa 80% în cursul secolului al XVIII-lea, fiind afectată astfel stratigrafia, structura și conținutul mormintelor. În unele morminte s-au mai găsit totuși inventar funerar (o serie de bijuterii, resturi vestimentare și fragmente osteologice). Biserica este înconjurată de ziduri groase ca de cetate, care închid o incintă aproape pătrată cu laturile de aproximativ 90 m. Zidurile sunt construite din piatră de râu și au o înălțime de șase metri și o grosime de 1-1,10 metri. Ele sunt prevăzute cu metereze și creneluri. Zidul vestic este sprijinit la exterior de un contrafort amplasat aproximativ la jumătatea laturii. În zidul de pe latura sudică a fost construită o portiță secretă mică din lemn masiv. Aceasta se afla lângă chiliile mănăstirești. Pe latura estică se află trei turnuri pătrate (două la colțuri și unul în mijloc) legate între ele printr-un drum de strajă. Turnul de pe mijlocul laturii estice servește și ca poartă de intrare în incinta mănăstirească. Pe zidul exterior se află un tablou votiv destul de șters reprezentând pe Petru Rareș cu familia sa, iar dedesubt o stemă moldovenească cu următoarea pisanie: „Această mănăstire a făcut-o Io Petru Voievod, la anul 7038 și s-au îngrădit după moartea lui de Doamna Elena și copiii ei Io Iliaș Voievod și Ștefan și Constantin, la anul 7058 septembrie 4” (1530, 1550).

În colțul de nord-vest al incintei mănăstirești se află clisiarnița care face corp comun cu turnul-clopotniță. Clisiarnița datează din 1530, fiind construită în aceeași perioadă cu biserica. Această clădire a fost considerată multă vreme a fi Casa domnească, deși înglobarea în același edificiu cu cel al clopotniței ar fi trebuit să indice o altă destinație. Clisiarnița are două niveluri, la fiecare etaj aflându-se câte două încăperi. La etajul de sus se ajunge pe o scară în formă de spirală. Ușile și ferestrele clădirii s-au degradat în timp. Turnul-clopotniță are trei niveluri, fiind atașat clisiarniței pe latura estică și sprijinit de două contraforturi la unghiurile vestice. Turnul a servit atât pe post de clopotniță, cât și ca loc de strajă. În prezent, în clisiarniță a fost organizat un mic muzeu care adăpostește obiecte din secolele XV-XVIII: icoane, fragmente de mobilier, veșminte bisericești, vase liturgice, candele de argint, cruci în filigran, cărți de cult vechi, precum și artefacte (monede, bijuterii, vase de ceramică, cahle decorate etc.) descoperite în urma cercetărilor arheologice. În partea de sud a incintei au fost construite Casa Domnească și edificiile mănăstirești: trapeza, chiliile, cuhnea. Modul de organizare a incintei a fost astfel gândit încât funcțiunile strict sacre (ale bisericii, clopotniței și clisiarniței) să fie separate de viața curentă dintr-o mănăstire domnească din Moldova: locuință temporară pentru Domn, clădirile necesare obștii călugărești. În urma cercetărilor arheologice efectuate în perioada 1996-2001 au fost identificate nouă construcții ruinate aflate în diverse stadii de conservare și datând din etape diferite. Clădirile ruinate au avut următoarele funcțiuni: Două dintre clădirile de pe latura sudică au îndeplinit funcția de stăreție și de adăpostire a încăperilor destinate vizitelor în mănăstire a unor personalități de prim rang ale timpului (membrii familiilor domnești sau ierarhii Bisericii Ortodoxe). Clădirea aflată mai înspre vest a fost construită la mijlocul secolului al XVI-lea și cuprindea inițial cel puțin două niveluri supraterane, plus un nivel de pivnițe dispuse pe două travee despărțite prin trei arcade. Din această clădire s-au mai păstrat doar pivnițele cu gârliciul de acces și baza parterului. Ea a fost dezafectată la începutul secolului al XVII-lea. Clădirea dinspre est a fost ridicată în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea și era alcătuită din cel puțin un nivel suprateran și un nivel de pivnițe pe două travee boltite în semicilindru și legate prin patru arcade și pe trei piloni din zidărie de cărămidă, cu gârlici de acces. La cele două clădiri sus-menționate au fost restaurate pivnițele, spațiile obținute urmând să îndeplinească funcții de paraclis și de lapidariu, pentru adăpostirea inventarului arheologic rezultat în urma efectuării lucrărilor de cercetare. Clădirea lipită de zidul de incintă sudic a fost construită în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea pe traseul unei construcții demantelate imediat anterior și îndeplinea funcția de cuhnie, brutărie și trapeză a obștii monahale. Zidurile ei s-au păstrat doar pe o înălțime de circa 100-140 cm. Din patru clădiri nu s-a mai păstrat la sol decât traseul lor de plan. Este vorba de un corp de chilii construit în decursul secolului al XVII-lea, lângă zidul de incintă estic, al cărui traseu a fost doar parțial descoperit, o clădire cu rol de trapeză ridicată la mijlocul secolului al XVI-lea, în partea de sud-est a incintei, care avea o singură încăpere din care s-a păstrat doar nivelul de fundare, o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare și data din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în partea de nord a incintei, și o anexă gospodărească aflată în colțul sud-vestic și construită la mijlocul secolului al XVI-lea. O ultimă clădire a fost ridicată în secolul al XIX-lea, după desființarea așezământului monahal, și prezintă o importanță documentară minoră. Aceasta a fost construită cu mijloace foarte modeste și nu are legătură cu viața mănăstirească. Ea era lipită de zidul de incintă nordic. La începutul secolului al XX-lea, chiliile mănăstirești din incintă au fost mistuite de un incendiu. În prezent, din aceste clădiri nu au rămas decât niște ruine și niște beciuri care au început să fie restaurate. În anul 1993, după reînființarea mănăstirii, s-au construit corpuri de chilii, clădiri administrative și spații de cazare pentru pelerini în afara incintei mănăstirești. La sud-vest de biserică a fost construit recent un paraclis din lemn, care este folosit pentru slujbele zilnice de către monahiile de la Probota. Mănăstirea Probota este menționată în romanul Nicoară Potcoavă (1952) al lui Mihail Sadoveanu. Aflat în drum spre curtea lui Iurg Liteanul, grupul hatmanului Nicoară Potcoavă poposește la Mănăstirea Probota. „Într-un răstimp s-a făcut liniște; atunci au văzut pe zarea depărtată a văii Siretului, turlele bisericii mănăstirești. Chinovia era împresurată cu zid ca o cetate”, scrie Sadoveanu. Oștenii pribegi sunt găzduiți și ospătați, iar fratele Agatanghel le povestește o întâmplare reală despre un grup de slujitori domnești care au încercat să prade mănăstirea. Probota este o adevărată ladă de zestre a Moldovei ce păstrează valori culturale și spirituale. Loc de odihnă veșnică și de rugăciune, mănăstirea de aici este o oază de creștinism și nemurire istorică. O vizită la Mănăstirea Probota te încarcă cu noi energii și te prinde de mână spre a recunoaște care îți este familia, care îți sunt înaintașii și strămoșii.