Arhiva zilnică: 13 noiembrie 2018

Mănăstirea Snagov și tiparnița lui Antim Ivireanul (cel mai mare tipograf din cultura medievală românească)

Data: 25 aprilie 2026 by George V. Grigore

Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe o insulă în mijlocul apelor lacului cu același nume, spre a fi apărată și izolată de lumea cea păcătoasă. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile domniei târzii a lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în anul 1408. A fost refăcută de mai multe ori de alți domnitori, printre care se pot menționa Vlad Țepeș, Mircea Ciobanul, Neagoe Basarab. În prezent mai sunt vizibile doar biserica, un turn și o fântână. Biserica are trei hramuri: 26 septembrie (Sfântul Voievod Neagoe Basarab – ctitorul actualei biserici), 26 septembrie (Sfântul Antim Ivireanul – stareț al mănăstirii) și 21 noiembrie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, cel mai vechi dintre aceste hramuri). Insula snagoveană a fost cedată gratuit Patriarhiei Române de către Primăria Snagov și este administrată de Arhiepiscopia Bucureștilor. Aici se mai țese și taina unui mormânt voievodal, mormânt al marelui domnitor Vlad Țepeș… Pe lângă aceaste realități sau legende aici a fost locul sfânt în care s-au tipărit importante cărți ale fondului cultural și al cultului din România și nu numai. Cel ce a ridicat cultura românească folosindu-se de această locație a fost Antim Ivireanul (n.1640 – 1650, în Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia), numit și Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cel care a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), a fost ucis cândva în intervalul septembrie–octombrie 1716 de către ostașii turci. „Nu se știe până astăzi – după cum sublinia Gabriel Ștrempel – în ce an s-a născut și în ce parte a Georgiei”. În lucrările sale își atribuie originea georgiană numindu-se: „Antim georgian de neam”, „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”. Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot în aceea perioadă a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah. În Țara Românească, prin 1689 – 1690 a fost adus de Constantin Brâncoveanu. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat patru cărți.

Tipografia domnească din București a făcut ca următoarele cărți să vadă lumina tiparului: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă), Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română), Evangheliarul greco–român (1693) și Psaltirea (1694, limba română). După anul 1696, când a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat și tipografia, imprimă 15 cărți (șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menționa: Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grecește), Liturghierul greco-arab (1701, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină (1699), Învățături creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), toate cărțile în românește. Între anii 1701 și 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți (11 grecești, 2 românești, una slavo-română, una greco-arabă), între care: Ceaslovul greco-arab (1702) și Noul Testament (1703), prima ediție a acestuia în Țara Românească. Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia ce o montează la Mănăstirea Govora, tipărește alte nouă cărți (trei românești, trei slavo-române, trei grecești): Tomul bucuriei, (1705, grecește), Liturghierul și Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediții românești al acestora în Muntenia), Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței (1705, românește, lucrare originală).

La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcție pe 22 februarie al aceluiași an. În această calitate, înființează la Râmnicu Vâlcea o nouă tipografie, iar în clădirile fostei mitropolii a Țării Românești de la Târgoviște, reactivează vechea tipografie în care se tipăresc cărți de slujbă și învățătură ortodoxă. Aici sunt tipărite un număr de 18 cărți (5 grecești, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele românești: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale, Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714).

În anul 1715, tipografia a fost mutată de la Târgoviște la București, unde a mai imprimat alte două cărți grecești. Prin tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolitul Kievului, cărțile religioase se răspândesc și contribuie la unificarea limbii române literare. Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română, prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Diaconul Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei remarcabile opere tipografice multi-script, Liturghierul greco-arab din 1701, care a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeași instalație tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep. În 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ștefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă și un Chiriacodromion. Pe același Mihail Ștefan, l-a trimis în țara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană. Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise: Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea). Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așează, fără nicio îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile. Este ctitorul mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții” din București – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32″, în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

În toamna anului 1716, primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fugit din capitală când a prins de veste că sosesc armatele austriece în contextul Războiului Austro-Turc. Antim a refuzat să-l însoțească și, în absența lui, l-a uns domn pe marele vornic Pătrașcu Brezoianu. Mavrocordat s-a întors însă cu armata otomană, l-a executat pe Brezoianu, iar pe Antim l-a înlăturat din scaun, și l-a închis, apoi a obținut caterisirea acestuia de patriarhul ecumenic și l-a condamnat la exil pe viață într-o mănăstire de la Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul său a fost aruncat undeva în râul Marița sau în râul Tundja. Abia după 250 de ani, în 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. Antim Ivireanul a fost proslăvit ca sfânt (canonizat) de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (prin actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea”, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul acestuia. Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a slujit, la 27 septembrie 2016, Sfânta Liturghie pe Dealul Patriarhiei împreună cu Patriarhul Ioan al Antiohiei, aflat în vizită în România pentru a participa la manifestările dedicate Sfântului Antim Ivireanul. Istoria acestui prim mod de tipărire a cărților și loc de expunere a lor se află la Curtea Domnească din Târgoviște, în cadrul Muzeului Tiparului și al cărților vechi românești. Cărțile pe care le-a scris și tipărit Sfântului Antim Ivireanul au rămas clară dovadă de implicare spirituală și dedicare umană de înaltă clasă a acestui om mai apropiat de îngeri decât de oameni…

Poveste cu veste la drum de seară…

Data: 25 aprilie 2026 by Petru Jipa

Coaliția guvernamentală a descoperit că și mâine răsare soarele, ba chiar cu declarații de bucurie la adresa propriei reziliențe. Șa, ca un a fost odată ca niciodată… nu, șterge asta. A fost odată un „cort de circ” unde trăiau trei nebuni care nu erau doar excentrici, ci „arhitecți ai absurdității”, fiecare convins că măreția nu se câștigă, nu se descoperă și nici măcar nu se moștenește, era declarată, ca o prognoză meteo emisă de o veveriță cu un megafon. Numele lor? Bănuț cel Nepăsător, Gogu cel Prea Încrezător și Vărul Îndepărtat al lui Păcală (care insista să fie numit „Sir Reginald von Păcală al Treilea”, deși singurul său titlu era cel mai probabil: o „confunziune între lingură și sceptru”. Marea lor ambiție? Să devină bogați nu „mari” în sensul de înalt, gălăgios sau bogat, ci birocrați: acea specie rară, mitică de persoană românească care radiază importanță fără a emite o singură idee utilă, ca un router Wi-Fi care emite doar semnale statice, dar care cer respect pentru „puterea semnalului său”.

Nu voiau influență. Nu voiau înțelepciune. Își doreau ”aura”. Ideile din cap aprobatoare. Lumea spunea: „Ah, el …” șoptit în timp ce trecea pe lângă oameni, de preferință în timp ce își ajustau un monoclu pe care îl lipiseră de un capac de sticlă. Așa că s-au întrunit în curtea din spate a lui Gogu, sub un nuc care renunțase de mult la producerea de nuci și începuse în schimb să ofteze. Bănuț a propus înființarea unui Minister al Opiniilor Neverificate („M.U.O.”), completat cu o ștampilă pe care scria „Aprobat (Probabil)”. Gogu a replicat cu un manifest de 72 de pagini intitulat „De ce pâinea mea prăjită pentru micul dejun merită o includere în Patrimoniul UNESCO”, argumentând că pâinea sa cu maia ușor arsă era „un palimpsest (papirus) al rezistenței proletare și al serendipității (ceva de genul: cauți ceva și dai de necuratul) artizanale”.

Sir Reginald von Păcală al Treilea, a cărui întreagă garderobă consta dintr-un sacou de catifea, trei șosete asortate și o profundă neînțelegere a modului în care funcționează gestica a anunțat că va candida la funcția de primar al orașului Nicăieri-în-Drum, făcând campanie electorală pe baza unei singure promisiuni strălucitoare: „Voi face ca tăcerea să sune importantă.” Ulterior a clarificat: „Nu tăcere adevărată. Tăcere aleasă. Cu muzică ambientală de harpă și o prezentare PowerPoint.” Metodele lor erau mai puțin strategice, mai degrabă o simfonie slapstick (un fel de comedie de gesturi). Au ținut conferințe de presă în care „presa” era un porumbel speriat și un pitic de grădină foarte neimpresionat. Au emis decrete „Începând cu efect imediat, toți norii vor fi redenumiți după noi” și le-au lipit pe stâlpii de iluminat folosind un lipici făcut din regres și ceai prea fiert. Au încercat chiar să înregistreze ca marcă cuvântul bărbați de stat, doar pentru a afla, după trei ore de dezbateri aprinse cu o funcționară municipală pe nume Ileana, care văzuse totul, că nu poți înregistra ca marcă un cuvânt care este deja folosit ironic de fiecare bunică din Oltenia pentru a descrie noua colecție de pitici de grădină a vecinului ei.

Totuși, iată răsucirea care stârnește, strâmbă limba și gâdilă adevărul. Prostiile lor au funcționat. Nu în felul în care și-au imaginat (fără parade, fără statui, fără certificare oficială de bogații de la Ministerul Bunului Simț), ci în modul tăcut și încăpățânat în care absurditatea o face adesea. Oamenii au început să citeze metaforele lui Bănuț, bazate pe toast, la cine festive. Ștampila „Aprobat (Probabil)” a lui Gogu a apărut, neautorizată, dar îndrăgită de invitații de la nuntă, formulare fiscale și certificatul de adopție al unui câine foarte confuz. Și Sir Reginald? „Tăcerea lui atent selecționată” a devenit un fenomen local: vecinii au început să facă pauze la mijlocul propoziției, dregându-și glasul cu o gravitate teatrală și privind cu subînțeles ventilatoarele de tavan, doar pentru a se „simți” bogații, chiar dacă numai pentru trei secunde. Pentru că iată adevărul inconfortabil și strălucitor de care au dat peste în timp ce se împiedicau de propriile ambiții: bogați-tatea nu este un titlu. Este o halucinație colectivă pe care suntem cu toții de acord să o fredonăm. Este clipirea comună atunci când cineva poartă șosete cu sandale și o numește „diplomație avangardistă”. Este înclinarea blândă, conspirativă, din cap, când unchiul tău declară, fără nicio dovadă, că „a inventat conceptul de prânz”. Este pactul uman cald, ușor ridicol, care spune: Da, știm că asta e o prostie, dar hai să facem o prostie magnifică, împreună. Așa că data viitoare când vezi pe cineva aranjându-și o cravată imaginară înainte de a ține un discurs în fața unei ferigi în ghiveci sau de a-și declara lista de cumpărături „un manifest geopolitic”, nu ofta. Zâmbește. Dă din cap, încet, deliberat. Și șoptește, suficient de tare cât să audă feriga:

– Ah… el.

Pentru că în marele și ridicolul circ al faptului de a fi om, singurul lucru cu adevărat bogat nu este prostul de pe podium, este bucuria împărtășită, sclipitoare, complet inutilă de a ne preface, împreună, că lumea are sens… suficient de mult timp cât să râdem de prostii și apoi să râdem de noi. Dar să fie pace!

România, alături de Albania şi Turcia, prezentă în dosarul multinaţional „Oya/ Găteala tivurilor, practica tradiţională de înfrumuseţare” în patrimoniului UNESCO

Data: 25 aprilie 2026 by Redacția

Țara noastră, alături de Albania şi Turcia, a depus dosarul multinaţional „Oya/ Găteala tivurilor, practica tradiţională de înfrumuseţare”, propus pentru înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO. Dosarul a fost coordonat de Ministerul Culturii şi Turismului din Turcia. Din grupul de lucru al României au făcut parte reprezentante ale unor ONG-uri cu activitate remarcabilă în transmiterea practicilor tradiţionale, în special în realizarea obiectelor de port popular. „Asociaţia Semne Cusute”, laureată a premiului „Europa Nostra”, a avut un rol central în coordonarea procesului complex de identificare şi documentare a acestei tehnici migăloase, care conferă rezistenţă, fineţe şi frumuseţe tivurilor, îmbinărilor şi marginilor cămăşilor şi altor textile tradiţionale lucrate manual. Li s-au alăturat ONG-ul „Mândra Project” (Zestre Contemporană) din Ţara Făgăraşului şi Asociaţia „ART – Meşteşugurile Prutului” din Iaşi, singurul ONG din România acreditat la Convenţia UNESCO din 2003. De asemenea, un rol determinant l-a avut participarea comunităţii etnice turco-tătare, reprezentată de Asociaţia „Cusături Dobrogene” şi de Uniunea Democrată Turco-Tătară, constituind un exemplu de bună practică în ceea ce priveşte participarea incluzivă şi evidenţiind contribuţia valoroasă a minorităţilor etnice la diversitatea şi bogăţia culturală a României. Ioana Baskerville, preşedinta Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi punct focal pentru Convenţia UNESCO din 2003, a asigurat suportul tehnic pentru acest demers. Parte a proiectului european de cercetare Tracks4Crafts, „Asociaţia Semne Cusute” a realizat un proces de identificare şi analiză a pieselor valoroase reprezentative din colecţii muzeale, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul de Artă Populară din Constanţa şi Muzeul Judeţean Botoşani, până la muzee emblematice din străinătate, unde pot fi urmărite vechimea şi continuitatea acestei tehnici.

Găteala tivurilor reprezintă o practică veche, atestată în spaţiul românesc şi integrată într-un areal cultural extins, care cuprinde zonele est-mediteraneene, balcanice, carpatic şi pontice. Din punct de vedere tehnic, aceasta constă într-o familie de procedee derivate din punctul de feston, aplicate pe marginea tivului rulat (specific etapelor mai vechi) sau împăturit (variantă mai recentă), realizate iniţial cu acul şi, ulterior, şi cu ajutorul croşetei. În România, elementul se remarcă printr-o diversitate regională deosebită, atât la nivel tehnic, cât şi ornamental. În estul şi sudul ţării, tehnica este prezentă pe cămăşile bătrâneşti, bărbăteşti şi femeieşti, cu croi de tip tunică, decorate cu colţişori şi cheiţe elaborate, bogat ornamentate. În vest, în judeţele Arad, Bihor şi Sălaj, la spăcele se disting cheiţele specifice, late, lucrate cu acul. În centrul şi nordul Transilvaniei, precum şi în unele zone din vestul Olteniei şi sudul Banatului, se întâlnesc terminaţii de mâneci bogat ornamentate, realizate cu croşeta sau prin tehnici mixte, uneori policrome. În sudul Transilvaniei şi nordul Munteniei apar cheiţele pentru clin, cu noduri dispuse de-a lungul mânecii, executate cu acul în tehnici combinate. În Dobrogea, în comunităţile etnice turco-tătare, se evidenţiază tehnica oya, denumită astfel şi în Turcia, ilustrând conexiunile culturale mai largi ale acestui element.

România sărbătoreşte anul acesta 20 de ani de la adoptarea Convenţiei UNESCO din 2003. În acest context, prin această iniţiativă, Ministerul Culturii îşi reafirmă angajamentul de a înainta propuneri de înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, în deplin acord cu spiritul Convenţiei: acela de a recunoaşte şi consolida rolul prioritar al comunităţilor patrimoniale şi al societăţii civile ca parteneri esenţiali în identificarea, cercetarea, interpretarea şi elaborarea planurilor de salvgardare. Este astfel susţinut un demers care trebuie să rămână în grija celor care practică, transmit şi valorizează acest patrimoniu zi de zi, dar mai ales a celor care îl vor duce mai departe. Această direcţie capătă o relevanţă sporită în contextul aderării recente a României la Convenţia de la Faro (Convenţia Cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate), reafirmând rolul esenţial al comunităţilor în definirea şi gestionarea patrimoniului cultural. Până în prezent România era reprezentată de nouă tradiții imateriale trecute în dreptul patrimoniului său pe lista UNESCO. Acum suntem la un pas de zece… (G.V.G.)

A treia mare criză petrolieră a lumii și adevăratul risc pentru Europa: subsumarea „șocului petrolier” (în derulare) politicilor păgân anti-cetățenești ale Bruxelles -ului…

Data: 24 aprilie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Șocul produs de haosul, dar, mai ales, de hoția managementului „europenist” al clicii de la Bruxelles, nu ar fi atât acela de a fi puși față în față cu inevitabilele raționalizări ale produselor petroliere în întreaga Europă, ci acela ca acestea să devină esența următoarei politici strategice a UE… Pentru multă vreme… Căci, nu vom avea parte de o raționalizare temporară, nici măcar de una strict-conjuncturală… Ci de o limitare ce ar putea deveni însăși paradigma de supraviețuire a actualei structuri europene… În fapt, realitatea este că raționalizarea nu ne va ajuta… Și nu va fi nicidecum un „colac de salvare” al Europei… Ea, esențialmente, se va referi majoritar la stocurile existente (limitate, dară) și prea puțin la ceea ce va mai veni din fluxurile de rafinare (continuitatea)… Or, pentru a aplica politici de raționalizare trebuie să ai asupra a ceea ce să le aplici, și nu doar mecanismul de limitare… Sigur, în formula lui „de sistem”, aceea de a aborda lucrurile într-un mod simplist, mai ales când interesele financiare ale clicii bruxeleze nu mai sunt satisfăcute, când nu mai are de unde să fure, când nu mai are „pnrr” -uri și mecanisme „de redresare” a industriilor și economiilor naționale pe vari „teme” (de la vaccinuri pandemice, la industria de armament și însăși industria războiului), Bruxelles -ul nu-și va mai activa centrele de influență… Va lăsa lucrurile să curgă în siajul acelui analfabetism funcțional paneuropenizat al liderilor, politicienilor, specialiștilor și chiar experților din diferitele domenii „de competență”, un analfabetism ce a dublat nepăsarea și neimplicarea dincolo de propriile interese de lefegii și sinecuriști ai parlamentarilor și experților UE, și de care Bruxelles -ul clicii politico-globalizatoare s-a folosit ani la rând…

Când penuria de combustibili, nu doar că își va înfige ghearele punctual, sectorial, la nivelul a tot mai multor economii europene, ci acestea vor rămâne agățate de pieptul oricum dezgolit al unor națiuni desuveranizate prin propriile decizii și planuri de „salvgardare” (a propriilor stocuri, a resurselor, a fluxurilor de rafinare), UE bruxelez va oferi și „soluția” (aproape finală…): impunerea raționalizării combustibililor… Iar singura ei preocupare va fi aceea de a-și salva imaginea de avatar al leadership -ului European, furnizând metodologia de raționalizare și, poate, motivația necesității impunerii raționalizărilor (evident, una de „factură” ecologistă)… Asta chiar dacă, fundamental, impunerea raționalizării va încălca însuși rolul inițial al UE, cel puțin în viziunea părinților fondatori (și ai liderilor de până mai ieri ai Europei), acela de a asigura pacea și bunăstarea cetățenilor europeni. Bunăstarea, nu minima subzistență care bate astăzi la ușa a tot mai multor țări europene… Iar înainte ca liderii europeni nonbruxelizați (la nivel de „camorra” servilismului globalist ori împăienjeniți în analfabetismul funcțional al argaților de care clica bruxeleză s-a înconjurat – inclusiv prin anularea unor procese electorale și reluarea lor până la ieșirea din urnele măsluite a personajelor supus-slugarnice), Bruxelles -ul va generaliza și mecanismul de reglementarea a raționalizării europeniste: amprenta de carbon. Descentralizată de la nivelul punitiv de țară (prin politicile de tip „Poluatorul plătește” și confecționarea a fel și fel de „certificate” pentru a mai acorda economiilor europene dreptul de a mai polua ori nu, plătind și/sau vânzând aceste certificate de poluare), descentralizată, așadar, spre zonele imediat inferioare vizate de politica păgân anti-cetățenească a Bruxelles -ului, prin impunerea amprentei individuale de carbon (și restricționarea inclusiv a dreptului de utilizare a autoturismelor și, în consecință, a limitării consumului de combustibili). Apoi, din această deja a treia mare criză petrolieră a lumii, Bruxelles -ul va deriva, spre deosebire de conjuncturile și evoluțiile specifice primelor două mari crize petroliere (anii ’70)  o extensie din sfera strictă a raționalizării vânzării de combustibili, prin invocarea necesității aplicării factorului coercitiv al amprentei de carbon asupra întregului comportament de consumator (cvasireglementat) al cetățeanului european, spre toate acele zeci de mărfuri fabricate pe baza produselor petroliere (pentru obținerea materialelor sintetice atât de utilizate astăzi și aflate deja, în mare parte, sub asediul unor proceduri de „infringement” a comportamentului consumatorilor prin reglementare; precum produsele din plastic).

E adevărat, va rămâne strict la decizia statelor europene (încă tributare unor minime drepturi fundamentale asigurate propriilor cetățeni) felul în care acestea vor reacționa… Pentru că, poate prima raționalizare trasată de către Bruxelles, și care va viza stocurile statelor, nu va lovi atât de adânc… Dar în momentul în care aceste stocuri (limitate) se vor diminua și se va pune problema raționalizării resurselor de petrol de care dispun unele țări, lucrurile se vor schimba radical. Pentru că, atunci, va fi o suprapunere, ca mecanism obligatoriu impus de către Bruxelles pentru supraviețuirea Europei  (și pe care acesta îl folosește și pentru supraviețuirea propriei clici) a raționalizării cu un soi de „naționalizare”… O „europenizare” a resurselor acelor state, dar și a structurilor de rafinare (și, prin extensie, de fabricare a orice având la bază produsele petrochimice ca materie primă). De fapt, o rechiziționare, poate chiar în numele războiului pe care clica bruxeleză îl vrea la porțile Europei… Pentru că rechiziționarea (stocurilor, resurselor, fabricilor, materiilor prime) va fi, în final, singura soluție pe care o va mai avea blocul comunitar în fața acestei crize… Și, dacă va fi nevoie, o va face inclusiv prin aruncarea unei părți a Europei în conflictul ținut fierbinte la marginile UE… Și se prea poate ca (și nu atât, „postfactum”), liderii europeni și ciracii lor să explice raționalizarea carburanților prin faptul că soluțiile tehnice și diplomatice pe care le avea la dispoziție Bruxelles -ul au eșuat. Dar, de fapt, au eșuat pentru că Bruxelles -ul a vrut asta, știind bine că stocurile erau în sine limitate, fiind doar o extensie iluzorie a unui orizont de timp de care Europa nu mai dispunea de la prima „blocadă” a „oleo”- și gazoducturilor, iar „alternativa”, deschiderea unor noi rute de aprovizionare, s-a destrămat rapid, orizontul asigurării unor noi de situri de aprovizionare fiind mai restrâns chiar decât orizontul de timp al Europei… Atât din cauza impunerii inițiale a „ruperii” Europei de gazul și petrolul rusesc, dar și prin rătăcirea în cacealmaua „unchiului Sam” a accesului la petrolul iranian, în prezent, Europei rămânându-i disponibilă doar o „picătură” de petrol, în raport cu necesitățile ei zilnice, din sursele din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, și poate și din fluxul de completare pe care îl va intermedia „unchiul Sam” din ceea ce a confiscat, acaparat, preluat pentru a revinde (din Venezuela).

Apa cu urciorul, focul cu amnarul…

Data: 24 aprilie 2026 by Gheorghe Piperea

Așa vom ajunge… Să cărăm apa cu urciorul și să aprindem focul cu amnarul… Căci, de la 1 ianuarie 2026, pe teritoriul UE se aplică așa – numitul mecanism de ajustare a carbonului la frontieră, mai cunoscut sub acronimul CBAM. În mare, acest CBAM înseamnă o taxă impusă de UE pe toate produsele și materiile prime care au încorporată o amprentă mare de carbon (după definiția dată de UE acestei componente a producției industriale). Printre altele, se susține că taxa este necesară pentru echitate, adică pentru a le da întreprinderilor europene care cheltuie mult cu energia „curată” un fel de consolare că și alții suferă pentru sănătatea planetei. Ironic, pe site-urile UE dedicate subiectului se face remarca interesantă că, treptat, distribuția „gratuită” de certificate de CO2 către întreprinderile europene urmează să fie eliminate. Așadar, și întreprinderile europene vor plăti taxe pe amprenta de carbon.  Bine, oricum întreprinderile europene (inclusiv cele românești) plătesc certificate de CO2 cu titlu de sancțiune că nu fac investițiile și ajustările tehnologice necesare unei energii „verzi”. Nu prea există întreprinderi care să nu utilizeze deloc tehnologii „murdare”, cu amprentă de carbon, pentru a primi gratis aceste certificate. Ba da, cred că există – e vorba de întreprinderile care se închid temporar sau definitiv, cum a fost cazul Mittal Steel Galați (actualmente, Liberty Steel, înainte de privatizare, Sidex). Doar că în astfel de cazuri este vorba de grave și penale inginerii financiare – cine ia acele certificate de CO2 le vinde pe piață cu miliarde de euro profit, din nimic.

Apropo de piață – sistemul de tranzacționare de certificate de CO2 (denumite pompos Emission Trading System – ETS) este un oribil joc de poker financiar jucat de câteva entități secretoase de pe piața din Frankfurt, joc din care rezultă niște scoruri absolut aberante la care circulă certificatele. În ianuarie 2013, un certificat de CO2 costa 3,5 euro. Azi costă 78 de euro. Dacă întreprinderea europeană vrea să continue să existe, achiziționează aceste certificate, la aceste prețuri. Dacă nu face anual ajustările necesare „curățirii” de carbon, plătește amenzi de 2 și, respectiv, 4 ori mai mari (în trepte de gravitate). De exemplu, întreprinderile europene trebuie să captureze fumul, să îl stocheze la 3500 de metri sub pământ și să facă acest gen de vânare de vânt permanent, pe toată perioada cât există. Din acest motiv, întreprinderi românești esențiale, cum ar fi Complexul Energetic Oltenia, sunt în faliment de facto, având datorii, rezultate aproape exclusiv din acest ETS, de miliarde de euro. Acesta este motivul pentru care state membre ale UE, ca Italia și Germania, au cerut suspendarea ETS. Italia, de altfel, a programat ieșirea unilaterală din acest sistem, începând din mai 2026. Este ridicol, dar prețul certificatelor CBAM se stabilește după prețul certificatelor de CO2, din acest ETS. Este sarcastic, dar UE se bazează, ca sursă de finanțare a creditelor și deficitelor uriașe pe care le-a făcut cu pandemia, lupta contra climei, războiul din Ucraina, complexul industrial al cenzurii, susținerea „investițiilor” în state terțe, prin programul Global Gate și alte ambiții de imperiu sovietic, fix pe aceste certificate, CBAM și CO2.

Ce s-a mai întâmplat semnificativ zilele astea? În mod neașteptat, Comisia Europeană a propus un proiect de reglementare menit a permite suspendarea temporară a CBAM, mai ales în perioade ca aceasta, afectată de două războaie. Măsura este, oricum, o palidă încercare de a reduce consecințele grave pe piața energiei și a efecte indirecte majore în industrie, agricultură, comerț, transporturi și turism pe care le au politicile greșite ale UE și conjuncturile geo-politice groaznice cu care ne confruntăm. Este vorba de produse sau materii prime de genul cimentului, îngrășămintelor, energiei, petrolului și carburanților, oțelului, aluminiului și hidrogenului. Ce să vezi? Un parlamentar socialist olandez, Chahim pe numele lui, a propus un raport de ajustare a acestei propuneri, care reîntoarce proiectul la starea regulamentului CBAM de acum, ba chiar îl face să fie și mai strict pe partea „verde”. Raportul propune, în mod incredibil, extinderea domeniului CBAM și, mai ales, reducerea perioadei de trecere către certificate de CO2 plătibile de industria europeană. Raportul susține că UE nu îți poate permite să renunțe la industria curată. Mă întreb dacă UE își poate permite falimentul. Mă întreb cine va mai lupta cu clima, după falimentul UE și al statelor membre. Și mă mai întreb: pe cetățeni îi întreabă cineva, totuși, dacă sunt de acord cu creșterea generalizată a prețurilor, ca urmare a acestor invenții ale unor pseudo-elite, bazate pe teorii sferto-științifice? Căci taxele de acest gen se regăsesc în prețuri. Oare are cineva înțelepciunea să observe că, de la o societate de consum, bazată pe economia de piață, Uniunea Europeană virează energic către o societate de peșteră, unde se va căra apa cu urciorul și se va aprinde focul cu amnarul?
piper

Nota „Bene”… Și da, tre’ să iubim mult viața asta a noastră, contemporană. E o scumpă… Prețul apei curente, inclusiv cea potabilă, a crescut cu 15 la sută de la 1 ianuarie 2026. Așa-i că nu știați? Păi, întrebați ANRSC, că ei au aprobat majorarea. Cică ar fi făcut operatorii investiții… Nu că am vedea îmbunătățiri din astfel de investiții – de exemplu, în sezonul ploios, când or să vină „ruperi de nori”, canalele administrate de Apa Nova în București, ca de obicei, n-or să facă față și iar ni se inundă subsolurile, iar ne umplem de țânțari de la apele reziduale împuțite, iar miroase a sulf apa de la chiuvetă… Plus că ANRSC (la braț cu ANPC) andosează practica ilegală a perceperii unui tarif pentru colectarea apei de ploaie (apa meteorică) și a unei taxe municipale ilegale asupra apei reziduale.

Și mai interesant… Dat fiind un „jalon” din PNRR, ministra useristă a mediului a lansat în dezbatere publică un proiect de creștere a taxelor și a redevențelor pe apa utilizată comercial, agrar sau industrial. Chestia o să devină efectivă din iunie, că așa vrea UE, cică. Aparent, ideea nu e rea. Proiectul ar fi parte a Jalonului 4 (Managementul apei) din PNRR, care obligă România să dea eficiența Administrației Naționale „Apele Române” (ANAR), în scopul acoperirii integrale a costurilor reale de operare, întreținere și investiții în infrastructura națională de ape (baraje, diguri, canale colectoare, iazuri de decantare, balastiere, lacuri etc.). Ținând cont și de principiul poluatorul plătește, scopul pare nobil – prezervarea apei și prevenirea deficitului de apă. Doar că asta implică actualizarea tarifelor, contribuțiilor și penalităților pentru apa brută (apa industrială, agricolă, energetică, utilitară, comunală etc.). Operatorii din domeniu ar urma să acopere costuri ale utilizării apelor, în următorii 15 ani, cifrate la cca 30 de miliarde de lei.

La nivel declarativ, aceste noi costuri aplicate operatorilor economici nu ar trebui să afecteze consumatorii, adică nu ar trebui să se reflecte în prețuri mai mari la produse și servicii. Doar că la fel se credea și cu liberalizarea prețului la gaze și la energie, cu compensările facturie casnice de gaz și electricitate, precum și cu costurile carburanților… În realitate, trebuie să ne așteptăm la mari scumpiri ale prețului apei, cu efecte în lanț asupra energiei (Hidroelectrica, Nuclearelectrica), agriculturii și facturilor finale la apa curentă. Nu e așa că, după inflație, scumpirea gazului, a energiei electrice, a carburanților, a alimentelor de bază, era „nevoie” și de o scumpire a apei? Nu ziceam mai sus că viața asta a noastră e o scumpă? Păi′, ziceam…

Partea (teoretic) pozitivă a războiului din Iran…

Data: 24 aprilie 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Iran este „avantajat” de faptul că a început după cel din Ucraina. În ce sens? Am văzut toți că războiul din Ucraina a fost tratat în presa internațională (în special anglo-saxonă) ca fiind de natură morală: just dinspre Ucraina, injust dinspre Rusia. Dar, în acest moment, războiul din Iran a fost greu să mai fie „just”-ificat de conceptul acesta „discriminatoriu” de război (Carl Schmitt). În 1937 deja, Carl Schmitt, marele jurist german, operând asupra literaturii anglo-saxone și franceze care justifica noul concept al războiului de tip „Societatea Națiunilor” a observat un fenomen interesant: tendința teoreticienilor americani și englezi de a reveni la un concept premodern de război, anume „războiul just și injust”, drept și nedrept. Un sistem juridic format însă din state teoretic egale nu se poate plia pe acest concept discriminatoriu al războiului. Un sistem în care există război just sau injust reprezintă un alt sistem juridic decât cel în care avem un război pur și simplu. Cele două concepte sunt diferite și nu pot fi asimilate aceluiași sistem juridic. Sunt, de fapt, două tipuri de războaie!

Fie admitem că statele sunt egal îndreptățite să facă războaie sau să se apere (și să rămână neutre, în consecință), deci avem un anumit concept juridic al războiului, fie nu admitem așa ceva și facem o discriminare împărțind războaiele în unele drepte și altele nedrepte – eliminând și posibilitatea neutralității, căci față de un război nedrept nu poți rămâne neutru, la fel ca și față de unul drept. În plus, cel care „se apără” în fața unui atac „just” se află, cumva, în ilegalitate… De aceea Ucraina ne-a vrut pe toți alături de ea, fără posibilitatea de a fi neutri, și tot de aceea SUA au cerut acum ca „lumea” să intervină în Ormuz (deși justificarea morală a acestui război cu Iranul a fost mult diminuată de condițiile reale ale desfășurării operațiunii), apelând tot la conceptul moral al unui război drept împotriva Iranului…

Trebuie să revenim, însă, și să spunem că un sistem juridic care împarte războiul în just și nejust nu este unul unitar. Avem două concepte diferite de războaie, nu unul singur! Invers, dacă admitem că statele au dreptul să facă război (așa cum fac, după cum se vede), avem un sistem juridic coerent, cu un singur concept al războiului și care se aplică egal tuturor, fără discriminare. Trebuie să ne hotărâm, fie aplicăm războiului conotații morale, dar ieșim din logica relațiilor internaționale moderne (și mergem la Grotius sau Em. de Vattel, secolul XVIII), fie respingem discriminarea în conceptul războiului și atunci admitem și neutralitatea și egalitatea statelor unele față de altele. Pentru coerența logică și juridică a sistemului internațional, ultima variată este evident singura posibilă!

Iată un fragment din scrierea lui Carl Schmitt („Trecerea la conceptul discriminatoriu al războiului” – 1937): „Conceptul de război care a predominat până astăzi permite, prin nediscriminare și prin importanța acordată parității între ambele părți implicate, ca un conflict armat reciproc să fie recunoscut legal ca un concept juridic unitar. Presupunerea unui astfel de sistem este neextinderea acestuia la state terțe, cu alte cuvinte, renunțarea la o distincție juridică între războaie juste și injuste valabilă pentru statele terțe. De îndată ce se ia o decizie privind legalitatea sau ilegalitatea războaielor sau permisibilitatea lor aplicabilă și părților terțe, unitatea conceptului de război se destramă, lăsând în urmă, pe de o parte, războiul just permis de dreptul internațional și, pe de altă parte, „războiul” injust și nepermis. Aceste două concepte reprezintă, de fapt, două războaie, fiecare având un înțeles complet diferit și contrar și, prin urmare, nu pot fi descrise cu același termen – „război” – ca și contraparte una a celeilalte. Justiția și injustiția nu pot fi legate juridic de același concept” (p. 66).

Cetatea antică Carsium din Hârșova

Data: 23 aprilie 2026 by Redacția

Cetatea Carsium din orașul Hârșova este unul dintre principalele obiective turistice din Dobrogea. În prezent cetatea a intrat într-un proiect numit „Restaurarea, conservarea, amenajarea și valorificarea cultural – turistică a Cetății Carsium”. Cetatea romană (castru) şi romano-bizantină Carsium s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, încă din a doua jumătate a secolului I d Hr.. La începutul secolului al II-lea d.Hr., în timpul războaielor dacice, în anul 103, împăratul Traian întăreşte fortificaţia cu ziduri din piatră. „În timpul împăratului Nerva Traianus Augustus, învingător al germanilor şi al dacilor, pontif suprem, investit cu puterea tribuniciară a şaptea oară, salutat imperator pentru a patra oară, consul pentru a cincea oară, părinte al patriei, sub Q. FabiusPostuminus, legat imperial de rang pretorian, ala a II Hispanorum (a construit acest castru)”. În reconstituirea inscripţiei Vasile Pârvan trece Ala II Hispanorum pentru că numele acesteia apărea pe o bornă militară din anul 200 descoperită la Hârşova. Cel mai probabil, unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia a fost Ala (Gallorum) Flaviana, atestată prin descoperiri recente chiar la sfârșitul secolului I şi începutul secolului II d.Hr.. Cetatea a fost apărată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii, sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Cetatea este menţionată frecvent în toate documentele antichităţii începând din secolul al II-lea d.Hr., până în secolul al VII-lea (Ptolemeu, Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini, Notitia Dignitatum, Hierocles, Procopius, Geograful din Ravenna) cu numele de Carsum, Carsio, Carso, Carsos. Cel mai probabil, toponimul are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul exact al fortificaţiei antice. Deşi s-a presupus că zidurile de pe platoul Cetăţii, vizibile în apropierea Dunării, sunt de origine romană, cercetări recente au infirmat acest punct de vedere. Construcţiile de aici sunt de origine medievală, cu toate că nu este exclus ca unele să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi, înglobate în fortificaţia târzie.

În campania anului 2009, pe strada Unirii, a fost scoasă la lumină, la cca 250 m de Dunăre, poarta de nord a cetăţii romano-bizantine. Descoperirea are o importanţă majoră deoarece, pentru prima dată, este atestată, cu certitudine, limita de nord a fortificaţiei de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Această poartă a fost străjuită de două turnuri monumentale în forma literei „U”, cu orientarea spre N-NV, adică pe direcţia vadului de trecere a Dunării şi a bălţii ce străjuia partea de miazănoapte a teritoriului pe care-l apăra. Sursele istorice indică distrugerea repetată a cetăţii şi refacerea ei în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Justinian. Cercetări mai vechi, dar şi cele recente, au descoperit materiale arheologice de mare valoare ştiinţifică şi muzeografică atât în fortificaţie cât mai ales în necropolele acesteia. La Hârşova se cunoaşte cel mai mare număr de stâlpi miliari (borne de drum roman) din Dobrogea: zece descoperite până în prezent. Acest fapt demonstrează că autorităţile au reparat şi întreţinut, în antichitate, în condiţii optime, permanent, drumurile care-i asigurau legătura fie de-a lungul limesului dunărean, fie în interiorul provinciei cu celelalte aşezări. De aici rezultă şi importanţa localităţii antice ca zonă comercială şi de tranzit, cum demonstrează descoperirile de excepţie făcute de-a lungul timpului. Atât din săpături sistematice, cât şi întâmplător, au fost scoase la lumină materiale arheologice care dovedesc nu numai legăturile comerciale cu cele mai mari centre din Imeriul Roman dar şi o activitate de producţie proprie. Mărimea şi importanţa localităţii antice ne sugerează că aici existau ateliere ceramice, cariere pentru extracţia calcarului, ateliere pentru cioplitul acestuia, pentru producerea vaselor din sticlă, ateliere metalurgice, de prelucrare a lemnului, a pieilor etc. Toate demonstrează că paleta meşteşugurilor atestate la Carsium este diversă şi variată. Ascest fapt ne indică o aşezare înfloritoare apărată de ziduri puternice din piatră, cu port la Dunăre, cu edificii impunătoare din marmură sau calcar.

Câteva construcţii au fost puse în evidenţă. Între acestea se remarcă o bazilică creştină, termele, anumite elemente specifice arhitecturii de fortificaţie. Descoperirile arheologice ilustrează, pregnant, existenţa unei puternice vieţi spirituale. Cu siguranţă, multe provin din templele construite aici, dedicate unor zeităţi din lumea romană a timpului. Altele au aparţinut mormintelor cercetate în necropolele antice. Una din cele mai importante dimensiuni a civilizaţiei de la Carsium este cea creştină. Cercetările noi au identificat în cetate, o construcţie absidată, cel mai probabil o bazilică creştină. Din săpăturile arheologice mai vechi provin vase cu simboluri creştine (peşti, cruci), opaiţe cu toartă în formă de cruce. În morminte au fost identificate o serie de elemente de ritual creştin. Toate acestea sunt explicabile dacă ţinem seama de faptul că în secolul al V-lea Carsium figura între cele 14 oraşe, reşedinţe episcopale din Scythia. Nu ştim nici când şi nici cum se sfârşeşte istoria anticului Carsium. În cazul altor situri mai bine cunoscute s-a demonstrat că atacurile avaro-slave din a doua jumătate a secolului al VI-lea şi trecerea slavilor în penindula Balcanică în secolul următor, până la venirea bulgarilor, nu au întrerupt contactul cu Bizanţul. Este posibil ca şi aici legăturile cu romanitatea răsăriteană să se menţină până la anul 678. După încheierea vieţii romano-bizantine la Dunărea de Jos începe istoria cetăţii medievale de la Hârşova. În secolul al X-lea aceasta este reconstruită de bizantini şi mai târziu de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea este stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova. Cetatea medievală este mai bine cunoscută pentru această perioadă datorită documentelor istorice şi faptului că urmele zidului de incintă care apăra oraşul, pe o suprafaţă de cca 24 ha, se văd în mai multe locuri astăzi. În ultima perioadă a vieţii sale, cetatea a fost teatrul unor sângeroase confruntări între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, suferind numeroase distrugeri. Prin pacea de la Adrianopol, Poarta (Imperiul Otoman) este obligată să dărâme fortificaţiile de pe malul drept al Dunării, iar cetatea este aruncată în aer de către aceasta. Pe locul ei se clădeşte Hârşova modern, care există și astăzi. Din ruinele cetăţii, astăzi, se mai văd câteva ziduri impunătoare. „Turnul comadantului”, pe latura de nord a incintei mici, se păstrează pe înălţimea de peste nouă metri. La Dunăre, pe faleză, un zid monumental, lung de cca 40 metri, marchează zona în care a activat portul din antichitate până la distrugerea cetăţii, vreme de 17-18 secole! Oraşul de astăzi se ridică peste cetatea romană, romano-bizantină, medievală şi necropolele acestora. Alături de cetate s-a descoperit o aşezare neolitică cu o vechime de şapte milenii. Informații utile am extras din studiile cercetătorului științific Dr. Constantin Nicolae, directorul Muzeului Carsium din Hârșova. Muzeul Carsium are o particularitate: a fost inaugurat de trei din cei patru Regi ai României: Carol I, Ferdinand şi Mihai. Este, de asemenea, una dintre cele mai vechi instituţii muzeale din Dobrogea şi din ţară. Evoluţia așezării de pe malul Dunării este oglindită în vitrinele Muzeului Carsium, unde veți găsi un ghid pasionat și iubitor de istorie, așa cum am fost și noi întâmpinați cu explicații amănunțite și legende nebănuite.

Pe 30 mai 2025 a avut loc inaugurarea oficială a noului punct muzeal „Cetatea Carsium”, care va îmbogăți patrimoniul turistic și cultural al județului Constanța. În prezența a zeci de arheologi, dar și a reprezentanților Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și ai Consiliului Județean Constanța, a fost tăiată panglica la noul obiectiv turistic din județul Constanța. Lucrările de conservare și punere în valoare au fost realizate cu fonduri europene și au costat 10 milioane de lei. „Este un moment foarte important pentru instituția noastră și pentru întreg județul, pentru că un nou punct arheologic muzeal intră în circuitul de vizitare. Așa cum bine se cunoaște, Cetatea Carsium, încă din 1939 a fost cercetată, însă, în ultimii 20 de ani, cercetările au devenit sistematice. Din păcate, resursele noastre au o lungă perioadă de timp destul de limitate și nu am putut valorifica acest sit arheologic deosebit, astfel încât, prin proiectul pe care Consiliul Județean Constanța l-a demarat și, iată, astăzi punem punct final acestui proiect, practic inaugurăm acest sit ca și punct muzeal. Ne dorim din tot sufletul ca, în completare, anul acesta să relocăm și să deschidem și punctul muzeal în noul sediu, vechea școală Cotovu, acest fiind un alt proiect în care muzeul este beneficiar, dar este derulat de către Primăria Hârșova. Este într-adevăr un moment deosebit de important pentru noi.”, a declarat Delia Cornea, directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Prof. Constantin Nicola a ținut să menționeze următoarele: „Se împlinește un vis care am sperat să se întâmple de 40 de ani, respective încă de când eram tânăr. Vizitatorii care ajung la Cetatea Carsium pot vedea o parte din fortificația târzie, adică bizantină și folosită în epoca otomană, pot vizita instalația portuară de la Dunăre, care este excepțională și unică, pentru că nu mai întâlnești pe linia Dunării o astfel de prezentare și mai ales de succesiune. Se văd resturi de ziduri din sec.IV, se poate observa o parte din fortificația de sec. X și, în toată splendoarea, zidul portului din epoca otomană, poate din sec. XIII, de la genovezi, până în sec. XIX. (G.V.G.)

„RES 2026 EXPO” Astana, Kazahstan: companii românești promovează tehnologii verzi pe scena internațională

Data: 23 aprilie 2026 by Redacția

România va fi reprezentată de către companiile românești «STILO EVORA», «ZEOLITES PRODUCTION SA», «TAR INDUSTRIES», la expoziția internațională și summitul „RES 2026 EXPO” (Regional Ecological Summit EXPO), dedicat tehnologiilor verzi și soluțiilor sustenabile. Considerat unul dintre cele mai importante evenimente strategice din Asia Centrală în domeniul tranziției energetice și al dezvoltării durabile, summitul este găzduit de Președintele Kazahstanului, Kassym-Jomart Tokayev, organizat în parteneriat cu Națiunile Unite. Evenimentul reunește peste 300 de companii expozante din 30 de țări și aproximativ 20.000 de participanți, incluzând reprezentanți guvernamentali, investitori, lideri ai industriei și organizații internaționale. La reuniune sunt invitați șefi de stat și oficiali de rang înalt din Asia Centrală și din statele partenere, care vor analiza perspectivele cooperării internaționale în domeniul soluțiilor climatice și al tehnologiilor verzi. Printre liderii confirmați se numără președinții Kazahstanului, Uzbekistanului, Tadjikistanului, Armeniei, Mongoliei, Kârgâzstanului, Turkmenistanului și Azerbaidjanului. Expoziția se concentrează pe opt sectoare cheie pentru viitorul ecologic al Asiei Centrale: – Energie regenerabilă și tranziție energetică; – ESG (Mediu, Social și Guvernanță) și finanțe verzi: Instrumente pentru investiții sustenabile; – Managementul apei și soluții climatice: Soluții pentru conservarea resurselor; – Economie circulară: Gestionarea deșeurilor și reciclare; – Smart City și Inteligență Artificială: Tehnologii inteligente pentru orașe durabile; – Industrie verde: Tehnologii cu emisii scăzute de carbon.

Compania «STILO EVORA» va participa cu standul B19, unde va prezenta tehnologii dedicate prelucrării șlamurilor petroliere și soluții ecologice pentru tratarea și valorificarea deșeurilor periculoase. În cadrul standului nostru vom fi promova și companiile românești «ZEOLITES PRODUCTION SA» și «TAR INDUSTRIES» în calitate de parteneri și reprezentanți toate țările din Asia Centrală. De asemenea, alături de noi o să fie prezentă și compania kazahă «ECSAD», cu care avem în derulare proiecte comune pe teritoriul Republicii Kazahstan. Participarea companiilor românești la RES 2026 EXPO” Astana, Kazahstan, evidențiază contribuția sectorului industrial din România la dezvoltarea de tehnologii sustenabile și consolidarea cooperării economice internaționale în domeniul protecției mediului și al economiei verzi.
––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Compania «STILO EVORA» cu sediul în Suplacu de Barcău, jud. Bihor, este o companie specializată în gestionarea deșeurilor și servicii de mediu. Activitatea sa principală include colectarea, transportul, tratarea și valorificarea/ eliminarea deșeurilor periculoase și nepericuloase, precum și servicii de împădurire și reconstrucție ecologică. Grupul de firme «ZEOLITES PRODUCTION SA» a fost înființat cu scopul de a exploata unul dintre puținele zăcăminte de zeoliți din România, situate în zona Rupea jud. Brașov, contribuind la dezvoltarea materialelor naturale utilizate în procese industriale, farmaceutice și de mediu. Compania «TAR INDUSTRIES» situată în Iași produce echipamente industriale utilizate în construcții de infrastructură, drumuri și poduri, ecologizări industriale, sortări și procesări de agregate. Compania este unicul producător din România de stații de mixturi asfaltice și singurul producător din Europa de Est de instalații de desorbție termică.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Republica Kazahstan este o țară gigantică, de peste 11 ori mai mare decât România și mai mare decât decât toată Europa de Vest. Aici sunt alte dimensiuni și alte percepții…. distanța de la un capăt la altul al țării este de 7000 km. România ar putea încăpea cu totul în provincia kazahă Kyzylorda, în care se regăsește Cosmodromul Baikonur. Are rezerve uriaşe de petrol şi gaze, aur, cărbune şi uraniu, fiind cea mai bogată ţară din Asia Centrală. Aprox. 25% din carburanţii consumaţi în România provin din ţiţei kazah. Economia Kazahstanului este cea mai mare și cu cea mai rapidă evoluție din regiunea Asiei Centrale. România, a devenit un partener important și de mare încredere pentru Kazahstan, există un interes real al guvernului kazah pentru dezvoltarea si consolidarea legăturilor economice dintre România si Kazahstan.Țara noastră, România are nevoie de o echipă oficială de „vânzări” activă, incisivă și agresivă care să cutreiere lumea cu pliante, mape şi power pointuri şi să aducă „clienţi” pentru firmele româneşti. De o echipa de „vânzări” formată din: Președintele României: să zboare cât mai des cu un avion plin de oameni de afaceri, pe toate continentele, în toate țările, mai ales unde «Made in România» încă reprezintă o carte de vizită serioasă care garantează calitatea .… în timp ce Președintele discută politică, oamenii noștri de afaceri vând marfa românească și semnează în camera alătură contracte peste contracte. Pe lângă asta, avem nevoie de diplomație economică, adică: ambasadori, diplomați/ reprezentanți misiuni economice în cadrul Ambasadelor României în lume. Este nevoie de un plan concret de prospectare a piețelor, vrem să vedem un RAPORT LUNAR cu ce măsuri au întreprins Ambasadele României din lume, în materie de întâlniri economice pentru prezentarea ofertelor companiilor românești? Câte întâlniri au fost realizate de către diplomații noștri, câte scrisori de intenție au fost trimise? Cartea de vizită a oricărei țări puternice, este EXPORTUL! Nu trebuie să mergem întotdeauna la „pomul lăudat” …. România trebuie urgent să recucerească piețele internaționale pierdute după așa zisa revoluție: ex-URSS, Asia, China, America Latină, Africa, Țările Arabe, unde țara noastră a fost un mare jucător prin exporturi de la chibrituri, textile, încălțăminte, mobilă, medicamente, alimente, produse chimice, rulmenți, utilaje industria petrolieră, la tractoare, camioane și locomotive…. etc.

Situația antreprenoriatului românesc este una jalnică. Fără un suport educațional masiv, fără ȘCOLI PROFESIONALE, fără o planificare a antreprenoriatului românesc pe următorii 20 de ani, fără clustere antreprenoriale în diverse domenii, fără o politică fiscală cu facilități serioase pentru antreprenorii cu planuri pentru EXPORT, fără alocări de fonduri substanțiale în zona de promovare externă, fără un suport la nivel de intelligence în domeniile cercetare/ inovare, în următorii ani companiile locale vor dispărea cu totul din statisticile exporturilor României. Fără o implicare substanțială și măsurabilă a diplomației economice, a Președintelui țării care să cutreiere lumea însoțit de zeci de oameni de afaceri români, fără acești oameni de „vânzări” ai țării, deficitul balanței comerciale va fi din ce în ce mai mare cu fiecare an. EXPORTURILE reprezintă bunăstarea, oxigenul, fericirea unei țări. Fără EXPORTURI nu avem banii noștri în țară. Fără o ECONOMIE sănătoasă nu avem Sănătate, Educație, Apărare, Dezvoltare etc. Dezvoltarea EXPORTURILOR românești ar genera o adevărată și reală expansiune economică românească pe plan extern, care ar duce la redeschiderea și înființarea multor fabrici noi și implicit la crearea multor locuri de muncă. Cei mai buni parteneri ai României sunt fabricile din țară. Trebuie să ne împrumutăm mai puțin și chiar deloc, însă, să facem export în țările unde «Made in România» încă reprezintă o carte de vizită serioasă care garantează calitatea. Clasa politică trebuie să înțeleagă, că nu poți să asiguri prosperitatea țării pe datorie, adică făcând împrumuturi uriașe la „cămătarii internaționali”, ci numai prin dezvoltare și făcând din industrializarea României = proiect prioritar de țară!

A consemnat Gabriel Antoniu Lavrincic

Obiecte din epoca fierului, scoase la lumină în timpul lucrărilor de restaurare a Castelului Corvinilor…

Data: 23 aprilie 2026 by Redacția

Cercetările arheologice recente de la Castelul Corvinilor din Hunedoara au scos la lumină obiecte chiar din prima epocă a fierului, confirmând locuirea intensă a zonei începând din Paleolitic. Muzeul Castelului Corvinilor a anunțat că săpăturile au scos la lumină un vas special din perioada Hallstatt, subliniind importanța istorică a sitului. Perioada Hallstatt a adus progrese în metalurgia fierului și dezvoltarea cetăților fortificate, iar descoperirile din Transilvania sunt frecvent documentate de arheologi. Restaurarea castelului, în valoare de 6,6 milioane de euro, este cofinanțată prin PNRR și va marca cea mai amplă restaurare din ultimele decenii. Castelul Corvinilor atrage anual peste 380.000 de turiști, iar descoperirile recente îmbogățesc patrimoniul cultural al sitului. Cercetările arheologice desfășurate în contextul celei de-a doua etape de restaurare a Castelului Corvinilor din Hunedoara au scos la lumină contexte și obiecte din prima epocă a fierului — perioada Hallstatt (1.200–450 î.Hr.) — confirmând că zona a fost intens locuită încă din cele mai vechi timpuri. Muzeul Castelul Corvinilor a anunțat marți, 14 aprilie 2026, că săpăturile efectuate în preajma celebrului monument istoric au adus la suprafață mai multe obiecte și contexte arheologice datând din prima epocă a fierului. Printre piesele identificate se numără un vas din această perioadă, ilustrat în imaginile publicate de instituție pe rețelele sociale.

Descoperirea confirmă că zona Hunedoarei a fost locuită neîntrerupt încă din Paleolitic, iar împrejurimile castelului constituie un sit de importanță istorică majoră. Perioada Hallstatt, care marchează prima epocă a fierului, reprezintă momentul în care metalurgia fierului s-a generalizat pe teritoriul actual al României. În această epocă au apărut cetăți fortificate, locuințe cu pereți de lemn pe fundații de piatră, iar comunitățile au dezvoltat rețele comerciale extinse. Pe teritoriul României, primele obiecte de fier Hallstatt au apărut în zonele de la cursul inferior al Dunării, iar descoperirile din Transilvania — inclusiv din zone adiacente Hunedoarei — sunt frecvent documentate de arheologi.

Descoperirile au fost făcuteîn cadrul celei de a doua etape de restaurare a Castelului Corvinilor, un proiect în valoare de 6,6 milioane de euro, cofinanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), câștigat de Primăria Hunedoara. Lucrările, reluate la începutul anului 2026 după o pauză temporară, urmează să fie finalizate în cursul acestui an, marcând „cea mai amplă restaurare a castelului” din ultimele decenii. Prima etapă de restaurare, derulată între 2019 și 2023 cu fonduri POR 2014-2020 în valoare de cinci milioane de euro, a vizat alte componente esențiale ale monumentului. Cumulat, investițiile în restaurarea Castelului Corvinilor depășesc 11 milioane de euro din fonduri europene.

Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din România, atrăgând anual peste 380.000 de turiști, potrivit datelor comunicate de muzeu. Recordul de vizitatori a fost înregistrat în 2019, când monumentul a primit 404.379 de turiști. Descoperirile arheologice din șantierul de restaurare adaugă o nouă dimensiune patrimoniului deja impresionant al sitului, demonstrând că vestigiile din zonă depășesc cu mult perioada medievală pentru care castelul este cunoscut. Muzeul nou creat în corpul de clădire al celor ce păzeau fortificația aduce noi lămuriri asupra întregii istorii al acestui stei de stîncă din valea Zlaștiului pe care s-a construit inepugnabilul castel – cetate atât de căutat de cineaștii din țară, dar și de peste hotare. Prin noile restaurări s-au adăugat elemente de fortificație și s-au refăcut elemente de decorațiuni ascunse până acum, castelul căpătând o nouă strălucire, dar și o doză de mister… (G.V.G.)

Trump Bullytorul…

Data: 22 aprilie 2026 by Marin Neacșu

Recunosc că am dorit ca Trump să câștige alegerile împotriva lui Biden, dar nu pentru că l-aș fi apreciat pe Trump, ci pentru că am constatat că Biden nu mai era în stare să conducă nici țara, nici politica SUA și probabil nici mașina, dacă o conducea el. Era senil și spun asta nu cu răutate ci ca o constatare privind efectele vârstei și bolilor de care suferea. La fel de adevărat este că nu agream deloc politica democraților în special amestecul administrației, dar și al susținătorilor lor, recte Soroș, în viața internă a statelor europene, inclusiv a României. Nu îmi place să îmi dicteze altul la mine în casă, indiferent ce intenții pretinde că are. Dar încă de la primul mandat al lui Trump, am constatat și menționat că indiferent câte sedii sau case are, pe toate are ceva tigle lipsă. De atunci, în zece ani, dacă luăm în calcul câte uragane, tornade, furtuni au bătut America de la Nord la Sud sau de la Est la Vest și invers, este normal ca numărul tiglelor zburate să se fi mărit. Dacă informația apărută în media este adevărată, cea legată de declarația sau îngrijorarea primei mame a Americii despre propriul fiu, atunci ar fi o confirmare a părerii generale, și anume că este un a-sociabil, în cel mai fericit caz. Citind, totuși, elemente din biografia lui, cred că mama lui nu ar fi făcut astfel de afirmații, pentru că era prea modestă, prea tăcută, prea cuminte pentru a spune că fiul ei e un idiot.

Opinia nepoatei lui Trump este reală și deloc măgulitoare la adresa „pacifistului” lumii. Mary Trump, fata fratelui său, Fred Junior, spune despre el că este „un sociopat, cu manifestări de bullying, antisemitism, rasism, misoginism şi xenofobie”. Eu personal o cred, dar ceea ce este mai grav, este că manifestările sale de bullying, practicate prima oară în Academia Militară din New York, au devenit politică de stat a „statelor unite ale SUA”. Să mă explic:

Când Trump a afirmat, la începereea celui de-al doilea mandat, că vrea să anexeze Canada, cei mai mulți au spus că glumește; Când, în aceeași perioadă, a ridicat pretenții asupra Groenlandei, făcându-i pe danezi să apeleze la sprijinul mamei Europa, aceiași spectatori au zis că așa ceva nu se poate, dar cu jumătate de gură; Când același Trump a ridicat pretenții asupra Premiului Nobel pentru Pace iar deținătoarea, intimidată, i l-a cedat într-un gest incredibil, unii au zâmbit condescendent; Când l-a ridicat pe Maduro din pat cu familie cu tot și a rechiziționat aurul și petrolul venezuelean, Europa a tăcut, pentru că Venezuela nu însemna nimic pentru ea; Când același Trump, căci nu pot să spun America, a executat ordinul Israelului atacând Iranul, din nou Europa a tăcut, dar a și tremurat pentru că știa că va fi atrasă în conflict, cu sau fără voie, așa cum a fost implicată și împinsă și în din cel din Ucraina. Numai că acuma Europa încă se codește, mimează opoziția, deși știe că nu are încotro, depinde de petrolul și gazelle pe care americanii au pus mâna. Practic rechiziționarea petrolului venezuelean a fost pasul către atacarea Iranului, căci practic SUA a lăsat Europa fără altă variantă de aprovizionare și e obligată să facă jocul lui Trump. Mai devreme sau mai târziu, în grup sau individual, țările Europene vor fi nevoite să se alăture atacatorilor.

Acum, supărat că Franța, Italia, Anglia (la briți mie îmi dă cu zecimale, îmi e teamă că Anglia face din nou un joc perfid, eu cred că sfârșitul, indiferent când și cum va veni, va aduce doar 3 câștigători, SUA, Israel și Anglia) și Spania au refuzat să se implice și chiar să dea voie avioanelor americane din bazele „NATO” din Europa să participle fie și doar logistic la conflict, Trump amenință Spania cu măsuri „comerciale”. De ce amenință doar Spania și nu și Franța, Germania și Anglia? Pentru că Spania e cea mai slabă și nu poate riposte nici măcar diplomatic. Iar perfidul Albion spre exemplu, își trimite coroana să negocieze acordul, dar fără a angaja Parlamentul. Se știe că regele nu are prerogative executive, cum nu are nici prima țiitoare a României, deci poate semna orice, juridic și diplomatic nu are valoare, dar Bully se poate lăuda că „o serie de țări ne-au promis sprijinul”. Nu ar fi exclus să ne trezim că și Nicușoara noastră a semnat ceva.

Ei bine, toate aceste acte și multe altele ca și declarațiile și amenințările uneori aberante ale lui Trump la adresa oricui nu îi dă „jucăria” care îi cade lui cu tronc, nu sunt altceva decât manifestări ale unui orgoliu nemăsurat și practic asistăm la un bullying politic, economic, diplomatic și militar similar acțiunilor marilor satrapi ai istoriei, plecând de la Genghis Khan și terminând cu Hitler. Diferența însă este aceea că dacă aceștia își manifestau și impuneau dorințele în fața unor vecini, sau țări considerate dușmani, Trump îi „bull(y)ește” pe cei care credeau că sunt aliații lui. Este clar că Trump e surprins și supărat că Europa nu a intrat în jocul său, dar nu pentru că ar avea nevoie de „forța lor” căci Europa, militar, grație „contribuției” la conflictul din Ucraina, este la pământ, deci Trump nu de tehnica militară europeană are nevoie, și face spume și amenință inclusiv cu ieșirea din NATO, așa cum și Becali amenință că pleacă din fotbal, dar și unul și altul fac bullying. Trump nu va scoate SUA din NATO, pentru că asta ar fi cea mai mare lovitură pentru economia de război a SUA, fără partenerii din NATO, „câinii războiului” din industria militară americană, ar deveni muritori de foame, căci nu ar mai avea cine să le cumpere și schimbe periodic tehnica.

Eu am spus de ani de zile că scopul SUA în conflictul din Ucraina nu este să slăbească Rusia, nici să apere „democrația” Bandera din Ucraina, ci să slăbească Europa, să o facă să își cedeze tehnica Ucrainei pentru a se reaproviziona apoi cu tehnică „de ultimă generație” de la unchiul Sam care nu a dat nimic gratis nimănui, ba, a mai și primit bani în avns fără să fie văzută marfa și chiar fără să existe fizic. În comparație cu firmele contractoare americane, fetele lui Epstein sunt exemple de corectitudine căci ele măcar arătau marfa înainte de a cere bani. S-ar pune întrebarea dacă Trump va reuși să îi „convingă pe aliați” să i se alăture. Eu personal cred că da, și mai cred că unii „macroni” care au tot baleat când într-o luntre când în alta, deja poartă negocieri și vor parte din „pradă” așa cum au încercat să obțină și din Ucraina, dar „pe șest”, să nu afle „prietenii” din NATO. Mai vedem, dar europenii sunt prea slabi și prea corupți pentru a putea rezista bullyingului lui Trump.

Faptul că Trump a decis să își trimită mii de soldați să încerce să ”deschidă” Ormuzul, unitățile de elită și multă, foarte multă tehnică, ne arată că e decis, cel puțin el, să meargă până la capăt, indiferent care va fi acesta. E prea plin de el pentru a îi fi teamă că un ”neica nimeni„ îl poate înfrânge, mai ales că țările arabe din zonă nu s-au despărțit de el, iar Rusia și China se implică doar informațional dar în niciun caz deschis de partea Iranului. Culmea este că în loc să îi amenințe pe ruși și pe Chinezi pentru sprijinul acordat Iranului, Trump își amenință aliații pentru neimplicare, deși nu e cazul să ceară ceva, articolul 5 nu se aplică când una din țări atacă altă țară. Spune și asta ceva despre caracterul său, despre politica SUA. Ba, mai mult a început să ia măsuri interne, își schimbă sau provoacă să plece proprii colaboratori, generali din Pentagon, a renunțat la Prim-Procuror și alte persoane de rang înalt, pentru că nu vor să îl urmeze. Șeful clasei își bate proprii colegi. Atitudinea sa se împletește cu cea a lui Tony Blair, acualul consilier al lui Trump care spune: „respingem afirmațiile că ceea ce a făcut Israelul în Gaza este genocid, deoarece acesta este antisemitism. Nu există genocid”. Deci nu există decât ceea ce vor ei să existe, toate definițiile genocidului se prăbușesc când vor ei, cei de la butoane. Și noi îl condamnăm pe Stalin pentru că a aplicat principiul Leninist, „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Deja este depășit, astăzi Trump ne spune că „nu există adevăr decât adevărul meu„ iar „cine nu este cu mine, va fi pedepsit”.

Și când mă gândesc că unii aplaudat” patriotismul” lui Trump, îndemnul la autodeterminare, la suveranism și „ieșirea din turmă” pe care le propăvăduia în campania sa. Am spus încă de atunci că totul e gargară, că Trump propagă suveranitatea lui, că îi iubește pe cei care nu acceptă jugul altora dar își pleacă capul în fața lui, că vrea suveranitate, dar nu pentru căței, dar nu am fost crezut. Dacă și acuma mai crede cineva în bunele sale intenții și dorința de a ”încheia pacea” să meargă să se înroleze în Diviziile „păcii„ 101 și 82. Pentru cine se întreabă de ce au fost schimbați Randy George și alți generali americani, pun o întrebare de om normal: cine ar accepta să trimită pe o insuliță de 20 km, zeci de mii de soldați, oferind astfel iranienilor ocazia să decimeze efectiv floarea armatei americane? Nu trebuie să fii strategul lui pește prăjit ca să înțelegi, pe de altă parte, că a invada o insuliță de 20 km sau a ocupa o țară de 1,648,195 kmp cu 10000 de oameni este o nebunie. Bănuiesc că și Trump știe asta și are nevoie de sprijinul Europei, pentru că: – lipsa de implicare a Europei dă curaj iranienilor care văd că Trump e izolat și poate speră că acesta renunță, dar refuzul Europei nu dă bine nici în fața americanilor care se văd izolați; – dacă rămâne singur, sau cu un aliat sau doi de alura lui Nicușor vor râde și curcile de el; – un conflict în care să moară DOAR soldați americani din ambiția altora (a se citi israeliților) nu face bine la tenul americanilor; – din ce în ce mai mulți republicani îl contestă și riscă să nu mai prindă nici 20% în sondaje la jumătate de mandat; – proiectul MAGA riscă să se transforme în praf urât mirositor;

Deci Trump are nevoie de „participarea” europenilor fie și doar declarativ, căci oricum mare lucru nu au de oferit. Iranienii, însă, dar mai ales americanii, trebuie să știe că „Trump e sprijinit”, America nu se „sacrific singură”. De aici și minciunile lui Trump și așa-zisele amenințări sau „victorii”, acestea sunt trâmbițate pentru a-i convinge pe europeni că victoria e ca și asigurată și dacă vor să stea la masa învingătorilor, să participle la ”reconstrucția Iranului, să prindă contracte (ca și în Ucraina ?!) trebuie să se miște. Deci, va șarja Europa la cererile lui Trump? Are posibilitatea să își păstreze „independența? Mie mi se pare aproape imposibil. Trump a pus punctul pe „I” când a spus: – „cumpărați din SUA, avem din abundență. – adunați-vă puțin curajul întârziat, mergeți la strâmtoare și pur și simplu luați-l. A fost o replica furioasă, pentru refuzul Europei de a îl sprijini fie și doar declarativ, dar și plină de cinism, pentru că i-a împins să nu mai ia gaze și petrol de la ruși, a aruncat în aer North Stream pentru a se asigura că nu mai au cum să apeleze la ruși, i-a pus pe europeni să își doneze parte din petrol și gaze Ucrainei, apoi a rechiziționat petrolul venezuelean pe care acuma îl vinde Indiei. Deci Europa a rămas fără resurse energetice, la îndemnurile, sfaturile și măsurile impuse de SUA. De ce a făcut America asta? Pentru a se asigura că europenii îl vor sprijini în conflictul cu Iranul, iar mai târziu cu China și/sau Rusia. Acuma se vede că totul a fost un plan pregătit din timp pentru acest război care de fapt nu e în folosul americanilor, pentru că și ei își pierd investițiile din Orientul Mijlociu, ci doar în avantajul Israelului. Europenii sunt cu ștreangul pe gât iar Trump, cel care a pregătit funia și le-a pus-o pe gât, acuma le spune cinic : Noi avem din belșug, nu avem nevoie de strâmtoarea Ormuz, dar voi dacă aveți nevoie, cumpărați de la noi sau treceți prin strâmtoare. Dacă nici acuma liderii europeni nu văd realitatea nu le rămâne decât să își tragă scaunul de sub picioare.

Așadar, soarta lumii se află la ora asta în mâinile unui individ care în afară de propriile vise nu mai ține cont de nimic. „Alea jacta est!”.