Arhiva zilnică: 20 octombrie 2018

Împinși tot mai aproape de marginile cortinei de război…

Data: 7 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Este un eșec de sistem bine proiectat, aplicat, executat… Unul care va duce economiile și resursele Europei la limita colapsului, dar nu din cauza actorilor statali externi UE, ci tocmai prin deciziile Bruxelles-ului… Este o împingere a statelor europene, a economiilor și resurselor lor spre dezastru și epuizare pentru a forța intervenția ulterioară a orânduirii de cazarmă bruxeleză… Apă, mâncare, energie… Pe toate Europa le avea… Pe toate nu și le mai regăsesc parcă astăzi statele membre… Pe ultimele două, Bruxelles -ul a reușit chiar să le colmateze în fluxurile lor firești… În „rutele” lor totuși funcționale până la apariția acestei specii politice de exterminare de la Bruxelles… Care a gripat motorul agricol intern al Europei, a strivit sub presiuni fiscale și condiționări de mediu fermierii și țăranii, a nimicit piețele de desfacere, a coordonat o degringoladă, nu doar matematic proiectată, ci în cadență de logistică militară… În care, rând pe rând, fermierii din Europa au rămas fără resursele financiare necesare, le-a fost condiționat accesul la resursele (de apă) necesare, piețele de desfacere au fost blocate prin influxul masiv de materii prime și produse agro-alimentare finite dintr-o Ucraină folosită pe post de ștreang pe gâtul Europei… A Europei așa cum o știam… A Europei așa cum trebuia ea să ființeze… A Europei părinților fondatori, protectori și apărători „suis-generis” ai drepturilor și beneficiilor cetățenilor europeni…

Astăzi, Bruxelles -ul a sufocat piețele interne de desfacere și rutele de export agro-alimentar pentru a deschide porțile Uniunii pentru importul masiv de alimente de pe te miri unde… Un continent care putea să-și asigure propria producție de mâncare a fost pus în genunchi pentru a ajunge să accepte importuri… Sub bocancul unui Bruxelles care a girat importul de mâncare chiar și din America latină… Și care face și primii pași spre importul de resurse energetice tot din afara spațiului european… Din zone tot mai îndepărtate și mai scumpe ca preț final al unor costuri ce se vor tot aduna… Un Bruxelles care aduce materii prime energetice de la capătul lumii… O acțiune care ar fi suficientă pentru a duce la suspendarea fără echivoc a actualei conducerii a UE… Pentru că, a aduce motorină, ca resursă energetică, tocmai din Coreea de Sud depășește limitele oricărei explicații raționale… Mai ales că prețul mic al motorinei de acolo nu se va reflecta în procente similare aici… Miile de mile marine distanță, procedurile de navlosire, de asigurare a motorinei, costurile de încărcare-descărcare, de transport (sunt totuși aproape 20 000 de kilometri…), pericolele inerente unui transport naval, costurile de traversare a altor strâmtori, toate vor multiplica prețul aparent mic al produsului importat din Coreea de Sud… Or, de exemplu, cât ar putea ajunge să ne coste pe noi această motorină, dacă, în demența liderilor de la Bruxelles, am fi puși să ne raportăm la ea?… La cât ar putea ajunge dacă acum suntem deja la limite de neînchipuit?… Ba, este de așteptat ca însăși Canalul Suez, prin care va trece primul import de motorină al Europei din Coreea de Sud, să eșueze (într-un plan bine proiectat ca adevărat război hibrid) într-un „status quo” similar Strâmtorii Ormuz… E drept, coreeni au deja o rută de rezervă, prin Arctica, deschisă după topirea gheții, ocolind astfel Canalul Suez, dar nu va fi nici o surpriză ca Europa să constate că, de fapt, poate a dat o altă mână de ajutor Rusiei… Pentru că nimeni nu va verifica originea „moleculei” de motorină din Coreea de Sud… Cine ar sta să o facă, nu?! Mai ales cu războiul nemaiasteptând parcă nici măcar o înlăturare teatral-dramatică a păcii… Pentru că, nu doar că Seulul importă o parte însemnată din petrol (din care rafinează și motorina) din Rusia, dar, dacă va folosi ruta arctică, va avea nevoie de acordul… Moscovei.

Or, asta este Europa (bruxeleză) care vrea să se ia la trântă cu Rusia?… Acestea sunt strategiile ei de asigurare poate a celei mai importante resurse consumabile necesară în război, una chiar mai importantă decât gloanțele, minele, obuzele: motorina?… Și da, poate în clipa în care vom privi cum Bruxelles -ul va dispune poate și importul de apă, de la alte zeci de mile sau kilometri distanță, vom înțelege cât de aproape de marginile cortinei de război suntem… Căci, Europa nu doar se distruge din interior… Este vandalizată ca producție a orice, este sărăcită de resurse, golită de motivații, dorințe și necesități de pace pentru a impune „salvarea” (economică) prin mașinăriile de război… Pentru că nu întâmplător marile fabrici auto ale UE se prăbușesc una după alta, producțiile lor fiind mutate departe de Europa… Lăsându-le fără obiectul de producției, parcă pentru a justifica trecere lor la producții de război (pentru Ucraina, desigur) ca justificare a salvării locurilor de muncă. A unei părți din locurile de muncă. Și nici noi nu suntem departe. Uzinele Mioveni se sting încet, încet… Producția modelelor „Sandero” și „Jogger” a fost mutată în Maroc, cea a modelului „Striker” în Turcia, iar noul „Spring” va fi produs în Slovenia. Dar, în mod cert, nu pentru multă vreme, pândindu-l o relocare similară. Astfel, toate fabricile auto (și nu numai) rămân nu doar fără piețe de desfacere (puterea de cumpărare în Europa scăzând agresiv), ci, de acum, și fără modele imediat următoare, necesare într-un continuitate de piață, prin mutarea producțiilor în Turcia ori Africa… Și vor fi obligate, pentru a supraviețui, să facă loc producțiilor militare… Altminteri, va fi doar un faliment general al Europei în fața competivității celorlalți jucători mondiali…

Intruși pe pământ străin: unde ne este locul?…

Data: 7 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Trăim într-o lume a contrastelor dureroase. În timp ce în România libertatea de exprimare pare tot mai mult o simplă iluzie formală – un stat în care presei i se bagă tăcut pumnul în gură, iar jurnalismul autentic, considerat cândva „câinele de pază al democrației”, a fost redus la tăcere sau cumpărat prin contracte netransparente -, în marile democrații ale lumii, spațiul public fierbe într-o libertate de exprimare totală, dezbătută direct pe stradă. Semnalele de alarmă vin din toate părțile și apar tot mai des chiar pe jurnalele de știri: titluri apăsătoare precum „Românii din Regatul Unit, amenințați cu expulzarea” nu mai sunt doar scenarii fantastice, ci subiecte de dezbatere politică reală. Când politicieni influenți – precum Nigel Farage, promotorul Brexitului – revin în forță propunând eliminarea dreptului de ședere permanentă și înlocuirea lui cu vize temporare reînnoibile la câțiva ani, frica pătrunde adânc în comunitatea celor peste un milion de români care muncesc cinstit în Marea Britanie. Pentru mulți, amenințarea cu pierderea stabilității după ani de muncă grea devine un motiv întemeiat de a se gândi la întoarcerea acasă. În paralel cu aceste inițiative politice, când privești dezbaterile stradale din spațiul anglo-saxon – precum intervențiile activistului Montgomery Toms, care amintesc izbitor de stilul incisiv al regretatului Charlie Kirk -, rămâi fascinat de ușurința cu care oamenii se pot înfrunta verbal, față în față, fără teama cenzurii. Totuși, dincolo de exercițiul spectaculos al liberei exprimări, analiza atentă a acestui tip de discurs public ridică semne de întrebare adânci și un sentiment tulburător de teamă. Tema centrală promovată cu înverșunare de acest curent este cea a „ascendenței colective” (collective ancestry) și a purității etnice. În viziunea sa, un pașaport sau faptul că te-ai născut, ai crescut, ai muncit și ai plătit taxe într-o țară nu te face parte din acea națiune dacă nu ai rădăcini de generații în pământul respectiv. Se vorbește deschis despre „remigrație”, despre curățarea demografică, despre reducerea drastică a numărului de străini și despre ideea că nativii devin o minoritate în propria lor țară.

Pentru oricine cunoaște istoria, această retorică trezește ecouri cumplite. Definirea apartenenței la o societate exclusiv pe criterii de sânge, linie genealogică și moștenire etnică trimite direct cu gândul la principiile periculoase ale Legilor de la Nürnberg din anii ’30, când cetățenia și drepturile fundamentale au fost smulse oamenilor pe baza arborelui genealogic. Când statul sau strada începe să măsoare originea oamenilor pentru a stabili cine are dreptul să trăiască pe acel pământ, granița dintre patriotism și xenofobie radicală se dizolvă complet.

Trebuie să spun răspicat: nu este vorba despre panică, ci despre un semnal de alarmă necesar și un îndemn la vigilență. Ca români plecați în străinătate pentru o pâine mai bună, simțim cum treptat, dar sigur, se strânge lațul discursului public împotriva străinilor. Chiar dacă astfel de argumente sunt aruncate ostentativ împotriva imigrației din afara Europei sau împotriva celor care abuzează de ajutoarele sociale, mecanismul din spate nu face diferențe la nesfârșit. Întrebarea care ne apasă cu adevărat este una simplă și înfricoșătoare: nu cumva acest discurs antrenează un val de rasism și respingere din partea populației locale, transformându-ne pe noi toți, inclusiv pe românii care muncesc din greu pe șantiere, în spitale sau la volan, în niște simpli intruși care trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-și facă bagajele și să plece? Este o ironie amară. Pe de o parte, privim spre casă și vedem o Românie amorțită, unde societatea civilă și presa sunt reduse la tăcere, iar marile decizii se iau în spatele ușilor închise. Pe de altă parte, privim spre Occident și vedem o libertate de exprimare totală, dar care găzduiește tot mai des idei radicale, capabile să dezbine comunități întregi și să semene ură împotriva celor veniți să muncească cinstit. Dar este de datoria noastră să ciulim urechile, să fim atenți la schimbările din jurul nostru și să fim pregătiți. Munca noastră în străinătate poartă deja un preț invizibil uriaș: dorul de casă, înstrăinarea și epuizarea. Dar dacă acestui preț i se va adăuga și stigma de a fi priviți permanent ca „cetățeni de mâna a doua” sau ca o amenințare la adresa fibrei naționale a țării gazdă, atunci viitorul diasporei devine tot mai incert. Libertatea de exprimare este un pilon sfânt al oricărei democrații, însă atunci când este folosită pentru a dezbina și a exclude, ea ne amintește că românul trebuie să rămână mereu lucid, unit și cu ochii bine deschiși.

„Avertizorul de integritate”: azi despre Cotroceni și (e)ND!

Data: 7 septembrie 2026 by Zoe Dantes

M-am trezit cu o vocație nouă. Nu știu cât mă ține, dar pentru câteva ore mă declar, cu deplină responsabilitate și cu o doză sănătoasă de obrăznicie civică, avertizor de integritate. Nu vă speriați, nu vin cu denunțuri și nici cu verdicte. Vin cu întrebări. Multe. Și, după cum știm, în România întrebarea poate fi uneori mai periculoasă decât acuzația. Așa că, bună dimineața, Cotroceni! Neața, (e)ND! Încep cu cea mai importantă întrebare pe care cred că statul român o datorează propriilor cetățeni: unde este, în forma sa oficială și completă, documentul care explică în mod integral mecanismul care a dus la anularea alegerilor prezidențiale din 2024? Știm că în 6 decembrie 2024 Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 32, prin care a anulat procesul electoral pentru alegerea Președintelui României. Știm că în centrul discuției s-au aflat informațiile prezentate în ședința CSAT din 28 noiembrie și documentele desecretizate ulterior. Știm, de asemenea, că președintele ND a vorbit public despre datele din CSAT și despre necesitatea unei clarificări printr-un raport.

Ei bine, în calitate de cetățean și, pentru astăzi, de „avertizor de integritate”, aș vrea să știu simplu: Unde este raportul? Dacă există, cine l-a întocmit, când a fost finalizat, cui i-a fost înaintat și unde poate fi consultat integral? Dacă nu există un raport distinct cu această denumire, care sunt atunci documentele oficiale care, puse cap la cap, reprezintă explicația instituțională completă a anulării alegerilor? Care au fost toate documentele care au stat la baza deciziei? Care dintre ele sunt publice? Care sunt în continuare clasificate? Cine a decis clasificarea lor și în baza cărui temei legal? Și, poate cea mai simplă întrebare dintre toate: dacă o decizie atât de gravă pentru democrația românească a fost luată pe baza unor informații, nu ar trebui cetățeanul să poată afla, într-o formă inteligibilă și verificabilă, ce s-a întâmplat cu acele informații după anularea alegerilor?

Nu cer acces la informații care, prin lege, trebuie protejate. Cer să mi se spună clar ce există, ce este public, ce nu este public și de ce. Și mai am o întrebare care a apărut în spațiul public chiar din interiorul clasei politice. În martie 2026, Dominic Fritz a declarat că se întâlnește săptămânal cu președintele Nicușor Dan la Palatul Cotroceni, pentru a discuta „temele zilei”, iar discuțiile, potrivit propriei sale declarații, au loc între patru ochi, într-o sală „unde garantat nu sunt microfoane”. Nu am niciun motiv să contest declarația „românului” Fritz. Tocmai de aceea o iau în serios. Așadar, Cotroceni, vă rog să ne spuneți: aceste întâlniri au loc? Sunt întâlniri oficiale sau informale? Există o evidență a lor? Cine participă? Există note, minute, informări sau alte documente care consemnează temele discutate? Și, mai ales, ce înseamnă, din punct de vedere instituțional, o întâlnire între președintele României și liderul unui partid politic, desfășurată săptămânal, într-un spațiu despre care acesta afirmă public că nu are microfoane?

Nu întreb dacă cineva ascultă. Nu întreb dacă cineva înregistrează. Nu întreb dacă cineva complotează. Întreb doar dacă există o procedură instituțională și unde poate fi consultată. Pentru că, vedeți dvstra, eu sunt doar un cetățean. Nu am acces la Cotroceni, nu am acces la camerele fără microfoane și nici la ușile închise. Am însă dreptul să întreb ce se întâmplă în instituțiile statului și să primesc răspunsuri în limitele legii. Și mai am o întrebare, poate chiar mai incomodă: unde poate cetățeanul găsi imaginea completă a deciziilor luate la Cotroceni în chestiuni care au consecințe directe asupra vieții politice și instituționale a României? Pentru că transparența nu poate însemna doar comunicate atunci când instituția dorește să comunice. Transparența înseamnă și posibilitatea cetățeanului de a întreba atunci când are nelămuriri. Iar dacă răspunsul este că anumite informații nu pot fi făcute publice, este în regulă. Spuneți-ne ce nu poate fi făcut public și în baza cărui articol de lege. Dacă un document există, spuneți-ne unde este. Dacă nu există, spuneți-ne că nu există. Dacă este clasificat, spuneți-ne cine l-a clasificat și de ce. Dacă o întâlnire este oficială, spuneți-ne în ce calitate are loc. Dacă este informală, spuneți-ne ce reguli se aplică. Nu este o acuzație. Este o cerere de claritate. Pentru că democrația nu începe și nu se termină în cabina de vot. Democrația continuă și după ce oamenii pleacă de la urne. Continuă în instituții, în documente, în decizii și, mai ales, în obligația celor care ocupă funcții publice de a putea explica cetățeanului ce au făcut în numele lui. Întrebări ar mai fi o sumedenie. Cum ar fi să aflăm numele în clar, al celor ce au fost „donatori anonimi” în campania electorală din 2025. Ce are N Dan de comentat cu privire la ceea ce a spus dna Pippidi despre cum „i s-a dat o misiune să să-i scape pe ei de extremiști”. Cine sunt cei din spatele lui „ei” și cine sunt „extremiștii” din spusele duamnei de mai sus. Și mai ales, ultima întrebare: Când o să fiți dle NDan președinte? Noi știm că niciodată! Se vede! Din drone! Alea „rusești” ale lui Zdrele, prietenul și „eroul” vieții de președinte inexistent al României. Așadar, și astăzi sunt „avertizor de integritate”. Mâine poate îmi trece. Sau nu! Vă iau pe rând, tati! Nu vă agitați! Că tot am unde să scriu! Dixit! Dar până atunci, dragă Cotroceni, am o rugăminte modestă: scoateți documentele din sertare, puneți răspunsurile pe masă și nu vă speriați de întrebări. Promit că nu am microfoane. Doar ochi, urechi și foarte multe întrebări.

Prețul adevărului: batjocura, excluderea socială, sărăcia și chiar moartea…

Data: 7 septembrie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Ce au in comun Ilie, Ieremia, Isaia, Socrate, Diogene din Sinope, Seneca, Ioan Botezătorul, Hristos, Boethius, Girolamo Savonarola, Thomas Morus, Carl von Ossietzky, Aleksandr Soljenițîn?! La prima vedere, pentru mulți, aceste nume par a fi aruncate la întâmplare. Ce ar putea avea în comun prooroci, filosofi greci și latini, Hristos, un călugăr dominican, un lord cancelar, un jurnalist german și un romancier rus?! Toți au fost critici radicali ai societății și ai „elitelor”, ai autorităților din vremea lor. Toți s-au manifestat public, plini de curaj și și-au asumat în totalitate poziția de conștiință publică. Toți au fost inflexibili. Toți au fost declarati nebuni, au fost marginalizati, săraciti ori exilati, toți au fost marginalizati ori au plătit cu viață. Exemple?! Socrate, condamnat la moarte în Atena pentru că era un critic al democrației corupte. Diogene din Sinope, batjocorit și marginalizat ca un câine pentru că murea de gât cu ipocrizia elitei. Sfântul Ioan Botezătorul, decapitat pentru că a denunțat imoralitatea curții regale a lui Irod. Hristos, răstignit pentru ca expusese ipocrizia fariseilor. Girolamo Savonarola, spânzurat și ars pe rug în Florența după ce a tunat împotriva corupției papale și a desfrâului nobiliar. Thomas Morus, executat pentru că a refuzat să valideze abuzurile de putere ale regelui Henric al VIII-lea. Alexander Soljenițîn, trimis în Gulag, bătut și exilat de regimul sovietic pentru că a descris adevărul despre teroarea și degradarea morală a sistemului comunist.

Însă dincolo de epocile și contextele diferite, de formările diferite, există câteva elemente fundamentale care îi unesc pe toți. Toți au confruntat direct puterea și autoritatea, elitele corupte, decăderea morală, nedreptatea socială și prostia maselor. Toți au expus ipocrizia și putreziciunea morală. Toți au demascat corupția conducătorilor și decăderea morală a societății. Și indiferent de perioada în care au trăit, de religia pe care au avut-o sau provăduit-o, în cazul tuturor reacția maselor a urmat un tipar psihologic și social identic! Oamenii le-au fost ostili. I-au perceput și tratat ca pe niște dușmani de moarte! Ostilitatea le-a fost alimentată de frică, de conformism orb și de dorința de a distruge oglinda care le arăta propria decădere! De ce? Pentru că atunci când o societate este profund coruptă, majoritatea oamenilor își dezvoltă mecanisme de apărare pentru a-și justifica complicitatea sau lașitatea. Drept consecință, apariția unui om care spune adevărul crud nu este niciodată privită drept o oportunitate de salvare, ci este simțită drept o amenințare directă la adresa confortului psihologic și a „ordinii sociale” impuse de către putere.

În cazul tuturor celor care le spun adevărul in ochi, oamenii au reacționat și reacționează identic chiar și acum! În primul rând, îi scot în afara normalității. Masele pun instant etichete precum „nebuni”, „ciudați”, „trădători”, „periculoși”. Etichetele au rolul de a devaloriza mesajul înainte de a-l asculta. Și mai ales de a-i opri pe alții să asculte! În al doilea rând, masele devin agresive fizic și verbal. Mulțimea a recurs rapid la violență, trecând de la batjocură, scuipat și aruncat cu pietre (în cazul lui Diogene), până la linșaj brutal (cum. S-a întâmplat cu Hypatia) sau execuții publice aplaudate, cum s-a întâmplat la răstignirea Lui Hristos. În al treilea rand, manipularea de către elite a fost și este încă ușoară. Oamenii de rând au devenit brațul umflat al conducătorilor corupți, fiind ușor de instigat prin propagandă împotriva celui care contestă sistemul. În al patrulea rând, efectul de turmă Indivizii din masă și-au abandonat conștiința morală personală, găsindu-și justificarea în faptul că „toată lumea face la fel” și participând activ la marginalizarea sau uciderea dizidentului. Iar după ce au comis orori, a apărut remușcarea tardivă…

După ce masele au distrus fizic sau social gânditorul, generațiile următoare din aceeași societate au înțeles adevărul spus de acesta, i-au ridicat statui. După ce i-au batjocorit și au participat activ la distrugerea celor care le spuneau adevărul, după ce le-au aplaudat moartea, i-au transformat în simboluri morale. Deși în timpul vieții, i-au urât din toți rărunchii! Adevărul umblă gol. E mereu „dezbrăcat” de nimicuri, de futilități, de lucruri fără importanță reală. Și oamenii îl primesc greu pentru că e prea direct și incomod. Adevărul doare, te scoate din zona de confort. Îți arată unde greșești. Îți pune o oglindă în față. Și atunci, oamenii preferă să creadă o minciună îmbrăcată frumos, decât să privească adevărul gol. Și prigonesc adevărul, îi prigonesc pe cei care îl spun, îl dezvăluie, îl arată tuturor. Și, dacă nu îl omoară, îl lasă singur, sărac, exclus. Iar acest lucru se întâmplă, documentat, de vreo 3.000 de ani. Cel puțin de la Isaia, din anul 765 înainte de Hristos. Și până azi…

Aveți nădejde în Dumnezeu!

Eșecul sistemului: De la promisiuni la dezastru, toate barierele au căzut…

Data: 7 septembrie 2026 by Petru Jipa

Lumea nu mai fierbe; ea clocotește într-o tăcere asurzitoare, sub presiunea unei atmosfere toxice din care oxigenul diplomației a fost evacuat complet. Codul roșu nu a fost doar trecut; el a fost sfâșiat, călcat în picioare și transformat într-o amintire palidă a unei ere în care rațiunea mai avea un cuvânt de spus. În capitalele lumii, în birourile capitonate unde aerul este filtrat și distanțat de realitatea brutală a străzilor, liderii globului se pregătesc să deschidă ușile grele ale magaziilor militare. Arsenalul, scos de la naftalină cu o solemnitate macabră, nu mai este o ultimă nebunie, ci prima opțiune. Este un teatru al puterii brute, unde cortina se ridică asupra unei tragedii anunțate, iar actorii principali par să fi uitat complet textul umanității. În această nouă paradigmă geopolitică, cifra morților, geografia rănilor și suferința celor încă vii au devenit variabile statistice irelevante, simple note de subsol într-un raport strategic rece. Empatia a fost declarată oboseală, înlocuită de calcule reci cu numele: ”interesului național sau dominație regională”. Când un lider privește harta globală, nu mai vede orașe pline de vieți, familii și istorii împletite, ci puncte tactice, zone de influență și pioni sacrificabili. Această desensibilizare sistematică nu este un efect secundar al conflictului, ci o condiție prealabilă pentru declanșarea lui. Pentru a apăsa butonul, trebuie mai întâi să anesteziezi conștiința; pentru a ordona distrugerea, trebuie să ștergi din minte chipurile celor care vor fi distruși.

Demonstrația de forță a devenit singurul limbaj universal recunoscut în această eră a haosului orchestrat. Liderii lumii nu își măsoară succesul prin prosperitatea cetățenilor sau prin stabilitatea socială, ci prin capacitatea de a proiecta umbra amenințării asupra orizonturilor vecine. Este o competiție narcisistă a ego-urilor naționale, unde rachetele sunt extensii ale vanității politice, iar tancurile sunt argumente finale într-o dezbatere care ar fi trebuit purtată la masa negocierilor. Puterea în forma ei cea mai crudă și mai primitivă, este etalată ca o bijuterie rară, ignorând faptul că strălucirea ei este reflectată în sângele vărsat. Această ostentație a violenței nu protejează națiunile; le izolează într-o spirala a fricii reciproce, unde fiecare gest defensiv este interpretat ca o provocare ofensivă. Istoria ne avertizează că atunci când dialogul moare, monologul armelor începe, iar acest monolog nu are interlocutori, doar victime. Naftalina care a conservat acest arsenal decade acum, lăsând în urmă mirosul ruginei morale și al pericolului iminent. Nu există câștigători într-un joc în care tabla de șah este făcută din oase umane și regulile sunt scrise cu foc. Lumea privește îngrozită cum pilonii ordinii internaționale se fisurează, nu sub greutatea inevitabilului, ci sub loviturile deliberate ale celor care ar trebui să-i susțină.

În final, întrebarea care rămâne suspendată în aerul dens al incertitudinii nu este cine va câștiga următorul conflict, ci ce va mai rămâne de guvernat după ce praful se va așeza. Liderii care își ascut săbiile astăzi vor trebui să răspundă mâine în fața unei judecăți mult mai severe decât cea a electoratului sau a consiliilor de securitate: judecata istoriei și a conștiinței colective. Până atunci, lumea continuă să ardă, iar noi, spectatorii neputincioși ai acestei autodistrugeri elaborate, suntem condamnați să numărăm nu doar costurile economice, ci și prețul sufletului nostru colectiv, plătit cu moneda irecuperabilă a vieții umane. Uneori chiar când înșir aceste cuvinte ca pe niște mărgele simt o durere adâncă și mă întreb: cum putem opri această nebunie…? Dar poate „cineva acolo sus ne iubește” iar nebunia se împrăștie în cele patru zări. Să fie pace!

Frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii…

Data: 6 septembrie 2026 by Stelian Gomboș

Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ sau “conecta” la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“). Atunci când prin Sfânta și Dum­nezeiasca Eu­ha­­ristie puterea ce­rului inundă fra­gi­­litatea pământului, omul de­vi­ne fiinţă liturgică, adică îşi tră­ieşte viaţa, bucuriile, grijile, fră­mântările şi neliniştile lă­un­trice în contextul luminat al li­turgicului. Conştientizează fap­tul că firul vieţii trebuie de­ru­­lat în sfera liturgicului. Porii e­­xistenţei lui absorb vinul şi pâi­­nea euharistică. Se îndu­l­ceş­­te din/prin trăirea Li­tur­ghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „În­dulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­toase, şi m-ai schimbat cu dum­nezeiasca Ta dragoste“). Ori­ce „debranşare“ sau “deconectare”de la acest con­text liturgic este identică cu pla­sarea omului în lumea lui tha­natos. Ştim din experienţa sfin­ţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă. Bunăoară, Sfântul Ignatie numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie.

Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Sfântul Ignatie, op. cit., p. 100). Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33). – această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!….

În Sfânta Liturghie primim „me­dicamentul nemuririi“, Sfân­ta Cuminecătură, frân­gând o singură Pâine, care este un me­dicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament cu­ră­ţi­tor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Iisus Hris­tos, sub chipul vinului şi al pâi­nii euharistice, preschimba­te în Trupul şi Sângele Lui. Es­te locul întâlnirii noastre reale, per­­sonale şi comunitare cu Iisus Hris­tos şi prin El cu întreaga Sfân­tă Tre­ime. Este toposul şi tro­posul nos­tru de îndumne­ze­i­re. Acest „medicament“ ne poa­te vindeca de toate rănile mor­ta­­le ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de via­ţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „me­dicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cumi­ne­că­tură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noas­tre, ci ca pe hrana care ne în­dumnezeieşte şi ne face să de­venim „mai oameni“. Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teolo­gi­ce adânci, pe care ni le oferă Li­turghia, ne „catapultează“ în ce­ea ce mulţi teologi numesc „cri­ză liturgică“.

Misterul liturgic, sensurile pro­funde pe care le reclamă Dum­­nezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a în­les­ni, a zămisli actul experienţei e­cle­siale, setea de a trăi ceea ce a­u­­zi. Neînţelegând (nu ne­a­părat lo­gic), nu ai cum să tră­ieşti (cele li­turgice), şi ne­tră­in­du-le, nu ai cum să le înţelegi. Tră­irea are drept premisă teo­lo­­gică înţe­le­ge­rea, tâlcuirea ac­te­lor, a texte­lor liturgice. E­xer­ci­ţiul (în sensul de askisis) her­me­neutic pe tex­tele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „cri­ză liturgică“ care bân­tuie so­cietatea de astăzi.

Această „criză“ îşi are confi­gu­raţia ei precisă: creştinul, în ge­neral, are o conştiinţă foarte la­xă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fă­ră perspectiva şi tensiunea aş­teptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii de­vin simpli asistenţi în actul li­turgic. Totul este transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la sluj­bă“, fără să simţim că viaţa noas­tră este reconfigurată din te­melii prin participarea la os­pă­ţul euharistic: „Arată-mă lo­caş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Îm­păr­tă­şaniei“.

Această lipsă de metaboliz­a­re a duhului pe care îl implică Dum­­nezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva fal­sei dileme despre rara sau dea­sa împărtăşire, dilemă amplu dez­voltată în cadrele rapor­tu­­lui din­tre vrednicie şi nevrednicie. Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare îm­părtăşiri este nevrednicia. Con­siderăm că este o motivaţie di­a­bolică, chiar dacă termenul es­te foarte dur. De ce? Nevred­ni­cia care ne ţine departe de Iisus Hris­tos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne a­propie de Iisus Hristos, singurul ca­re ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdro­­bite de durerea pocăinţei, es­te una dumnezeiască. Diavolul lucrează întotdea­u­na în contratimp: când pri­mi­­lor oa­­meni, Adam şi Eva, Dum­­nezeu le-a spus să nu mă­nânce din pomul cunoştin­ţei binelui şi ră­ului, diavolul le şopteşte să mă­nânce că vor a­junge ca Dum­­nezeu; când Iisus Hris­tos, în Le­­gea harului, ne spu­ne: „Lu­aţi, mâncaţi (…); Beţi dintru a­ces­ta toţi (…)“, dia­­volul ne şop­teş­­te că nu suntem vrednici, deci să nu mân­căm. Prin ur­ma­­re, diavolul ne şop­teşte să mân­­căm tocmai a­tunci când nu trebuie să mân­căm şi să nu mân­­căm tocmai atunci când este ne­voie să mâncăm.

Pentru foarte mulţi func­ţio­nea­ză următorul clişeu: deasa îm­părtăşire și bagatelizare, res­­pe­ctiv rara împărtăşire și con­şti­­entizare, evlavie, cinste. În o­pinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa îm­păr­tă­şi­re cu frică şi cutremur, respectiv ra­ra împărtăşire și ba­ga­te­li­za­re. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“: „Personal, nu cred că administrarea di­s­cre­­ţionară a Sfintelor Taine este un spectacol ziditor de suflet, ca­­re să excludă şi perspectiva ba­nalizării, dar în aceeaşi mă­su­ră deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu po­ti­rul în mâ­nă, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele do­uă extreme – frecvenţa ne­cen­­zurată şi absenţa pioasă – a­de­vărul poate fi, ca de obicei, la mij­loc“ (Bartolomeu Anania, Ar­hiepiscopul Clujului, Cartea des­­chisă a Împărăţiei. O înso­ţi­re liturgică pentru preoţi şi mi­reni, Bucureşti, Editura In­sti­tu­­tu­lui Biblic şi de Misiune al Bi­se­ricii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). Domnul ne cere con­şti­in­ţă curată, sete de a-L pri­mi sub chipul Euharistiei, nu dez­ba­­teri în ceea ce priveşte di­lema ra­ră sau deasă îm­păr­tă­şanie.

Sfânta Liturghie este prin ex­celenţă actul de mulţumire al o­mului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu pes­te umanitate şi peste creaţie (Li­­turghier, 2012, p. 172: „Pen­tru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Du­hului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe ca­re nu le ştim; pentru binefa­ce­­rile Tale cele nearătate şi a­ră­tate, ce ni s-au făcut nouă“). În frumuseţea slujirii şi par­­ti­­cipării la Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie în­vă­ţăm cu adevărat cum să mul­ţumim. E­u­­haristia este ar­he­tipul ori­că­rei mulţumiri (Li­tur­ghier, 2012, p. 175: „Ale Ta­­le dintru a­le Tale, Ţie adu­cem de toate şi pen­tru toa­te“). Toate actele noas­tre de mul­ţu­mi­re de aici îşi trag orginea sau o­bâr­şia (Li­turghier, 2012, p. 172: „Să mul­ţumim Domn­u­lui“). Dacă nu ştim să mulţumim pen­tru toate („cruce, groapă şi pen­tru înviere“), este semn că în­că nu am frecventat şcoala mul­­ţ­umirii din spaţiul Li­tur­ghiei, Sfân­­ta și Dumnezeiasca Euharistie. Ori­ce ne­mul­ţu­mire de a noastră este si­­no­nimă cu disocierea de du­hul Li­tur­ghiei, dacă nu chiar ne­ga­rea, vo­lun­tară sau invo­lun­­tară, a ei.

Drăgășani – de la primele publicații tipărite la radioficarea locală și presa culturală contemporană

Data: 6 septembrie 2026 by Alexandru Florin Țene

Istoria presei din Drăgășani constituie o componentă importantă a istoriei culturale a Vâlcii și, în sens mai larg, a evoluției presei locale românești. Așezat într-o zonă cu veche tradiție economică, viticolă și comercială, Drăgășaniul a cunoscut încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea forme de cultură tipărită și de comunicare publică. Apariția unor publicații precum Viitorul, Lotreanul, Drăgășani și Gazeta Drăgășanilor demonstrează existența unui public interesat de informația locală și de problemele societății. Evoluția ulterioară a presei a fost influențată de schimbările politice, economice și tehnologice ale secolului al XX-lea. Un moment aparte îl reprezintă apariția și funcționarea Stației de Radioficare Drăgășani, instituție care a permis transmiterea informației și culturii direct în casele locuitorilor. Presa locală reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru reconstituirea vieții cotidiene a unei comunități. Dacă istoria politică păstrează, în primul rând, marile evenimente, presa înregistrează adesea ceea ce istoria oficială lasă la marginea documentului: oameni, profesii, spectacole, școli, aniversări, dispute administrative, inițiative culturale, probleme economice, opinii și aspirații. În acest sens, istoria presei din Drăgășani nu trebuie privită numai ca o succesiune de titluri de ziare și reviste. Ea trebuie înțeleasă ca o istorie a comunicării publice a comunității, ca o formă prin care orașul și-a construit propria imagine despre sine.

De la presa tipărită a sfârșitului de secol XIX până la radioficarea din perioada comunistă și apoi la publicațiile de după 1989, fiecare etapă a reprezentat o anumită formă de raportare a locuitorilor la informație, cultură și autoritate. În cazul Drăgășaniului, interesul pentru această istorie este amplificat de faptul că localitatea a dat culturii române numeroși oameni de seamă, iar presa a fost una dintre instituțiile care au contribuit la afirmarea lor. Dezvoltarea presei locale nu apare niciodată întâmplător. Ea presupune existența unui public capabil să citească, să cumpere sau să consulte publicațiile, dar și existența unor oameni dispuși să scrie și să editeze. Drăgășaniul dispunea de condiții favorabile unei asemenea evoluții. Dezvoltarea comerțului, a viticulturii și a administrației locale, precum și existența unor instituții de învățământ au contribuit la formarea unei categorii de intelectuali și funcționari interesați de cultură. În această perspectivă, apariția tiparului și a presei locale trebuie privită drept parte a procesului de modernizare a orașului.

Cercetările consacrate culturii vâlcene consemnează că primul ziar al drăgășănenilor a apărut în 1889 și s-a numit Viitorul, fiind scos de G. I. Luculescu. Apariția acestui ziar constituie un moment fundamental. Pentru prima dată, comunitatea avea posibilitatea de a se privi într-un produs jurnalistic destinat în mod direct locuitorilor săi. Nu este lipsit de semnificație nici faptul că în aceeași perioadă apar și alte inițiative publicistice. Între 1891 și 1892 este consemnată publicația Lotreanul, organ al învățătorilor din județul Vâlcea, iar în 1892 apare publicația Drăgășani, atribuită lui I. Adămoiu. În preajma Primului Război Mondial este menționată Gazeta Drăgășanilor, asociată mediului liberal local. Aceste publicații indică o realitate esențială: Drăgășaniul intrase în circuitul culturii jurnalistice moderne. Anul 1889 trebuie considerat un reper fundamental în istoria jurnalismului local. Viitorul, realizat de G. I. Luculescu, reprezintă expresia unei comunități care începea să conștientizeze rolul presei în viața publică. Din punct de vedere istoric, importanța unei asemenea publicații nu trebuie măsurată exclusiv prin tiraj sau prin durata existenței. În presa locală, uneori chiar o publicație cu viață scurtă poate avea o importanță deosebită prin simplul fapt că deschide un drum. Apariția ziarului demonstra că în Drăgășani exista: un public interesat de informație; o categorie de oameni capabili să scrie; o infrastructură tipografică; interes pentru problemele comunității; o anumită maturitate a vieții publice. În acest sens, Viitorul poate fi privit ca una dintre primele instituții moderne ale memoriei locale.

Între 1891 și 1892 apare Lotreanul, publicație enciclopedică asociată învățătorilor din județul Vâlcea. Redacția era în comuna Zăvideni, iar printre colaboratori sunt menționați M. Măldărescu și Theodor Bălășel. Importanța unei asemenea publicații depășește cadrul strict al jurnalismului. Învățătorul român de la sfârșitul secolului al XIX-lea era, în numeroase comunități, nu numai educator, ci și animator cultural, publicist și formator de opinie. Prin urmare, Lotreanul trebuie inclus în istoria intelectuală a zonei Drăgășani-Vâlcea, deoarece contribuia la circulația ideilor educaționale și culturale. Această tradiție va fi reluată, în forme complet diferite, peste decenii, de presa culturală și de radioul local. În 1892 este consemnată publicația Drăgășani, scoasă de I. Adămoiu. Din această publicație s-a păstrat un număr datat 1 noiembrie 1919, fapt care oferă cercetătorului un punct documentar important pentru studierea presei locale. În apropierea Primului Război Mondial apare și Gazeta Drăgășanilor, asociată liberalilor drăgășăneni. Din comitetul de redacție sunt menționați Gh. Teodorini și D. Drăghicescu. Publicația a avut însă o existență relativ scurtă. Aceste exemple demonstrează o caracteristică importantă a presei locale românești din epocă: instabilitatea publicațiilor. Multe ziare locale apăreau pentru perioade scurte, în funcție de resursele financiare, de contextul politic și de disponibilitatea redactorilor. Cu toate acestea, fiecare asemenea încercare contribuia la consolidarea unei culturi jurnalistice. Istoria presei nu poate fi despărțită de istoria tiparului.

În Drăgășani, activitatea tipografică a contribuit la formarea mediului intelectual necesar apariției publicațiilor. Studiile recente dedicate începuturilor culturii tipărite locale subliniază faptul că tipografiile, biblioteca publică, cartea și presa au constituit împreună infrastructura intelectuală a orașului.

Secolul XX a introdus o schimbare fundamentală în modul de transmitere a informației. Dacă ziarul presupunea existența unui cititor, radioul a introdus conceptul de public ascultător. Radioul avea avantajul că informația putea ajunge simultan în mii de case. În condițiile în care alfabetizarea nu era universală și cumpărarea unui ziar reprezenta un cost, radioul devenea un instrument extraordinar de eficient. În România socialistă, sistemul de radioficare a avut o funcție importantă în comunicarea locală. Stațiile de radioficare transmiteau informații și programe către abonați, creând o rețea de comunicare care pătrundea în spațiul domestic. La Drăgășani, această formă de comunicare a dobândit și o dimensiune culturală. Stația de Radioficare Drăgășani constituie un capitol aparte în istoria jurnalismului local. Ea trebuie analizată în contextul perioadei comuniste, când mijloacele de comunicare în masă se aflau într-un sistem de control instituțional și ideologic. Cu toate acestea, în interiorul cadrului oficial exista un spațiu în care puteau fi prezentate informații locale, probleme economice și, în anumite limite, literatură și cultură. Orice analiză academică a presei radiofonice din perioada comunistă trebuie să evite două extreme. Prima ar fi idealizarea. A doua ar fi anularea completă a valorii activității jurnalistice prin simplul fapt că aceasta s-a desfășurat în cadrul unui regim autoritar. Realitatea este mai complexă. Presa și radioul funcționau într-un sistem de control politic, dar în interiorul acestuia jurnaliștii și oamenii de cultură găseau uneori modalități de a transmite informație locală, literatură și cultură.

Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a produs o transformare profundă a presei românești. În locul sistemului rigid de control al presei de stat au apărut publicații independente, private, culturale și civice. Și Drăgășaniul a cunoscut această diversificare. În literatura privind presa vâlceană de după 1989 este menționată apariția, în martie 1995, a publicației „Informația Drăgășanilor”, gazetă independentă cu redacția la Drăgășani. Această etapă trebuie văzută ca o continuare a tradiției jurnalistice locale. Dacă presa de la sfârșitul secolului al XIX-lea reflecta nașterea modernității locale, presa de după 1989 reflecta pluralismul noii societăți. În ultimele decenii, presa culturală a devenit o componentă importantă a identității locale și regionale. Revistele literare, publicațiile culturale și platformele online au preluat funcții care odinioară aparțineau exclusiv ziarului și radioului. În acest nou context, tradiția jurnalismului cultural drăgășănean continuă prin oameni care documentează istoria locală, promovează scriitorii și valorifică memoria comunității.

Din punct de vedere istoriografic, evoluția presei locale poate fi împărțită în câteva mari etape: Apariția Viitorului, Lotreanului, Drăgășani și Gazetei Drăgășanilor. Consolidarea culturii urbane și diversificarea publicațiilor regionale. Controlul politic al informației, dar și dezvoltarea sistemului de radioficare.Apariția publicațiilor independente, între care este menționată Informația Drăgășanilor. Migrarea unei părți importante a jurnalismului local către publicații și platforme online. Un capitol încă insuficient cercetat îl constituie arhiva sonoră. Dacă în cazul ziarelor avem exemplare care pot fi conservate în biblioteci și arhive, în cazul radioficării o mare parte din memorie poate exista numai pe benzi magnetofonice, manuscrise de emisiuni, caiete redacționale și registre. Din acest punct de vedere, informația potrivit căreia au existat interviuri înregistrate pe bandă de magnetofon la Stația de Radioficare Drăgășani în perioada 1965–1968 este deosebit de importantă pentru istoria presei locale. O bibliografie consacrată personalităților Drăgășaniului menționează aceste interviuri ca sursă documentară. Dacă asemenea benzi s-ar păstra și ar putea fi identificate, ele ar constitui o sursă primară excepțională. Ele ar putea restitui: vocile scriitorilor; stilul jurnalistic al epocii; pronunția și limbajul public; subiectele abordate; relația dintre redactor și invitați; atmosfera culturală a Drăgășaniului anilor ’60. O cercetare academică definitivă ar trebui să depășească etapa bibliografică și să urmărească sistematic toate sursele disponibile. Ar fi necesară cercetarea: fondurilor Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Vâlcea; arhivelor Primăriei Drăgășani; colecțiilor Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”; colecțiilor Bibliotecii Naționale a României; exemplarelor originale ale publicațiilor locale; registrelor fostei Stații de Radioficare; benzilor magnetice existente; arhivelor personale ale jurnaliștilor și scriitorilor; mărturiilor orale ale foștilor colaboratori și ascultători.

De la Viitorul din 1889 până la presa digitală contemporană, drăgășănenii au creat forme succesive de comunicare, adaptându-se transformărilor tehnologice și politice. Dacă primele ziare au construit spațiul public tipărit, radioficarea a construit spațiul public sonor. În această evoluție, Stația de Radioficare Drăgășani ocupă un loc aparte.

Sacrificiu fără nume…

Data: 6 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Ploaia rece a Londrei nu spăla niciodată datoriile. În cartierul Hounslow, Lloyd își privea palmele crăpate, pline de bătături strânse în două decenii de muncă grea. Venise din Jamaica cu promisiunea unui viitor luminos, pe când Windrush era doar o amintire îndepărtată a părinților lui. Muncește, plătește taxe, respectă legea – asta făcuse. Dar Marea Britanie își cerea mereu drepturile, iar facturile, impozitele restante și chiria neplătită se adunaseră ca un zid de cărămidă pe pieptul lui. Lângă el, Maria, soția lui născută în podișurile Boliviei, adormise plânsă. Trei copii mici dormeau înghesuiți în aceeași cameră udată de igrasie. Datoriile depășiseră orice limită. Când războiul a izbucnit și sirenele recrutărilor au început să răsune pe canalele oficiale, Lloyd n-a stat pe gânduri. S-a dus la centrul de înrolare din Westminster. Locotenentul de la birou, un bărbat rigid cu ochelari subțiri, l-a privit peste dosar:

– Domnule Grant… ești voluntar. La vârsta ta, mulți caută să scape. De ce vrei să mergi pe front?

Lloyd și-a îndreptat spatele. Vocea îi tremura de o demnitate adâncă:

– Sir, am câteva condiții. Nu cer niciun ban pentru mine. Dacă semnez și plec, vreau următoarele lucruri de la Statul Britanic: primul, să ștergeți toate datoriile care ne îngroapă. Al doilea, să-i oferiți familiei mele o locuință socială decentă, unde copiii mei să nu mai respire mucegai. Al treilea, să-i găsiți Mariei un loc de muncă stabil la stat, iar pe cei trei copii să-i primiți la un cămin de zi, la creșă, ca ea să poată lucra liniștită!

Locotenentul s-a oprit din scris, uimit de lista bărbatului:

– Și soția?

– Soției mele să nu-i spuneți nimic despre război, a șoptit Lloyd, privind în pământ. Spuneți-i… ce vreți. Dacă știe că plec la moarte, mă va opri. Lăsați-o să creadă ce e mai rău, dar dați-i casa, slujba, căminul pentru copii și ștergeți-i datoriile.

A semnat. Ordinul de plecare a fost imediat, fără drept de apel. Nici măcar două ore n-a avut la dispoziție. A fost urcat într-un autocar militar direct spre baza de instrucție și de acolo pe front. În Londra, pentru Maria a urmat iadul. Într-o dimineață, Lloyd pur și simplu nu s-a mai întors. Hainele lui lipsă, patul gol, nicio notă pe masă.

– M-a părăsit… a plâns Maria prăbușindu-se pe podea, în timp ce copiii o priveau speriați. M-a lăsat singură cu trei copii și cu muntele ăsta de datorii! Lașul! Lașul dracului!

În serile lungi și chinuitoare care au urmat, privind spre locul gol din pat, Maria vorbea adesea cu ea însăși, încercând să-și explice gestul lui și adâncindu-și amărăciunea:

– A fugit când a dat de greu… s-a văzut copleșit de datorii și de răspunderea de a hrăni trei copii, și n-a mai putut! I s-a părut mai ușor să ne lase în mizerie și să meargă unde-o vedea cu ochii, decât să lupte alături de mine!

Cu lacrimi de deznădejde, Maria a bătut la porțile Consiliului Local. A stat la cozi umilitoare, s-a rugat de funcționari, a compus scrisori sfâșietoare în care explica faptul că e o mamă singură, părăsită de soț, fără niciun venit. Spre surprinderea ei, mașinăria birocratică – declanșată în secret de clauzele din dosarul militar al lui Lloyd – a mișcat lucrurile nesperat de repede. În doar două luni, Maria primise cheile unei case sociale curate, cu grădină mică. Copiii au fost înscriși imediat la un cămin de stat, iar ei i s-a oferit un post stabil la administrația locală. Iar o săptămână mai târziu, de la Oficiul de Venituri a sosit un plic oficial: „Ca urmare a reevaluării cazului dumneavoastră, toate datoriile acumulate până la data prezentă au fost anulate”. Maria a căzut în genunchi pe covorul cel nou și a plâns de ușurare:

– Dumnezeule… am reușit. Am luptat singură, m-am rugat de ei și am salvat copiii!

După trei ani de iad pe front – trei ani de șanțuri înghețate, explozii și carne sfâșiată -, Lloyd s-a întors. Nu mai era același om. Umbla șchiopătând, purta o cicatrice adâncă de la tâmplă până la gât, iar sub haină, pe piept, purta Crucea pentru Vitejie, decorația oferită personal de Comandament pentru că salvase un întreg pluton. Ajunsese sergent. S-a întors direct în Hounslow, la vechea adresă unde știa că își lăsase familia. În locul micii lor case găsi însă o ușă încuiată și geamuri prafuite. A început să întrebe în stânga și în dreapta. Norocul i-a surâs când a întâlnit-o pe o fostă vecină de pe stradă – o femeie cu care pe vremuri se salutau respectuos, fără să fi fost neapărat prieteni de vizită. Bătrâna l-a privit lung, uimită să-l vadă în viață și în uniformă militară:

– Domnule Grant…? Doamne Dumnzeule, credeam că ați dispărut de tot! Maria nu mai stă aici de mult. M-am întâlnit din întâmplare cu ea acum câteva luni, la primăria din Hounslow. Mi-a spus că statul i-a dat o casă socială și că s-au mutat în Feltham, chiar lângă gara de tren!

Îndrumat de vorbele vecinei, Lloyd a luat primul tren spre Feltham. A căutat în zona gării, mergând din stradă în stradă, întrebând și privind atent fiecare curte. A așteptat și a urmărit ore în șir, cu răbdarea învățată în tranșee, până când a zărit-o pe Maria venind de la cumpărături cu cei mici. I-a urmărit de la distanță pașii până la o casă socială curată, cu o mică grădină în față. Cu inima bătându-i ca un ciocan în piept, a urcat treptele și a sunat la ușă. Ușa s-a deschis. Maria sta în prag. Arăta mai bine, purta haine curate, iar din spatele ei se auzeau râsetele copiilor întorși de la cămin. Când l-a văzut, feței i s-a scurs tot sângele.

– Lloyd…? a șoptit ea, uluită.

– Maria… a îngăimat el, iar lacrimile i-au umplut ochii bătrâni. Maria, m-am întors…

Dar în ochii ei nu a apărut bucuria, ci o furie neagră, adunată în trei ani de amărăciune. S-a dat un pas înapoi și a apucat strâns marginea ușii:

– Ce cauți aici? a întrebat ea cu o voce rece ca gheața.

– Am venit acasă… am venit să vă văd. Copiii… unde sunt copiii?

– Nu ai niciun copil aici! a strigat ea, tăindu-i calea. Cum ai îndrăznit? Cum ai îndrăznit să vii după trei ani, după ce ne-ai lăsat în mizerie și ai fugit ca un laș?!

– Maria, ascultă-mă, nu am fugit…

– Taci! a țipat ea, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Tu ai fugit când ne era mai greu! Eu am rămas aici! Eu m-am umilit la primărie, eu am plâns în fața funcționarilor, eu m-am rugat de ei să nu ne arunce în stradă! Eu am obținut casa asta! Eu am obținut slujba și locul copiilor la cămin! Eu am scris scrisori și m-am rugat până mi-au șters datoriile! Eu am crescut cei trei copii singură! Iar tu vii acum, cu coada între picioare, de cine știe unde ai hoinărit, și te aștepți să te primesc în casa pentru care eu am sângerat?!

Lloyd a rămas împietrit pe trepte. Mâna lui tremurândă a căutat instinctiv decorația din buzunar, dar n-a scos-o. Gura îi era uscată:

– Maria… copiii își mai aduc aminte de mine?

– Te-au uitat! a tăiat ea scurt, cu o cruzime născută din propria-i durere. Au o viață liniștită acum. Sunt bine. Nu veni tu să le dai viața peste cap! N-ai niciun drept asupra lor! Ești un străin! Pleacă, Lloyd! Pleacă așa cum ai plecat și atunci!

Ușa s-a trântit cu un zgomot surd. Zăvorul s-a tras. Lloyd a rămas pe trotuar, în ploaia măruntă a Londrei. În spatele perdelei de la etaj, a văzut umbra unui băiețel care privea afară, dar care s-a retras repede la chemarea mamei. Nu a mai bătut la ușă. Și-a îndreptat spatele amorțit, a tras aer rece în piept și a mers șchiopătând până la stația de autobuz. O oră mai târziu, Lloyd intra din nou în centrul de recrutare din Westminster. Aceeași clădire, alți tineri speriați pe holuri. S-a dus direct la biroul de înrolare și s-a oprit în poziție de drepți în fața ofițerului de serviciu.

– Sergent Grant? a întrebat ofițerul, recunoscându-l după uniformă și decorație. Ai fost lăsat la vatră ieri. Ce cauți aici? Ai dreptul la pensie militară, la îngrijiri, la un trai liniștit…

Lloyd și-a privit palma. Apoi a privit direct în ochii ofițerului:

– Domnule… aici, în civilie, nu sunt decât un cerșetor de înțelegere. Un bărbat fără casă și fără nume.

A pus decorația pe birou:

– Pe front sunt sergentul Lloyd Grant. Acolo oamenii știu cine sunt și de ce sângerez. Vreau să mă trimiteți înapoi pe front. Cu primul transport.

Ofițerul l-a privit lung, cu o compasiune amară. A tras fișa militară, a pus ștampila roșie și a șoptit:

– Aprobat. Plecarea diseară la ora opt.

Lloyd a salutat militărește, s-a întors pe călcâie și a ieșit în stradă. Pentru prima dată în ultimele trei zile, pe fața lui bătrână se citea o pace cumplită. Se întorcea în singurul loc unde sacrificiul lui avea un sens, chiar dacă nimeni dintre cei dragi nu avea să afle vreodată adevărul.

„Casa Frusina” din Buftea a cântat și încântat publicul în „Noaptea Muzeelor la Sate”

Data: 5 septembrie 2026 by Redacția

Acum un timp seara muzeelor de la sat nu avea reprezentant din Ilfov, dar a apărut Muzeul Atelier Școală de la Piscu, cu ale lor inițiative minunate. Apoi, pe 29 august, „Casa Frusina” din Buftea nu a fost doar o casă cu istorie. A fost o casă vie. O casă în care trecutul s-a întâlnit cu prezentul, iar muzica a transformat fiecare încăpere într-o poveste. În cadrul evenimentului „Noaptea Muzeelor la Sate”, Buftea a arătat încă o dată că tradiția și cultura pot fi transmise mai departe atunci când sunt puse în mâinile unei generații care are talent, pasiune și curaj. Seara a început cu energia și emoția tinerilor artiști: Maia Frecăuțan, Evelina Maria Petcu, Maya Andreea Silistru și Irinel Buea, alături de Taraf-ul tradițional al Clubului de Muzică Buftea. Apoi, muzica clasică a adus eleganță și sensibilitate prin Victor Junior Comănescu, Vlad Andrei Nicolescu, Sofia Maria Ilașu și Sofia Maria Drăguț, alături de Merry Music. Iar unul dintre momentele care au dat serii o emoție aparte a fost concertul susținut de Bianca Onofrei și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu. Au ales să privească spre trecut, dar să-l aducă în prezent. Muzică veche, reinterpretată, cu o sensibilitate nouă, într-un spațiu în care fiecare acord părea să se așeze firesc peste povestea casei. A fost genul de moment în care nu doar asculți muzica, ci o simți.

O punte între generații, între ceea ce a fost și ceea ce trăim astăzi. Seara a continuat cu Grupul Vocal-Instrumental „A doua familie” al Centrului Cultural Buftea, coordonat de doamna profesor-dirijor Marioara Marcu, care a adus pe scenă energia și emoția unor tineri care cresc frumos prin muzică. În spatele tuturor acestor momente se află oameni care investesc timp, răbdare și suflet în acești copii și tineri. Sorin Marcu, directorul Clubului de Muzică Buftea, și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu sunt cei care îi îndrumă și îi încurajează să transforme pasiunea în performanță. Tinerii artiști din Buftea au fost susținuți de Primăria Orașului Buftea, prin domnul primar Gheorghe Pistol, pentru ca muzica, educația și cultura să rămână parte vie din comunitate. Dar povestea nu s-a oprit la muzică. Casa Frusina însăși este o poveste despre renaștere.

Prin proiectul „Monumente Renăscute”, acest loc a fost readus la viață și redat oamenilor. Iar Radu Ștefănescu este omul care a crezut în valoarea acestei case și a contribuit la transformarea ei într-un spațiu în care trecutul poate fi descoperit și în care se pot naște amintiri noi și ce putea fi mai potrivit decât ca, într-o astfel de casă, muzica de odinioară să fie reinterpretată, iar copiii și tinerii de astăzi să-i ducă povestea mai departe? Casa Frusina a avut glas de această data prin vocile copiilor, prin instrumente, prin muzica veche, prin muzica clasică și prin energia celor care au urcat pe scenă. A avut glas prin oamenii care cred în cultură și prin cei care muncesc pentru ca această cultură să nu rămână doar în cărți și fotografii. O casă a renăscut. Muzica veche a primit o viață nouă. O generație a cântat. Iar povestea merge mai departe, cu alte proiecte vernaculare de succes în Ilfov. (G.V.G.)

„Editorialul” ca document al unei vieți dedicate cuvântului…

Data: 5 septembrie 2026 by Alexandru Florin Țene

Există cărți care se nasc dintr-un proiect literar și există cărți care se constituie, aproape organic, din însăși materia unei vieți. Volumul „Editoriale… și Viață” al profesorului doctor Dumitru V. Marin, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2024, aparține celei de-a doua categorii. Cartea este, în egală măsură, volum de publicistică, document al unei epoci, mărturie autobiografică și sinteză a unei existențe puse sub semnul cuvântului. Dumitru V. Marin este o personalitate bine cunoscută a vieții culturale și jurnalistice vasluiene. Activitatea sa de jurnalist, scriitor, editor și ctitor de publicații a depășit de mult dimensiunea unei simple profesii. El a transformat jurnalismul într-o vocație și într-o formă de participare la viața cetății. Într-o caracterizare publicată în Meridianul, activitatea sa jurnalistică este prezentată ca desfășurându-se de peste patru decenii, iar numărul editorialelor sale depășind 700. Prin urmare, titlul „Editoriale… și Viață” trebuie interpretat în dublul său sens. Nu avem numai editoriale despre viață, ci o viață care s-a transformat în editorial, într-o permanentă nevoie de a comenta, de a explica, de a apăra valori și de a participa la destinul comunității. Una dintre cheile de lectură ale volumului este raportul dintre biografie și profesiune. Autorul nu separă jurnalistul de omul care a trăit experiențele despre care scrie.

Volumul își asumă încă de la început o dimensiune confesivă. Dedicația adresată vasluienilor – „Omagiu vasluienilor pe care i-am slujit o viață!” – fixează perspectiva fundamentală a cărții: jurnalismul ca serviciu adus comunității. Cuvântul „slujit” este esențial. El nu are aici numai sens profesional, ci și unul moral. În concepția lui Dumitru V. Marin, jurnalistul nu este simplu spectator al realității. El are datoria să o observe, să o interpreteze și, atunci când consideră necesar, să o conteste. Astfel, cartea devine o formă de autobiografie indirectă. Citindu-i editorialele, citim nu doar despre Vaslui, despre oamenii și instituțiile sale, ci și despre autorul însuși: despre convingerile lui, despre nemulțumiri, despre atașamente și despre valorile pentru care a considerat că merită să lupte. Din punct de vedere genologic, editorialul se află la granița dintre jurnalismul de opinie, eseu și literatura de idei. Dumitru V. Marin exploatează tocmai această disponibilitate a genului. Editorialul său pornește adesea de la un fapt concret, dar nu se oprește la relatarea lui. Evenimentul este transformat în prilej de reflecție asupra societății. De aici rezultă una dintre principalele valori ale volumului: transfigurarea faptului cotidian în document de conștiință.

Jurnalistul vede un eveniment, dar scriitorul din el caută semnificația. Profesorul caută explicația, iar omul cetății caută responsabilitatea. Această suprapunere de ipostaze conferă textelor o structură complexă. Un personaj colectiv al volumului este Vasluiul. Orașul nu apare doar ca loc al desfășurării evenimentelor, ci ca spațiu afectiv, cultural și moral. În jurul lui se organizează o mare parte din universul publicistic al autorului.

Dumitru V. Marin urmărește oamenii de cultură, instituțiile, inițiativele locale, viața politică și socială, transformările orașului, dar și raportul dintre administrație și cultură. Această preocupare explică de ce opera sa jurnalistică poate fi valorificată și de cercetătorul istoriei locale. Editorialele păstrează nu doar informații, ci și mentalități, limbaje, conflicte, speranțe și dezamăgiri. În acest sens, publicistica sa dobândește valoare documentară. Nu putem înțelege volumul fără să-l raportăm la extraordinara experiență editorială construită de Dumitru V. Marin. Revista „Meridianul Cultural Românesc” este una dintre principalele expresii ale acestei vocații. O mărturie despre începuturile revistei amintește că primul număr a fost conceput ca o publicație consistentă, cu peste 150 de pagini și peste 50 de colaboratori, iar evoluția ulterioară a demonstrat viabilitatea proiectului. Această experiență demonstrează că Dumitru V. Marin nu este numai autor de texte jurnalistice. El este constructor de instituții culturale. A crea o publicație înseamnă a crea un spațiu de întâlnire. În jurul „Meridianului Cultural Românesc” s-au întâlnit scriitori, cercetători, jurnaliști și oameni de cultură din diferite zone ale țării.

Prin urmare, editorialele sale trebuie privite și ca parte a unui proiect cultural instituțional. Un merit major al volumului constă în transformarea jurnalismului cotidian într-o arhivă a timpului. Evenimentele se consumă. Editorialul le fixează. O declarație politică dispare din actualitate. Un conflict local se stinge. O personalitate trece din viață. O instituție se transformă. Dar textul jurnalistic rămâne. În acest sens, „Editoriale… și Viață” este și o carte despre memoria imediată. Editorialistul devine, fără să-și propună întotdeauna explicit, un cronicar al epocii sale. El fixează în pagină nu doar ce s-a întâmplat, ci și felul în care un intelectual a receptat ceea ce s-a întâmplat. Această distanță dintre eveniment și interpretarea lui constituie una dintre valorile istorice ale volumului.

Editorialele lui Dumitru V. Marin au o puternică dimensiune civică. Autorul nu evită temele controversate și nu fuge de polemică. El își exprimă direct opiniile, apără ceea ce consideră valoros și critică ceea ce i se pare nociv pentru comunitate. Această atitudine poate genera, uneori, formulări ferme, chiar tăioase. Dar tocmai aceasta este particularitatea editorialului: el nu este o pagină neutră, ci un text asumat. În presa contemporană, dominată adesea de relativism și de interesul pentru senzațional, această asumare poate fi privită ca o formă de responsabilitate intelectuală. Universul publicistic al autorului nu este lipsit de ironie și de pamflet. Un exemplu îl constituie textele în care comentariul politic este construit prin caricaturizarea personajului public. Într-un editorial-pamflet publicat în Meridianul, autorul recurge la aluzii și la nume deformate pentru a accentua dimensiunea satirică a discursului. Pamfletul devine astfel o armă a jurnalistului. Din perspectivă stilistică, asemenea texte se bazează pe hiperbolă, ironie, contrast, deformare caricaturală și expresivitate orală. Nu sunt texte academice, dar pot fi citite ca documente ale discursului public și ale sensibilității politice a unei epoci.

Una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică volumul este relația dintre jurnalist și scriitor. La Dumitru V. Marin, cele două ipostaze nu se exclud. Jurnalistul oferă precizia faptului, scriitorul îi caută semnificația. Jurnalistul urmărește actualitatea, scriitorul urmărește permanența. Din această interferență se naște particularitatea stilistică a editorialelor sale. Fraza este, în general, directă, comunicativă, apropiată de oralitate. Autorul preferă expresia limpede și accesibilă, dar recurge frecvent la metaforă, ironie, aforism și formule memorabile. Se conturează astfel un stil personal, recognoscibil. Poate că cea mai profundă dimensiune a cărții este aceea confesivă. „Editoriale… și Viață” este, în ultimă instanță, povestea unui om care și-a măsurat existența prin cuvânt. De aici și importanța termenului „Viață” din titlu. Cartea nu se limitează la problematica jurnalistică. Ea vorbește despre timp, despre oameni, despre prietenie și adversitate, despre cultură, despre recunoaștere și uitare, despre bucuria construcției și despre dezamăgirea întâlnirii cu indiferența. Este, prin urmare, și o carte a bilanțului. La o vârstă a experienței, autorul își privește retrospectiv drumul și descoperă în spatele miilor de pagini publicate o constantă: credința că prin cuvânt se poate construi ceva durabil.

Pentru cercetătorul viitorului, volumul poate avea o importanță care depășește intenția imediată a autorului. Un editorial scris pentru prezent poate deveni document pentru viitor. Cercetătorul istoriei recente va putea recupera din asemenea texte atmosfera unei epoci, vocabularul ei public, conflictele sale și modul în care oamenii de cultură au reacționat la evenimente. Din acest punct de vedere, Dumitru V. Marin aparține acelei categorii de publiciști care nu numai că reflectă istoria, ci contribuie la scrierea ei din interior. Lectura volumului conduce la o concluzie importantă: pentru Dumitru V. Marin, jurnalismul nu reprezintă doar profesie, ci responsabilitate. Responsabilitatea față de adevăr. Responsabilitatea față de comunitate. Responsabilitatea față de cultură. Responsabilitatea față de memoria oamenilor. Această cvadruplă responsabilitate explică longevitatea activității sale și faptul că editorialul a devenit una dintre formele sale fundamentale de expresie. „Editoriale… și Viață” este mai mult decât o carte de publicistică. Este o carte-document, o mărturie despre o epocă și despre un intelectual care a ales să participe activ la viața cetății. Dumitru V. Marin demonstrează că jurnalismul poate depăși caracterul efemer al presei atunci când este susținut de cultură, memorie și responsabilitate. Valoarea volumului trebuie căutată, așadar, la intersecția dintre jurnalism și literatură, dintre document și mărturisire, dintre actualitate și memorie. Dacă editorialul este, prin definiție, un comentariu asupra prezentului, în cartea lui Dumitru V. Marin el devine și o formă de autobiografie intelectuală. Autorul își scrie viața prin evenimentele pe care le-a comentat, prin oamenii pe care i-a cunoscut, prin instituțiile pe care le-a construit și prin valorile pe care le-a apărat. În acest sens, titlul volumului se dovedește profund programatic: editorialele sunt viața, iar viața devine editorial. Dumitru V. Marin rămâne astfel un exemplu de intelectual pentru care presa nu a fost numai profesie, ci destin, iar cuvântul nu a fost numai instrument de comunicare, ci formă de conștiință.