Titlul, anume ales pentru acest articol, ne duce de îndată cu gândul (mă rog, pe cei ce citesc mult și cu folos!) la povestirea (după unii romanul, mai exact miniromanul) Bani pentru Maria a scriitorului sovietic Valentin Rasputin, născut pe 15 martie 1937 în satul siberian Ust-Uda de pe malul râului Angara. Da, căci la fel cum Kuzma, soțul Mariei, izbutește în trei zile (atâta durează acțiunea micului roman, parte din neoficiala păsuire de cinci zile pe care o acordă revizorul contabil „eroilor”) să facă rost de o mie de „ruble noi” pentru a acoperi lipsa depistată la inventarierea magazinului sătesc, magazin gestionat de Maria vreme de un an și jumătate (în toată această perioadă fără niciun inventar, chit că gestionara l-a cerut de mai multe ori), tot așa viitorul nostru guvern, negociat cu excesivă rigoare și încetineală de cele patru formațiuni pro-europene (PSD, PNL, USR, UDMR), trebuie ca, până la 1 iulie, să se „nască”, să fie „botezat”/confirmat de Parlament (firește, după nominalizarea premierului de către președintele Nicușor Dan) și să identifice căile agreate de actualii negociatori (restrângerea cheltuielilor, posibil creșterea unor taxe), respectiv resursele financiare disponibile, întru reducerea imensului deficit bugetar (de aproape două cifre), nemicșorarea unor investiții strategice (autostrăzi, modernizări de drumuri, poduri și transporturi feroviare etc.) și încasarea a încă vreo 12 miliarde euro prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o foarte posibilă pierdere națională, provocată ca de-atâtea ori (și niciodată imputată celor vinovați!) de nepriceperea, orgoliile stupide sau chiar de josnica trădare a unor nevrednici, instalați prin jocul politrucianist de culise, precum ăsta de-acuma, în fruntea mesei cu bucatele țării.
Pe scurt, situația să revină cât mai curând în matca normalului: fără alte împrumuturi externe (de altfel, cu o datorie externă de circa 200 miliarde euro, bașca actuala neîncredere a străinilor cu ștaif în dâmbovițeana bătută pe loc, România fie că uneori nu mai poate să se împrumute, fie că alteori se împrumută cu cele mai mari dobânzi), fără nesimțitele decalaje dintre veniturile minime și cele bugetare maxime (sfidătorul raport de 1 la peste 100), fără sporul șomajului și al inflației, în schimb cu recâștigarea încrederii celor mulți în instituțiile statului, prin respectul arătat legilor, inclusiv Legii indexării, de către făcătorii acestora, nu în ultimul rând prin liniștea comunicată faptic de cârmuitori tuturor cetățenilor, cum că grija lor de căpetenie este aceea să-i apere și să le asigure un trai decent (hrană ieftină și sănătoasă, servicii medicale de calitate, educație temeinică, siguranța zilei de mâine ș.a.), în primul rând prin plata la timp și nedijmuirea drepturilor cuvenite: lefuri, pensii, alocații de stat.
Principala cale ce ar contribui simțitor și de îndată la însănătoșirea finanțelor României, totodată la reducerea decalajului bugetar, o reprezintă impozitarea progresivă, numită taxa de solidaritate (solidaritate cu cine?) de anumiți politruci dâmbovițeni. Nu numai că acest tip de impozit s-a aplicat și continuă să se aplice în toate țările dezvoltate (au fost perioade, ne informează profesorul Nicolae Grigorie-Lăcrița în textul Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale, când se aplica în Statele Unite un impozit de 90%, ba chiar de 94% în timpul celui de-al doilea război mondial), dar este de-a dreptul inuman ca, prin cota unică, să fie la fel impozitat un venit lunar de 3000 lei și unul de 150.000 lei!
Desigur, la această cale lesnicioasă (a se citi „la îndemâna cârmuitorilor hotărâți și bine intenționați”) se adaugă mult mai laborioasa cale de reducere a cheltuielilor bugetare, respectiv de recuperare a prejudiciilor provocate statului.
Reducerea cheltuielilor și echilibrarea acestora cu veniturile se face de regulă prin disponibilizări și/sau prin ciuntirea drepturilor salariale mai mult, mai puțin sau deloc cuvenite: prin neaplicarea Legii indexării chiar la începutul acestui an, prin corecta diminuare până la desființarea unor bănoase și fanteziste sporuri (precum cel pentru păstrarea confidențialității și pentru condiții grele de muncă la magistrați!), nu în ultimul rând prin lanțul scumpirilor, după majorarea accizelor și a Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA) la produsele de bază: energie electrică, benzină, motorină, gaz metan.
Întrucât numărul bugetarilor a tot crescut (la o populație de circa 20 milioane, aparatul nostru bugetar numără peste 1,3 milioane de angajați, din care aproape jumătate sunt în Capitală), se subînțelege că trebuie redus nu doar numărul ministerelor, al secretarilor de stat, consilierilor și direcțiilor din toate instituțiile centrale și locale, nu doar numărul parlamentarilor (o singură Cameră, cu cel mult 300 de aleși, adică așa cum au decis românii la referendumul consultativ din 2009, proporțional al tuturor consilierilor județeni, municipali, orășenești și comunali), ci mai ales cel al sinecuriștilor de pretutindeni: Parlament, Președinție, Guvern, Consilii județene, prefecturi, primării, comitete, comiții, agenții, autorități.
Însă calea cea mai generală de reducere conștientă a cheltuielilor la nivel politico-guvernamental, comunitar (județ, municipiu, oraș, comună), familial și individual, cale experimentată la noi strict ocazional, este aceea a economiilor, pe care cei puțini și bine educați și le autoimpun, pe când celor mulți și năbădioși trebuie impuse prin legi, hotărâri, decizii și sancțiunile prevăzute în ele: de la grobianism și agresivitate, până la făloșenie în societate și deplasările în străinătate. Doar astfel noi toți vom vedea în timp rezonabil enormele avantaje ale cumpătării pentru sănătate și civilitate: unii renunțând de bunăvoie la consumul pe rupte și la perfida comoditate mașinistă, alții urmând înțeleptul exemplu dat de primii, cei mai mulți (am în vedere legiunile de angajați din instituțiile centrale și locale) fiind readuși cu picioarele pe pământul patriei după severa diminuare a cotei de combustibil pentru mașinile de serviciu, precum și a celei cu deplasările în străinătate pe banii obștei.
Tot în categoria economiilor ar intra banii rezultați atât din regionalizare (aparatul bugetar al actualelor 41 de județe și al Bucureștiului s-ar reduce la cel strict necesar pentru opt, maximum zece regiuni) și din comasarea comunelor ce încalcă legea prin neîndeplinirea condiției privind numărul minim de locuitori (de exemplu, pe Valea Izei ar fi de-ajuns trei comune, iar pe Valea Marei doar două), cât și din desființarea funcției de viceprimar (în orașele mari sunt câte doi aflători în treabă), care nu numai că nu-și merită consistentele lefuri, dar – fiind de regulă desemnați de votul majoritar al consilierilor din tabăra potrivnică primarului – pe întreaga perioadă a mandatului ei se vor opune din răsputeri acestuia și inițiativelor sale, căci cei patru ani de huzureală sunt transformați de alde ăștia într-o subtilă și neîntreruptă campanie pentru fotoliul de prim edil. În ceea ce privește recuperarea prejudiciilor provocate statului, apoi la acest capitol România chiar este de pomină prin miile de miliarde șutite de tâlharii interni și externi (peste 2000 de miliarde euro sau echivalentul a 46.000 tone aur în numai 30 de ani!), avere pierdută de poporul român pentru întreținerea infectului belșug al unora dintre cei mai mari patrihoți și trădători de pe aceste meleaguri: Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Adriean Videanu, Gheorghe Ștefan, Dan Ioan Popescu, Radu Mazăre, Elena Udrea și mulți, mulți alții. Cea de-a treia cale de revigorare economico-financiară a României, în sensul reducerii sau scutirii de o bună parte din datoria ei externă, o înfățișez în articolul Datoriile odioase ale României postdecembriste din 30 octombrie 2024, în care susțin următoarele: „(…) e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina «datoriilor odioase», dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor”.
N.B.: Iată cum explică datoriile odioase Alexander Nahum Sack, părintele doctrinei: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.