Sâmbătă, 14 noiembrie a.c., România a oferit imaginea dureroasă a două lumi care nu se mai întâlnesc nici măcar în același jurnal de știri. În timp ce pe străzile din București zeci de mii de oameni îndurau frigul și ploaia sub cerul rece de noiembrie, la Oradea clopotele băteau a sărbătoare și a fast. Conform imaginilor publicate de presa locală (Bihoreanul), fostul premier Ilie Bolojan își conducea fiica, pe Lucia Maria, la altar, într-o ceremonie elegantă, cu ținute de gală și covor întins la intrarea în biserică – o petrecere fastuoasă despre care în spațiul public s-a vorbit că ar fi depășit pragul de un milion de euro. Este, desigur, un eveniment de familie – așa cum ar spune orice apărător al protocolului și al vieții private. Numai că, în mintea și în viziunea românului de rând, care își drămuiește astăzi ultimul bănuț după valul de scumpiri și măsuri de austeritate, „nenea Ilie” rămâne unul dintre principalii vinovați pentru greutățile prin care trece țara. Chiar dacă nu mai ocupă funcția de premier, amprenta deciziilor de putere cântărește greu, iar contrastul dintre fastul din „turnul de fildeș” și realitatea dură a străzii devine, în ochii oamenilor, strigător la cer. Scena aduce aminte de o paralelă istorică amară: încoronarea Țarului Nicolae al II-lea, când mulțimea s-a călcat la propriu în picioare pe câmpul Hodînka, dar ceremonia și balul fastuos au continuat fără oprire, ca și cum tragedia de afară nu ar fi existat. Într-un registru simbolic, mulți se întreabă astăzi dacă nu asistăm la același reflex al puterii: țara arde, iar ei pun de-o petrecere fără să privească spre oamenii din stradă. Pe de o parte, dară, îl avem pe „iubitul” domn Bolojan, preocupat să-și vadă fata așezată la casa ei, în liniștea și confortul unei lumi protejate. Pe de altă parte, avem peste cincizeci de mii de români ieșiți în stradă – oameni veniți din toate colțurile țării, din Maramureș, Cluj și Sălaj până în Vrancea, alături de români întorși special din diaspora – strânși mai întâi în Parcul Izvor și apoi în fața Arestului Central pentru a cere eliberarea lui Călin Georgescu, dreptate, respect și o viață decentă.
Și, dincolo de granițe, avem o întreagă diasporă care nu a avut luxul de a-și vedea copiii așezați la casa lor în țară; dimpotrivă, milioane de români au fost nevoiți să-și lase casa, masa, părinții îmbătrâniți și rădăcinile în urmă, luând drumul pribegiei pentru a-și putea întreține familiile. Atunci când unii își construiesc viitorul acasă sub protecția fostelor sau actualelor funcții înalte, iar alții își rup sufletul printre străini, prăpastia dintre conducători și conduși nu mai poate fi acoperită cu niciun discurs oficial despre „reforme”. În mesajul citit în fața mulțimii din partea Cristelei Georgescu, în ajunul Postului Nașterii Domnului, prezența celor din stradă a fost așezată sub semnul solidarității și al jertfei personale, în ciuda intemperiilor. La fel de grăitoare precum indiferența puterii a fost și atitudinea presei în fața acestui dublu tablou. Corespondenții prezenți în fața Arestului Central au surprins un detaliu definitoriu: echipele televiziunilor clasice, legate prin mii de fire vizibile și invizibile de bugetele și jocurile puterii, se aflau în zonă, dar țineau camerele oprite. Când realitatea din stradă nu se potrivește cu agenda editorială a marilor trusturi, ea este tratată ca și cum nu ar exista, iar vocea a zeci de mii de cetățeni este ștearsă de pe harta țării.
În schimb, singurele voci care au difuzat imagini de la manifestații au venit din zona online – o platformă digitală care a adunat zeci de mii de spectatori simultani și sute de mii de vizualizări, transformând ecranul telefonului într-o piață publică alternativă pentru românii din țară și din străinătate. Nu este un lucru rău că imaginile au ajuns la oameni și că adevărul străzii a spart blocada televizorului. Însă, dacă privim lucrurile cu luciditate, nu putem să nu observăm că acest demers nu a pornit dintr-o dragoste pură față de România sau dintr-un spirit civic dezinteresat, ci dintr-un calcul rece de audiență: goana după trafic, algoritmi, „like” -uri și ambiția declarată de a urca în „top 10 mondial” al vizualizărilor. Oamenii ieșiți în frig au devenit, astfel, combustibil pentru cifrele de audiență în online, în timp ce televiziunile tradiționale au preferat să întoarcă privirea. Rămâne însă imaginea de fond a unei țări rupte în două: la Oradea se celebrează așezarea la casa ei a fiicei unui lider politic, în timp ce zeci de mii de români își strigă disperarea în stradă, iar alte milioane își plâng dorul de casă prin colțurile lumii. Democrația nu se măsoară doar în cifre oficiale sau în transmisiuni protocolare, ci în capacitatea instituțiilor de a privi în ochi oamenii care ies în ploaie să își ceară dreptatea. Iar atunci când cei din turnurile de fildeș refuză să deschidă ferestrele și să audă glasul celor mulți, strada își găsește mereu propria lumină – fie ea și la flacăra unui opaiț.






