Să nu ucizi…

SĂ NU UCIZI

Să nu ucizi în tine speranţa de-a fi OM,
Să nu ucizi prin ură iubirea din ATOM,

Să nu ucizi trecutul, tabelă de MARCAJ,
Să nu ucizi durerea produsă de PICAJ.

Să nu ucizi cuvântul, puterea de A FI,

Să nu ucizi candoarea născută în COPII,

Să nu ucizi străbunii, uitând al VIEŢII SENS,

Să nu ucizi credinţa că eşti un TOT IMENS.

Să nu ucizi misterul LUMINII de-NCEPUT,
Să nu ucizi momentul TOPIRI-n ABSOLUT.

CEL CE CAUTĂ

Ca în atâtea rânduri şi astăzi m-au prins zorii
Acolo unde vântul rostogoleşte norii.
Cu-nchipuire aprinsă zburând spre nesfârşit,
Să-ncerc să aflu taina a ce ne e sortit.

O, Doamne! Haide, ascultă iar chemarea
Şi spune-mi înc-odata de ce-i albastra marea?
De ce zâmbesc în suflet la florile pitice?
De ce ma doare doina lui Tudor, când şi-o zice?

De ce e-n lumea asta şi dragoste şi ură,
E şi indiferenţă şi-a inimii caldură?
De ce pier oameni tineri în accidente slute?
De ce-mi alină toate, zăpezile de munte?

Am încercat ades sa înţeleg din toate
Şi-a înţelege tâlcul constat că nu se poate.
De ce când stau cu mine să mai schimbăm o vorbă
Mă-mpiedică mereu a gândurilor trombă?

De ce chiar şi atunci când toate merg din plin,
Mă mai opresc pe gânduri şi-ncet, încet suspin?
Şi-acum când cred, te-ntreb ca-n vremea de ateu,
Care îmi e chemarea? Hai spune-mi: cine-s EU?

CE SUNTEM NOI PE-ACEST PĂMÂNT

Mă-ntreb acum şi nu e prima dată,
Ce suntem noi pe-acest pământ?
Suntem doar NOI cu viaţă zbuciumată
Căci ne-am născut cândva dintr-un cuvânt.

Când DUMNEZEU a spus LUMINĂ
Pe cerul nopţii s-a ivit o stea,
Iar EL cu mâna Sa divină
A pus şi blânda LUNĂ lângă ea.

Din strălucire s-a făcu un SOARE
Să lumineze viaţa pe pământ
Şi cu putere-i infinit de mare
EL a creat şi omul doar din lut.

Din coastă de BĂRBAT făcu FEMEIA
Şi viaţă-i toată lângă el să stea,
Şi-aşa a fost din toată vremea aceea,
Lângă bărbat să fie veşnic, EA.

Că e iubită, soaţă sau amantă,
E tot femeie suflet zbuciumat.
Şi nu e cu nimica vinovată,
Şi-n veci va fi iubită de bărbat.