SUFLET PRIBEAG
Sunt un vultur plesuv
și-mi scutur aripa deasupra lumii,
sunt un mac roșu
și mă aprind pe câmp ca o torță,
sunt parfumul suav al liliacului
ce sărută noaptea fluturii rătăcitori,
sunt lumină și întuneric, sunt apă și foc.
Mă sting odată cu lumea și mă aprind odată cu ea.
Caut ochiul ce a picurat în mine lacrima albă
și-a născut în inima mea trandafiri.
Sunt ecoul ce vine să trezească ființele adormite
și fecioarele cu ochii de azur,
sunt un copac înalt și foșnesc de patima
iubirii, pentru pădurea ce aprinsă de soarele
scăldat în fire de aur, se înclină și tace.
REVELATIA
Când strigă cerul şi norii albi sunt în plină furtună
deasupra capetelor noastre luceferi se-adună,
tulburând cu mintea noastră a pământului straie
privim cum frumoasele flori în tulpină se-ndoaie.
Se adună furtuni, apele tulburi ies repede din matcă
iar pământul se-ntunecă şi straie cernite îmbracă,
răutatea umană a strivit coroniţa purtată de sfinți,
au uitat de copii şi de pace, de fraţiori și părinți.
Nu mai respiră castanii, sunt poluați de tenebre
striviți sunt cocorii ce parcă stau să ne-ntrebe
de ce-am facut arme în loc să purtăm jucării
și-am aruncat numai gunoaie pe campuri acum pustii.
Se-apropie timpul, nu mai este loc pentru ură,
ar trebui să purtăm împotriva răului, armură
și cheia ce Părintele a dat-o să deschidem poarta
s-o folosim pentru a putea să schimbăm soarta.
Soare, te rog nu apune, luminează-ne tare
dăne din razele tale puţină splendoare
că-ntunericul veşnic stă să ne cuprindă
fără ca mâna măiastră lumina s-aprindă.
Am distrus tot şi acum strigăm în deșert
mă gândesc dacă să stau încă s-aștept
sau să mișc roata lumii cu mâna mea stângă
ori să mă leg cu funii şi să atârn prins de-o stâncă.
De-aş putea, aş ruga să se-aprindă infinitul
să nu ne suprindă fără de taine sfârșitul
cutremurul ce schimbă fața tăcută a vieții
va fi lacătul ce va deschide porţile tristeței.
Lasă un răspuns