Arhiva zilnică: 7 iulie 2016

Macedoromânii – istorie, limbă și viață românească. Un portret realizat de Teodor Capidan în 1942

Unul dintre istoricii care au subliniat originea comună a aromânilor și românilor a fost savantul Teodor Capidan. El a trăit într-o vreme când oamenii de știință români susțineau existența aromânilor ca parte a poporului român, un fel de ramura sudică sau de „români sud-dunăreni”. Theodor Capidan s-a născut pe 15 aprilie 1879, la Prilep (Părleap în aromână) din nordul Macedoniei. A fost lingvist, filolog și profesor universitar originar dintr-o familie aromână, cunoscut pentru contribuțiile majore la dialectologia sud-dunăreană (aromân, meglenoromân, istroromân), lingvistica română și balcanică, lexicografie și toponimie. A studiat la Leipzig, obținând în 1907 doctoratul cu teza „Sufixele nominale în dialectul aromân”, și a colaborat cu Gustav Weigand. Între 1909–1919 a predat în Macedonia (director al liceului român din Salonic) și a contribuit la Dicționarul Academiei Române. Între 1919–1937 a fost profesor la Universitatea din Cluj, unde a publicat lucrări fundamentale despre aromâni și meglenoromâni, printre care „Meglenoromânii, istoria şi tradiţiile lor” (1925–1935), „Aromânii, dialectul aromân” (1932) și „Limbă şi cultură” (1943). Membru al Academiei Române din 1936, iar din 1937 a predat la Universitatea din București. A murit din nefericire în 1953, aproape orb, continuând colaborarea la Dicționarul Academiei. Subliniez, Teodor Capidan a publicat în 1942 monografia ”Macedoromânii” — una dintre cele mai consistente sinteze despre aromâni și meglenoromâni, ramura meridională a poporului român. Lucrarea sa „Macedoromânii” (ediția românească reprodusă la Libra după cea din 1942) reprezintă o monografie etnografică, istorică și lingvistică, bazată pe observații personale, documente istorice și o bibliografie amplă (pp. 97–105). Capidan își motivează demersul în „Prefață” ca pe o prezentare „simplă însă bine documentată” (p. 7) destinată să facă cunoscuți frații noștri din sud cercurilor științifice și publicului. Bazându‑se pe observații de teren, cronici medievale, studii străine și materiale dialectale, Capidan construiește un tablou coerent al unei comunități dispersate, dar unitare prin limbă, ocupații și tradiții.

Sursele bizantine și occidentale atestă prezența vlahilor/vlahilor în Pind, Tesalia și Macedonia încă din Evul Mediu timpuriu. Dezbaterea modernă asupra originii macedoromânilor propune două direcții în viziunea lui Capidan: o romanizare locală sudică (iliro‑tracă) și o origine comună cu românii din Dacia, urmată de migrații spre sud. Capidan adoptă o poziție echilibrată: recunoaște elemente romanizate locale, dar pune accent pe unitatea lingvistică și pe împrumuturile slave comune, care indică contacte îndelungate între ramurile românești înainte de separare. Documentele citate (Kekavmenos, cronici monahale) și toponimia cu rădăcini românești sprijină coerența analizei. Conform istoricului, macedoromânii sunt grupați tradițional în munții Pind și Tesalia (Grecia), în zona Gramos (Albania/Macedonia), pe văi și pajiști din Macedonia și în câteva enclave din Bulgaria și Serbia. Ei se autodenumesc arumân/armân sau rumân; extern sunt cunoscuți sub numele generice de vlah (exonim) sau, regional, cațovlahi/țintari (Capidan, pp. 9–10). Diversitatea etnonimelor reflectă istoria lungă de contact cu grecii, slavii și albanezii, dar nu le‑a știrbit identitatea romanică. Ocupațiunea definitorie este păstoritul, fie sub formă de transhumanță sezonieră, fie ca semi‑nomadism permanent. Turmele mari sunt gestionate colectiv în „fălcări”, conduse de „celnic” — lider cu funcții administrative, judiciare și militare (Capidan, pp. 41–46). Așezările aromâne variază de la sate de piatră cu case spațioase la colibe și corturi folosite la pășunat; casa tradițională de la munte are o sală centrală, camere laterale și etaj — adaptări la viața montană (p. 22). Păstoritul este ocupațiunea centrală: fie sub forma transhumanței (migrație sezonieră munte–șes), fie a semi‑nomadismului. Turmele mari (sute sau mii de capete) erau păzite de pecurari, organizate în „fălcari” (grupuri de familii) sau grupuri tribale conduse de „celnic”. Casele agricole sunt solide, din piatră, cu sală centrală; nomazii foloseau colibe sau corturi, iar viața cotidiană era structurată în jurul vârtejurilor gospodărești și a prelucrării laptelui (brânzeturi, cașcaval). Costumul tradițional este caracteristic: bărbații poartă țipune/șigune, șarica, cioareci și opinci; femeile poartă cheptar, țipune și podoabe din filigran. Ritualurile (nuntă, botez, pomeniri) și pelerinajele la mănăstiri întăresc coeziunea socială. Folclorul cuprinde colinde, balade haiducești și numeroase proverbe și ghicitori; Capidan reproduce texte dialectale și fragmente din lexiconul lui Daniil Moscopoleanul pentru a ilustra unitatea lingvistică (pp. 76–77).

Aromânii au fost deopotrivă păstori și negustori: caravanele (chervane) leagau porturi adriatice (Durazzo, Avlona) de piețele din interior (Ohrida, Bitolia, Salonic) și până la Constantinopol și mai departe. Prin aceste rute au exportat produse pastorale (lână, cașcaval) și au importat textile și obiecte metalice; rutele comerciale (Via Egnatia etc.) sunt descrise detaliat de Capidan (pp. 47–49). Comerțul a facilitat acumularea de capital și apariția unor centre urbane aromâne prospere. Dialectul macedoromân este, din punct de vedere structural, românesc: păstrează morfologia și sintaxa caracteristice limbii române (articolul postpus, flexiunea nominală) și numeroase moșteniri latine. Particularitățile locale — proteza a‑ (arumân), palatalizări (ce/ci → țe/ți în anumite varietăți), diftongizări, elemente lexicale de substrat — sunt explicabile prin istoria regională. Capidan ilustrează unitatea lingvistică prin texte istorice: de pildă, fragmente din lexiconul lui Daniil Moscopoleanul („Am în grădina mea un smochin, un nuc…”) demonstrează transparența morfologică față de limba literară. Influențele slave, grecești și albaneze sunt relevante regional și cronologic, dar nu subminează identitatea romanică de ansamblu.

De asemenea, Capidan pune accent pe unitatea lingvistică română şi pe particularităţile dialectului aromân. Exemplu de text dialectal cu transpunere (Daniil Moscopoleanul, citat de Capidan, pp.76–77): „Am tru gărdina amea unu h’ieu, unu nucu, unu gorţu…” Transpunere: „Am în grădina mea un smochin, un nuc, un păr…” Acest exemplu arată transparenţa morfologică faţă de româna literară. Capidan explică, cu exemple (p.68–71), fenomene fonetice (proteza a‑, palatalizări ţ/dz), substratul traco‑iliric (lexic comun cu albaneza) şi împrumuturile slave/greceşti.Capidan expune disputa academică: ipoteza „originii sudice” vs. „originii nordice (Dacia)”, discutând argumentele istorice (cronici bizantine) şi filologice (împrumuturi comune, absenţa cuvintelor maghiare la aromâni etc.). El adoptă o poziţie echilibrată: constată legături antice în Balcani, dar şi unitatea lingvistică care sugerează contactul prelungit cu româna din nord (pp.57–76). Ca exemplu textual, citează Kekavmenos (mişcări ale Vlahilor pe munţii Bulgariei, p.63) şi însemnări din mânăstiri (p.62).

Fărşeroţii sunt identificaţi de Capidan ca „păstorii semi-nomazi din Albania «Fărşeroţi», după numele satului Fraşari” (p. 9). Ei apar ca un grup pastoral caracterizat prin transhumanţă: „Păstorii aşezaţi la nord de râul Scumbi apucau drumul spre satele româneşti Beala-de-sus, Beala-de-nghios … Românii din Dangli şi Colonia îşi mână turmele la văratec în munţii Gramos. … Păstorii din Albania cunoscuţi sub numele Fărşeroţi … îşi mânau turmele la iernatec spre câmpia Muzachia” (pp. 45–46). Locuinţele şi obiceiurile lor reflectă contacte culturale şi practici specifice: „La Fărşeroţi ele au obiceiul să se tatueze pe faţă şi la braţe… În zilele de sărbătoare, păstorii români se coboară în oraşele şi târgurile din apropiere…” (p. 22–23). Din punct de vedere folcloric, grupul se distinge prin modalităţi vocale particulare: „Grupul Fărşeroţilor cântă cu totul altfel: melodia o începe numai o singură persoană … «tal’e cânteclu»” (p. 41). Observaţiile economice notează vulnerabilitatea aşezărilor şi adaptarea la modernizare: Fărşeroţii sunt prezentaţi ca păstori nomazi/semi-nomazi implicaţi în transhumanţă, iar multe aşezări au fost afectate de tulburări şi migraţii (pp. 15–16, 45–46).

Meglenoromânii sunt localizaţi de Teodor Capidan strict în regiunea Meglen (Caragiova) din Macedonia, „grupaţi în orăşelul Nânta şi în comunele: Lugunţa (Lundzini), Birislav, Ruma, Liumniţa, Cupa, Oşani, Ţârnareca, Baroviţa, Coinsco şi Sirminina. Dintre acestea, Ruma, Coinsco şi Sirminina ţin de Jugoslavia, restul de Grecia.” (p. 16). Istoric, contactele cu populaţiile slave au fost intense: „Trăind în mijlocul elementului slav, aceşti Români au avut în cursul veacurilor strânse legături cu Bulgarii … ultimele trei comune … sunt aproape complet slavizate.” (pp. 16–17). Caracterele lingvistice şi toponimice indică vechimea aşezărilor: „Graiul lor arată deosebiri idiomatice … numele de localităţi ca «Zâna» (lat. DIANA) … arată că aşezările lor sunt vechi.” (pp. 16–17). În perioada interbelică numărul lor era estimat la aproximativ 16.000, însă „după război multe comunităţi s-au ales (persecuţii, treceri la islamism, refugii în Asia/Tracia/Cadrilater)” (pp. 19–20). Din punct de vedere economic, Meglenoromânii au practici agricole şi meşteşugăreşti: cultivă gogoşi de mătase, se ocupă cu apicultură şi olărie (în Nânta) şi, în general, au fost mai sedentarizaţi decât aromânii păstori (pp. 23–24, 56).

Pentru istoricul și lingvistul Capidan, muntele Gramos şi aşezarea Gramoștea figurează ca centre istorice şi culturale importante pentru populaţia aromână din Peninsulă. Autorul evocă un trecut urban prosper: „Muntele Gramos … Gramoștea, care a strălucit prin comerţ şi meserii, înainte de Moscopole din Albania. Gramoștea … oraş cu 40.000 de locuitori, toţi Aromâni. Astăzi n’a mai rămas nimic din acest falnic oraş …” (p. 15). Răspândirea elementului „grămustean” în regiune arată că „populaţiunea românească din muntele Gramos trebue să fi fost foarte numeroasă” (pp. 15–16). Procesul migraţiilor şi distrugerilor este pus în legătură cu mişcările locale şi cu exodul populaţiei urbane: „Toţi Românii din acest oraş ca şi cei din centrele Niculiţa, Linotopi, Fuşea şi altele s’au răspândit în întreaga Peninsulă … Astăzi acest munte sălăşluieşte numai câteva sate: Deniscu, Pilgade, Cojeli, Valea-Mare … cele mai multe ocupate de Români din Albania, veniţi la văratec. Celelalte aşezări au fost distruse de mişcările Albanezilor.” (pp. 15–16). Cultural, Gramoștea a fost comparată ca importanţă cu Moscopole şi considerată izvor de familii şi meşteşuguri remarcabile (p. 15).

Moscopole (în Albania de azi) este cel mai elocvent exemplu al capacității aromânilor de a crea un centru urban și cultural. Capidan a documentat ascensiunea sa în secolul XVIII: oraș cu mii de locuitori, ateliere de meșteșuguri, tipografie și „Noua Academie” — instituție comparabilă cu școli regionale (pp. 75–78). Moscopole a produs tipărituri, a păstrat meșteșugari de argintărie în filigran și a exportat produse manufacturate. Distrugerea orașului (prin atacurile din 1769 și 1788) a fost o catastrofă demografică. Ruinele au dispersat locuitorii și au provocat un exod spre Viena, Pesta și alte centre urbane; diaspora astfel formată a devenit un actor esențial în susținerea culturii aromâne din exil (pp. 76–78). Moscopole este, astfel, atât o poveste de succes, cât și de pierdere — un model pentru dinamica prosperitate → prăbușire → renaștere în diasporă. Totodată, Moscopole – „metropola comercială a Epirului” — a exemplificat în secolul XVIII o cultură urbană aromână: academie, tipografie, ateliere de filigran și aramă, biserici și viață intelectuală. Distrugerea orașului (atacuri din 1769 și 1788) a provocat exodul aromânilor și a fragmentat nucleele de prosperitate, iar diaspora rezultată (Viena, Pesta, Budapesta) a susținut mai târziu renașterea culturală prin donații și fundații prin familiile Sina, Gojdu sau Mocioni.

Exodul moscopolean a alimentat colonii aromâne în Viena și Pesta. Dintre numeroasele familii care au prosperat în diaspora, Capidan evidențiază familia Sina și familia Dumba (pp. 81–83). Familia Sina, originară din Moscopole, a ajuns la ranguri financiare și politice în Imperiul Habsburgic; donațiile și patronajul familiei au finanțat biserici, academii și proiecte culturale, inclusiv sprijin pentru instituții grecești și românești din regiune. Familia Dumba s‑a impus în comerț și a susținut arta și cultura vieneză; numele ei figurează în filantropia urbană. Aceste familii reprezintă mecanismul prin care capitalul acumulat în diaspora a fost reinvestit în viața intelectuală și religioasă a comunităților aromâne, menținând astfel identitatea culturală în fața riscului de asimilare. Dialectul macedoromân păstrează caracteristicile esențiale ale limbii române (articol postpus, flexiune nominală) și numeroase moșteniri latine; totuși există inovații fonetice (proteza a‑, palatalizări locale) și împrumuturi regionale (slave, grecești, albaneze). Capidan folosește fragmente de text pentru a demonstra transparența morfologică față de româna literară (pp. 66–77). Influențele slave vechi, identice la aromâni și la românii de dincolo de Dunăre, susțin ipoteza unor contacte prelungite înaintea separării dialectale.

Din a doua jumătate a secolului XIX au apărut și primele școli românești în Balcani (ex. 1864, Târnova) și societăți culturale (Societatea de Cultură Macedoromână). Diaspora a finanțat tipăriri, burse și instituții; învățați aromâni (Cavallioti, Daniil Moscopoleanul, Capidan însuși ca sintezator ulterior) au contribuit la alfabetizare și la formarea unei literaturi dialectale și a traducerilor liturgice. Războaiele balcanice și cele mondiale, urmate de noile granițe, au fragmentat comunitatea aromână și au introdus politici de asimilare în unele state (Grecia, Iugoslavia). Capidan notează în studiul său suprimarea unor școli și transformarea bisericilor, reducerea economică și migrațiile care au amenințat transmiterea tradițiilor (p. 95). Totuși, eforturile de renaștere culturală din secolul XIX, sprijinite de diaspora aromână, au lăsat un patrimoniu de texte, tipărituri și instituții pe care cercetările actuale le pot valorifica.

Teodor Capidan surprinde, de asemenea, în cartea sa și entuziasmul aromânilor la venirea trupelor italiene în Pind pe parcursul primului război mondial. Vlahii se simțeau solidari cu italienii și românii nord-dunăreni: „În cursul acelui război, o parte dintre Macedoromânii aşezaţi în masivul Pindului, profitând de prezenţa armatei italiene de ocupaţiune, într’un congres ţinut la 27 Iulie 1917 la care au luat parte delegaţi din toate comunele din Pind s’au declarat independenţi într’un Stat naţional-canton, sub protecţia Italiei (CXVI).În articolul « I. Kutso-Valachi », publicat în revista italiană « Le vie d’Italia », Giotto Dainelli arată entuziasmul cu care Aromânii au primit trupele italiene în Epir. Tot el povesteşte cum, pe vremea când Albanezii apuneau o rezistenţă înverşunată în contra trupelor italiene care înaintau în Epir, deodată le veni vestea că « in immediata vicinanza dei loro accampamenti, erano alcuni villagi, I cui abitanti si erano rifiutati di prendere le armi contro gli Italiani ». Surprinderea lor a fost mare, când au aflat că locuitorii satelor care refuzaseră să ia armele în contra Italienilor erau Aromâni ( « quegli abitanti erano Kutzo-Valachi ! » ). Din nenorocire această ocupaţiune a armatelor italiene n’a ţinut multă vreme. După câtva timp, ele retrăgându-se, armatele greceşti au reocupat masivul Pindului, iar o bună parte dintre fruntaşii macedoromâni, care luaseră parte activă la mişcarea pentru constituirea lor în Stat naţional, s’au refugiat în sudul Albaniei, de teama persecuţiilor greceşti.” Aromânii s-au simțit frați de „gintă latină” cu românii și italienii într-o vreme când teoriile rasiale contau pe continentul european.(p.96). Monografia lui Teodor Capidan rămâne un instrument indispensabil pentru înțelegerea macedoromânilor: combinația de date etnografice, probe lingvistice și documente istorice oferă o imagine coerentă și convingătoare. Moscopole și familiile Dumba și Sina ilustrează cele două fețe ale poveștii aromâne la Budapesta și Viena: capacitatea de a crea centre prospere și aptitudinea diasporei de a susține cultura comunitară. În perspectiva lui Capidan, românii și aromânii sunt parte a aceluiași popor, iar limba vorbită la sud de Dunăre un dialect al limbii române. Pe linia lui Sextil Pușcariu și Teodor Capidan, ca și alți savanți români interbelici, se susținea că limba aromânilor era un dialect al limbii române care se vorbea la nordul Dunării. Aromâna fiind de fapt creată sub influența dialectului nord-dunărean, deși în această chesiune lingvistică susțin teoria nașterii „spontanee”/simultană a limbii române din aceste „romanii” populare de pe tot cuprinsul peninsulei Balcanice și din Europa centrală, unde au locuit traco- daco-geții și au intrat sub stăpânirea imperiului roman câteva sute de ani. Etnogenetic poporul român s-a format din sudul balcanilor până spre nord în Munții Tatra. În acest context Pindul este o „România” născută și plămădită din „romania” populară.


Artista plastică și folclorista Lena Constante – „evadarea tăcută” sau 3000 de zile în pușcăriile comuniste

Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909, la București și a fost o artistă plastică și o folcloristă recunoscută. Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a avut trei fete și a fost scriitor și gazetar aromân emigrat din Macedonia. S-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje. Fiind intelectual, câștiga din scrierea de cărți și din gazetărie. Cunoștea mai multe limbi străine: rusa, sârbo-croata, albaneaza, turca, franceza, italiana și spaniola. A publicat un roman cunoscut, intitulat „Haiducii Pindului” (prin subscripție) și alte cărți despre macedoneni, un dicționar bulgaro-româno-turc pentru funcționarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului (oraș grecesc, dar cu mulți aromâni). Una dintre lucrări a fost reeditată după 1989, în care Constante, detaşat în 1917 pe lângă Misiunea Militară Franceză de pe frontul românesc din Moldova, prins de evenimentele din tulburele an 1918 al revoluției în Odesa, traversează împreună cu familia sa (şi cele trei fiice, deci şi Lena Constante care atunci avea doar 9 ani) o Rusie în plină fierbere, din sud în nord, alături de contingentele sârbeşti către Murmansk. În volumul „Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918”, Constante descrie cum a perceput naşterea regimului totalitar bolşevic, neștiind ce va urma.

Mama Lenei Constante, Julieta (născută Pop), era româncă get-be-get. Lena Constante urmează școala elementară de la Pitar Moș și Liceul Regina Maria din București, face studii universitare la Școala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de școala sociologică de la București în localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Din echipă făceau parte ca și colegi Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comărnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner. Cu acesta din urmă se va și căsători mai târziu. Pentru a se întreține a lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziții personale de tapiserie la București, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara (Turcia). A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie, dar și pentru activitatea folcloristică. A fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuși și unul dintre fondatorii teatrului Țăndărică din București.

În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndărică, împreună cu Elena Pătrășcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce conduce la arestarea și condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost și el condamnat la 15 ani. A fost arestată, într-o primă fază, şase luni, lăsată în libertate în octombrie 1948 timp de alte cincisprezece luni, pentru a fi reţinută 1.541 de zile în diverse închisori din Bucureşti (Malmaison sau carcerele Ministerului de Interne), judecată, condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru crima de înaltă trădare şi zece ani pentru activitate contrarevoluţionară, fiind forţată să execute pedeapsa mai mică, de zece ani, din care i s-a redus timpul deja petrecut în puşcărie. Pentru a o putea folosi în cadrul procesului regizat organele de anchetă nu au ezitat să folosească tot arsenalul de torturi clasice, de la privarea de somn (timp de 12 zile şi nopţi nu a fost lăsată să doarmă decât 24 de ore anume pentru a-i frânge voinţa „Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gândurile încurcând-se, pierzându-se. Dispărând. Să simţi cum capul tău se goleşte. Să simţi că acest gol este greu, capul tău din ce în ce mai greu, că pleoapele tale sunt de plumb, că ele nu mai pot rămâne deschise că, sprijinindu-mi coatele pe masă, le menţin cu greu deschise cu degetele mele arătătoare.”(…)„După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţa? Principii? Demnitate? Conştiinţa? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată.”) până la arma alimentară, foarte cunoscută şi foarte des aplicată de comunişti peste tot în lume. „Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umilitoare. Bestială. O foame care-mi frământa burta, înjunghia pântecul cu crampe, scălda obrazul cu lacrimi. Primeam trei căniţe cu apă pe zi. Dimineaţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua însoţea singurul fel de mâncare al prânzului. Într-o farfurie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câteva bucăţele de cartofi, şapte-opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mămăligă. La şase seara aceeaşi mâncare şi a treia ceaşcă cu apă.(…) Foamea mă chinuia şi zi, şi noapte. Singur visul izbutea să-mi dea iluzia îndestulării. După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.”

Nu înseamnă că după 400 de zile de foame Lena Constante a cunoscut, în restul infernalei perioade petrecute în alte puşcării, o alimentaţie mai îmbelşugată. Dimpotrivă, cel care se obişnuieşte cu acest regim criminal este organismul. „Într-o farfurie de smalţ, un cartof tăiat în două şi o minusculă bucată de carne. Calculez din ochi. Voi tăia în patru fiecare jumătate de cartof. Aşa voi avea opt înghiţituri.” Acest respect pentru hrană i-a rămas pentru restul vieţii. „Niciodata nu am socotit hrana ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine. Obţinut pentru totdeauna. Nu. Pentru această hrană zilnică mulţumesc destinului sau unei divinităţi în care aş vrea să cred.” A supravieţuit mai degrabă decât a trăit alţi cinci ani de izolare absolută în regimul penitenciar comunist din închisorile Dumbrava, de pe lângă Sibiu şi Miercurea Ciuc, catalogată drept cea mai dură închisoare pentru femei din arhipelagul comunist românesc. Acestor opt ani şi jumătate li s-au adăugat alți trei ani si jumătate petrecuţi într-o celulă cu alte douăsprezece femei către finalul lungii sale sentinţe. Doisprezece ani de viaţă irosită în gulagul românesc. Această lungă şi tristă experienţă a fost descrisă în două volume captivante care dovedesc fără tăgadă şi un rafinat simţ literar: Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România şi Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-61. Citindu-i mărturia, prima întrebare care îți vine în minte este cum poate o fiinţă umană, atât de obişnuită, să aibă o viaţă plină de mişcare, de activitate, de obiceiuri care-i consumă mai repede sau mai încet viaţa, fără să o ia razna? Cum poate petrece un om mii de zile fără să aibă cărţi, televizor, internet, fără să muncească, fără să citească sau să vorbească cu cineva? Această rezistenţă este admirabilă în sine pentru că permite sau forţează omul deţinut să găsească diverse metode de a nu o lua razna, de a-şi consuma cumva timpul, cel mai redutabil inaimc al deţinutului.

În fiecare zi din cele 3000 de zile trebuia să omoare 17 ore, între ora 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi ora 22 când se dădea stingerea, în tot acest interval, de regulă, neavând voie să se aşeze pe pat. Atunci când o făcea risca pedepse grave, cea mai redutabilă fiind aceea de a petrece şapte zile într-o carceră chiar şi mai inconfortabilă decât celula oricum inospitalieră. Lena Constante și-a perfecționat mai multe metode de „umplere” a timpului, care chiar dacă nu au fost unice, rămân mostre de supravieţuire psihică pentru orișicine. Pentru că nu avea cum să scrie (creionul şi hârtia fiind interzise în penitenciar), și-a „construit” în minte opt piese de teatru pentru copii, din care, după eliberare, a reuşit să transcrie pe hârtie trei. Alte activități pe care a făcut tot posibilul să le respecte au fost: gimnastica zilnică, folosirea zâmbetului, igiena corpului cu orice preţ. „Deţinuţii aparţin unei specii încă necercetate. Adaptarea lor la mediul în care sunt obligaţi să trăiască este pe cât de rapidă, pe atât de uimitoare. Cele cinci simţuri ale lor îşi schimbă funcţiile. Vederea nu mai vede. Ea este înlocuită de auz şi de miros. Gustul este atrofiat de foame.” O altă structură de rezistenţă a deţinuţilor, poate cea mai puternică, era credinţa. „Aveam, dintotdeauna, credinţă în spirit. În închisoare, chiar de la început, această credinţă mă întărise. Nu puteam crede că omul nu este decât o materie ce putea fi măturată. Nu. Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pretutindeni, Dumnezeu. Deci, o părticică, oricât de mică ar fi fost ea, trebuia să fie, şi ea în mod necesar, veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur? Cine poate îngropa flacăra unei lumânări? Parfumul unui trandafir? Chiar veşted?” Exista un filon de reflexii asupra destinului deţinutului politic, în puşcării funcţionând „două coduri antagonice, ale temnicerului şi ale victimelor. Totul este permis primilor ca să-şi atingă scopul. Totul este interzis celor din urmă pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ; tăcerea, prima lege a codului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi câstigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor credinţă este a doua lege a victimelor.”(…) „În acea vreme, nevinovăţia era un articol necunoscut. Şi inutil. A fi nevinovat nu îţi dădea dreptul la un somn liniştit. Oricare acuzaţie, oricare calomnie erau bine primite. Orice denunţ, chiar cel mai absurd, era luat în seamă. Din prudenţă, din frică, din laşitate. A nu da curs unui denunţ însemnă un act de complicitate.” Deţinutul trebuia să aleagă ori să nu se mai gândească la imensul timp pe care-l mai avea de petrecut în închisoare, ori să nu dezarmeze şi să spere. „Toţi întemniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără nici un fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise, cu premoniţii, cu semne.”(…) „Încercând să-mi retrăiesc viaţa de atunci, îmi dau seama că făceam un mare efort de voinţă, pentru a mă împiedica să gândesc. Să mă gândesc la mine. La condiţia umană. La cauze şi finalităţi. La Dumnezeu şi la diavol. Toate acestea erau tabu. Pericol.Preferam să mă prostesc. Eram şi aşa destul de nefericită.” O tentativă de grevă a foamei i-a eşuat rapid. „Aş fi preferat să mor. Dar, deocamdată, trăiam. Cât se poate de rău? Nu. Strictul necesar nu-mi lipsea. Dar trebuia să vreau să trăiesc mai bine. Planul fizic nu depindea de mine. Planul moral, da. Ce soluţie să găsesc? Mi s-a părut, în cele din urmă, că am găsit răspunsul: o planificare minuţioasă a întrebuinţării timpului. Trebuia să-mi creez obiceiuri. Ambiţia de a le respecta cu stricteţe. Să devin maniacă. Simţeam nevoia să pot măsura timpul, cu fapte. (…) Mi-am concentrat întreaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în unicitatea lui” În ciuda greutăţilor şi durerilor, imposibil de imaginat astazi, Lena Constante a reuşit să parcurgă acest timp-deşert uman fără să-şi piardă minţile, ceea ce demonstrează din nou că mentalul uman este cea mai puternică armă pe care o are rasa umană în arsenalul său. Dar chiar şi aşa, ea a resimțit dezamăgirea deţinutului odată ieşit din închisoare, un sentiment încercat de mulţi alţii: „Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.”

Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu folcloristul Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner. A fost arestată în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanu, alături de Bellu Zilber și soțul ei Harry Brauner. Bellu Zilber a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură și i-a asociat și pe cei doi viitori soți în povestea sa, deși aceștia au negat că ar fi luat parte la grupul respectiv. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt găsiți nevinovați. În închisoare crease din memorie o piesă de teatru în versuri, aceasta fiind prezentată mai apoi la Radio România Tineret, abia după patru decenii, cu titlul „Zâmbete în floare” (în anul 1992). Îi apar târziu și câteva lucrări literare pentru copii cu ilustrații realizate de ea, pe muzică compusă de Harry Brauner. Una din ele amintește de Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi: „O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe”. Devine cunoscută după Revoluția din 1989 în lumea occidentală prin două cărți care descriu experiența avută în închisorile comuniste. Opera Lenei Constante nu este doar o mărturisire, ci este un act estetic. Își publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul „L’Évasion silencieuse”. În 1992 este tipărită și la București în traducere proprie: „Evadarea tăcută”. Această carte a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătății”, pentru că autoarea prezintă cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Perioada singurătății și a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reușește să învingă suferința cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvânt, conceperea unor schițe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelaj, desen. Supraviețuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aș fi putut să înving disperarea, mizeria și spaima celorlalți șapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulțumită să-i pot da din când în când un bobârnac.

În pofida foamei, a singurătății, cu toată slăbiciunea mea și forța lor să le dau tuturora cu tifla”, scria aceasta. Despre cea de a doua carte, care o continuă pe prima ca acțiune, apărută în 1993 („Evadarea imposibilă”), Ruxandra Cesereanu a spus că e „purgatoriul promiscuității, cartea cenușie”, pentru că descrie perioada în care Lena Constante a avut parte de celula comună. Această operă a fost scrisă direct în limba română. Ambele cărți au fost primite cu entuziasm de critică. Au fost traduse în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie. Nu există studiu despre gulagul comunist românesc care să facă excepție de aceste cărți. Ca și alte scrieri ale sale putem menționa: „Păpușile harnice”, București, 1972; „Păpușile harnice în grădiniță”, București, 1975; „Evadarea tăcută”, București, 1992; „Evadarea imposibilă”, București, 1993; „O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe”, București, 1995. În decembrie 1999 i-a fost acordat „Premiul pentru un destin excepțional în cultura română”, de către Fundația Culturală Română. Deasemenea, traducerea franceză a cărții sale a obținut „Prix Européen” în 1992, premiul Asociației Scriitorilor de limba franceză. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Lena Constante şi-a reluat viața în libertate, reconstituind din cioburi timpul – deșert uman şi parcă Dumnezeu i-a compensat acest timp pierdut în puşcăriile comuniste, ea evadând din viață la venerabila vârsta de 96 de ani. Amintirea ei să fie veșnică!


Peștera Son Doong (Vietnam) este cunoscută drept cea mai mare peșteră naturală din lume

Peștera Son Doong, cunoscută drept cea mai mare peșteră naturală din lume, se află în Parcul Național Phong Nha-Ke Bang, provincia Quang Binh, Vietnam, aproape de granița cu Laos. Povestea sa e fascinantă și plină de mister. Numele peșterii, „Hang Sơn Đoòng”, se traduce din vietnameză ca „Peștera Râului din Munte” sau „Peștera Munților din spatele satului Đoòng”, și face referire la râul subteran care curge prin ea, dar și la peisajul montan din jur. Descoperirea și explorarea acestei minuni naturale au o poveste fascinantă, plină de curaj și mister. Totul a început în 1991, când un localnic pe nume Hồ Khanh, un tăietor de lemne care căuta cherestea valoroasă de agar în jungla densă, a dat peste o intrare neobișnuită într-o stâncă de calcar. Auzind șuieratul vântului și vuietul unui râu subteran, a observat nori de ceață ieșind din deschizătură, ceea ce i-a trezit curiozitatea, dar și teama.

Coborârea abruptă și zgomotele stranii l-au descurajat să exploreze mai departe, așa că s-a întors acasă și, pentru o vreme, a uitat de descoperirea sa. Localnicii din zonă considerau peștera un loc misterios, chiar bântuit, din cauza sunetelor ciudate produse de râul subteran, ceea ce a ținut departe curioșii. Abia în 2009, peștera a intrat în atenția lumii. Hồ Khanh și-a amintit de ce a găsit în urmă cu două decenii și a condus la intrarea în peșteră o echipă de speologi britanici de la British Cave Research Association (BCRA), în frunte Howard Limbert.

Între 10-14 aprilie 2009, specialiștii au explorat Son Doong, fascinați de dimensiunile sale uluitoare. Progresul lor a fost oprit temporar de un zid imens de calcit, înalt de 60-90 de metri, pe care l-au numit „Marele Zid al Vietnamului”. În 2010, echipa a revenit și a traversat acest obstacol, descoperind că peștera se întinde pe mai mult de 9 kilometri, cu o cameră principală (sală) de peste 5 kilometri lungime, 200 de metri înălțime și 150 de metri lățime. Adică suficient de mare pentru a găzdui un zgârie-nori de 40 de etaje sau pentru a permite unui Boeing 747 să zboare prin ea fără să atingă pereții. Din cauza dimensiunilor și a condițiilor meteorologice din acest system carstic aici, în interior, se formează proprii nori. Formarea peșterii datează de acum 2-5 milioane de ani și a fost „sculptată” de râul Rao Thuong care a erodat calcarul din Munții Truong Son, într-o zonă geologică veche de 400 de milioane de ani. Son Doong este unică, găzduiește propriul ecosistem, cu o junglă subterană, nori care se formează în interior din cauza diferențelor de temperatură.

Dar peștera are și stalagmite de până la 80 de metri, printre cele mai înalte din lume și „perle de peșteră” gigantice, de mărimea unor mingi de baseball. Două doline uriașe (găuri în tavan) permit luminii solare să pătrundă, susținând o floră și faună endemice, inexistente altundeva pe planetă. În 2013, peștera a fost deschisă publicului pentru tururi ghidate, dar accesul este strict controlat pentru a proteja ecosistemul fragil. Expedițiile durează patru zile, costă aproximativ 3.000 de dolari și includ traversarea junglei, escaladarea și înotul prin râuri subterane.

Doar 1.000 de turiști sunt acceptați anual, între februarie și august, deoarece ploile abundente din sezonul umed fac peștera inaccesibilă. Drumul este anevoios: o drumeție de două zile prin junglă și o coborâre de 80 de metri pe frânghii sunt necesare pentru a ajunge la intrare. De-a lungul timpului, au existat propuneri controversate, precum construirea unui teleferic pentru a facilita accesul turiștilor, dar UNESCO și ecologiștii s-au opus vehement, avertizând că astfel de proiecte ar putea distruge ireversibil mediul virgin al peșterii. Dacă ați crezut că ați văzut tot ce se poate vedea, iată că peștera Son Doong, cunoscută drept cea mai mare peșteră naturală din lume, și care se află în Parcul Național Phong Nha-Ke Bang, provincia Quang Binh, din Vietnam, vă poate surprinde cu minunățiile ei unicat. (George V. Grigore)


De câte feluri sunt horele? De patru anotimpuri!…

Poate vă miră întrebarea mea, dar timpul a făcut ca să distileze diferitele tipuri de dansuri create poate în momente de transă, când dansatorii simt legătura cu divinul. „Cea mai veche descriere a unei hore (făcută de vestitul Dedal, în cinstea Ariadnei, la Cnosos) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi” din Peninsula balcanică, cum ne spune Herodot. „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime / Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă. / Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii / Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul / Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, / Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate / Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă / Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-I / Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă. / Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec / Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul / Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, / Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”. Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi” , şi anume scripca, naiul şi cobza. Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

Pentru că sunt „vrăjitoare” prin dezlănțuirea lor, despre hore, în 1714, domnul de Guys, publica la Londra, o carte în care susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează prin Balcani sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul. Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”. Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore… Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”. Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni: „Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc. Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin. Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă: „Viaţa la Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc (Bărbunc înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc Werbung) se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos, se afla o ladă mare, plină cu chipie ostăşeşti. Primprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul… În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindireu Ţiganul zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce jurau sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţei, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor”. Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6-7.000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic, actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora. Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a tracilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind traci și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic. În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie tracilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru. În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem: „De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„. Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație„. În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături. Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie. Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. La nunți, când dansatorii se pornesc, hora este primul dans mai timid care începe. Socializând apoi, din horă de desprind flăcăi – călușari, și perechi „titireze” ce punctează spațiul de joc.


Oare, chiar sunt vinovați pentru orice toți slujitorii sfintelor altare?!…

Asistăm în ultimi ani la o campanie fulminantă și furibundă împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, împotriva Patriarhului, a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor Ei!… Sunt de-a dreptul uluit de virulenţa cu care este atacată, decredibilizată, pe toate fronturile, instituţia Bisericii, în orice context şi orice împrejurare, (de)sigur în special, Biserica Ortodoxă Română (BOR)!… În aceste condiții, în astfel de împrejurări, se generalizează, se speculează chiar foarte mult, plecându-se de la niște exemple punctuale, se fac tot felul de afirmații, care mai de care mai nefondate, neverificate, nedocumentate, neargumentate sau mai exagerate, că sunt de vină, că nu sunt, că s-a întâmplat ceva, din cauza lor sau nu, că au săvârşit ceva, cu premeditare, în mod intenţionat sau nu, clar şi limpede, adjudecat: ei sunt de vină!… Mai ales preoţii, slujitorii sfintelor altare, ei sunt autorii, morali, ai tuturor relelor săvârşite, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, în Biserică!… Ce mai, sunt nişte adevăraţi inculpaţi şi, de-a dreptul, infractori!… Că, de, despre vinovaţi fără vină nici nu mai încape vorba!… De greşeală/eroare umană şi de iertare creştină nici că mai poate fi vorba!… Preoţii, slujitorii altarelor noastre, oarecând o categorie profesională şi socială ce se bucura de un anumit respect în societatea românească, au ajuns, astăzi, să fie arătaţi, pentru orice, oriunde şi oricând, cu degetul!… Nu mai contează deloc lucrurile bune pe care le împlinesc, sfintele slujbe pe care le săvârşesc, misiunea, apostolatul, propovăduirea şi filantropia şi activitatea pe care o realizează, cu timp şi fără timp cei mai mulți dintre slujitorii sfintelor noastre altare!…  Gata, nu mai ţinem cont de nimeni şi de nimic!… Nu mai ţinem seamă nici de faptul că putem foarte uşor afecta/altera imaginea, viaţa şi slujirea preotului, care este şi el, om, cu probleme, cu lipsuri şi greutăţi, cu familie şi copii, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, nuuu!…

Nu ne mai interesează nimic din toate acestea!… Dăm în el cât ne ţin puterile!… La ce bun să mă intereseze dacă unul ca acesta suferă, pe (ne)drept sau nu, ce să mai zic de familia lui! Pe cine mai interesează acest aspect ori detaliu, că doar noi suntem îngerii luminii, ai dreptăţii şi echităţii, etice, sociale, înţelegeţi?!… Ce să mai, la deal la vale – noi vom restabili toată ordinea, socială, materială, culturală, naţională poate chiar cosmică, şi, îndeosebi, de ce nu, pe cea religioasă şi spirituală, cum n-a mai fost de când lumea şi pământul!…

Ce să mai! Veţi vedea dumneavoastră, ce şi cum!… Aşa că, vă rugăm frumos să nu vă jucaţi cu noi, ăştia, luminaţii şi purificaţii, sau purificatorii!… Nu mai stăm, prea mult, ori chiar deloc, să verificăm, să ne elucidăm/edificăm, nu, nici vorbă, că doar noi trăim într-o societate, absolut corectă, onestă şi cinstită, nu vedeţi, în care domină numai dreptatea, onestitatea, corectitudinea, echidistanţa, empatia, solidaritatea, altruismul şi percepţia, absolut corectă, adevărată şi obiectivă a tuturor lucrurilor! Nu-i aşa?! În care ne amestecăm unii în treburile altora cu motivul şi scopul, sincer, de a le îndrepta şi corecta, căci până să intervenim noi, mărita societate ideologică, liberă, democratică şi civilă, nimic nu era la locul şi la rostul lui!… Iar dacă ceva din toate acestea nu funcţionează la parametri maximi sigur, instituţia Bisericii cu slujitorii ei, sunt de vină, fără nici o discuţie, nu-i aşa?!…

Poate că ar fi totuşi, foarte bine dacă ne-am vedea fiecare de treaba, de activitatea şi de acţiunile şi de problemele noastre, ale fiecăruia în parte, scoţându-ne, în primul rând, bârnele din proprii noştri ochi şi abia apoi, paiele din ochii altora, fie ei şi sacerdoţi, slujitori ai Sfintelor Altare, care, dincolo, de o pregătire/o calificare, de care pare-se că nu mai ţine nimeni seama, nicăieri, sunt oameni, ca şi noi, ăştia – ultracorecţii şi ultraobiectivii, care stăm, ca hienele şi jivinele, la pândă şi la vânătoare, de vrăjitoare ori, la pescuit în ape tulburi!… Poate că ar fi mai indicat să-i cercetăm şi să-i cunoaştem mai bine, pe toţi aceşti slujitori ai Bisericii, tineri sau bătrâni, preoţi (de) la ţară sau (de) la oraş şi, s-ar putea să ne bucurăm, realmente, de nişte surprize deosebit de plăcute, nemaivorbind de folosul spiritual al unei întâlniri/întrevederi/convorbiri sincere cu un Părinte Duhovnicesc!…

Haideți! Ce ziceţi? Încercăm? Eu vă asigur că merită, iar, după aceea mai stăm de vorbă!…


Simpozionul Internațional de Creație „Banja Dvorovi 2026″…

În peisajul cultural al Bosniei și Herțegovinei, Simpozionul Internațional de Creație „Banja Dvorovi” s-a impus, în doar câțiva ani, ca una dintre cele mai importante întâlniri dedicate artei contemporane din regiunea Balcanilor. Ajuns în 2026 la cea de-a cincea ediție, evenimentul confirmă maturitatea unui proiect cultural care reunește artiști plastici din numeroase țări și creează punți de dialog prin intermediul artei.

Organizat în cadrul complexului balnear Banja Dvorovi, în apropierea orașului Bijeljina, simpozionul aduce împreună în acest an artiști din Serbia, Bosnia și Herțegovina, România, Croația, Canada, Muntenegru și Slovenia, oferind un context favorabil schimbului de experiență, dialogului intercultural și dezvoltării unor colaborări artistice internaționale.

De la prima ediție, desfășurată în anul 2022, proiectul a cunoscut o dezvoltare constantă, atât prin numărul participanților, cât și prin amploarea activităților culturale asociate. Inițiat sub coordonarea directorului Băii Dvorovi, Milorad Zekić, evenimentul a devenit un reper cultural pentru regiunea Semberija, contribuind la promovarea patrimoniului local și la consolidarea imaginii orașului Bijeljina ca centru al creației artistice contemporane. Timp de mai multe zile, artiștii participanți lucrează în ateliere deschise, inspirați de peisajul generos al Semberiei, de atmosfera stațiunii balneare și de întâlnirile umane care se nasc firesc într-un asemenea context. Rezultatul este o colecție diversă de lucrări care realizate în tehnici variate și perspective artistice originale.

România este reprezentată la acest eveniment de artistul vizual timișorean Costin Brăteanu. Dincolo de dimensiunea artistică, simpozionul reprezintă și un exercițiu de diplomație culturală. Participanții devin ambasadori ai propriilor comunități și, în același timp, promotori ai valorilor culturale ale regiunii gazdă. Curatorul acestei ediții este fotograful Bożidar Vitas din Beograd.

Ediția a V-a a Simpozionului Internațional de Creație „Banja Dvorovi” demonstrează încă o dată că arta poate depăși granițele geografice, lingvistice și culturale. Într-o perioadă în care dialogul și cooperarea sunt mai necesare ca oricând, întâlniri precum aceasta oferă un exemplu de solidaritate creativă și de respect reciproc, transformând Banja Dvorovi într-un veritabil loc al întâlnirii dintre oameni, idei și expresii artistice. Printre artiștii vizuali invitați se numără Irena Gayatri Horvat, Ljiljana Nedeljkov, Dragan Pantelić Bebek, Miroljub Marjanović, Olivera Adzić, Djordje Stanić, Ivica Andjelković, Lojze Kalinšek, Žarko Djukić, Svetlana Miladić, Anatolij Ivakin, Milinko Ristović, Zoran Zograf Suvajac, Mihailo Gligorić, Božidar Joksimović, Caka Kovačević, Mirjana Vuksanović, Dobrica Obradović, Mile Albijanić, Dragan Batinić, Vldimir Stjepanović, Djuro Lubarda, Dragan Tasić sau Bato Djokić.

A consemnat Costin Brăteanu


Tu, Fiică Basarabie, nu te lăsa învitregită de interesele lotrilor vremelnici!…

Întrebarea ne doare, ne arde, ne mistuie… Ne seacă a nevoie de a o pune… Căci, totuși, noi, noi cum ar trebui să ne simțim?… Cum ar trebui să ne fie simțul, crezul, încrederea, doinirea de Patrie-Mamă și fiică în aceste clipe?… În care Chișinăul spune întregii Europe că are în buzunar „varianta B” a intrării în UE: prin reunirea cu România… Păi’ asta a ajuns Patria-Mamă pentru conducătorii Moldovei? „Varianta B”, de la și altele?… Cum i-am mai putea privi noi în ochi pe toți acei semeni ai noștri din Țară care, pentru Fiica Basarabia, au acceptat atâtea și atâtea sacrificii?… Ce le-am mai putea spune bătrânilor, mamelor, copiilor, ce vor fi crescut și ei între timp, ajungând a-și pune de drept propriile întrebări, de la care am tot luat atâtea decenii pentru a ne ajuta frații?… Cu donați, cu împrumuturi nerambursabile (nu de către ei, ci mereu rostogolite în bugetele Patriei-Mamă, căci, oare, ce mamă nu ar da tot ce are mai bun fiicei sale?!), cu energie electrică și gaze, combustibili… Toate, fără de preț pentru urgențele pe care le aveau, dar și fără de preț pentru încasările la visteriile noastre… Cum ar trebui să ne numim, noi singuri, în urma acestei palme trântite, nu de Europa, nu de alte țări pizmașe spre dimensiunea europeană pe care am avea ca țară de drept reîntregită, ci de ea, nu Basarabia străbunilor, ci Moldova politicienilor? Căci este o grea palmă dată peste fața Patriei-Mamă… Da, sigur, o va ierta!… O vom ierta, căci, știm că nu ea, Basarabia Reîntregirii, a cuvântat… Ci aceia care o țin ostatică pentru interesele lor de arvunire… Politicienii… Aceiași oriunde în lume… Care și-ar vinde și mamele, și fiicele pentru un folos cât e mic… Și o vom ierta… Dar vom putea uita?… Vom putea uita ziua în care odrasla s-a obrăznicit mustind a interes european?… Vom putea uita această ofensă a fiicei către Patria-Mamă?… Chiar de știm că aceste vorbe pocite au fost puse pe buzele ei; și nu ea este de vină… Căci, nici de ne-am fi fost ca frații învitregiți de timpuri, asemenea cuvinte nu ar fi trebuit să se spună… Nu dinspre aceia ce au așternut și dinspre ei poduri de flori…

Sigur, cei ce au vorbit acum a învitregire (înnodate pe vecie să le fie limbile!), sunt politicienii moldoveni… Aceia care, când o să-i ardă din nou frigul la urne, și nemulțumirile sociale din privațiuni și lipsuri, o să ne liniștească prin vorbe dulci, de amăgire… Că au vorbit „doar într-o doară”… Dintr-un interes politic european, imediat… Nu din cuget și simțire (că ei oricum nu au), ci doar pentru a-și securiza și chiar maximiza șansele de aderare la UE… Dar, într-un fel, este și vina noastră… Pentru că am asistat nefiresc de detașați la felul în care au mers spre UE cu Ucraina, alegând să treacă pragul în familia europeană, ca orfanii, de mână cu niște străini… Deși puteau fi de multă vreme în UE de ar fi ales drumul Reîntregirii cu Patria… Au ales însă un străin… Ba, încă unul ce le-a mai făcut amar de rău prin vremuri… Dar nu oamenii simplii, aceia care fac Unirile, Reunirile, Reîntregirile, și de care se tem politicienii, au ales acel drum, ci, iată, niște conducători vremelnici… Loaze, lotrii… Aceiași peste tot… Dar am tăcut la vremea respectivă… Nu i-am întrebat pe conducătorii de la Chișinău ce au primit, ce și-au arvunit pentru sine, pe și în numele de partide și false curente de țară… Ce au avut de câștigat? Ce le-a promis Ucraina, prin liderii de la Bruxelles, și nu ar fi avut în casa acasă doar în România?…

Da, astăzi, pare că Bruxelles -ul schimbă „foaia”… Iar visul Moldovei de a păși rapid în UE, cu „vecinul”, tot mai vitreg cu ea, în același ritm, se cam năruie, politicienii de la Chișinău încercând să-și joace toate „cărțile”… Nu contează pentru ei că s-au așezat cu picioarele peste podurile de flori… Că au călcat sub ele năzuințe din cuget și simțire… Din inimă și suflet… Iar vorbele de acum ale conducătorilor politicii ai Moldovei, nu cei de un stat și un sfat cu țara, ci arvuniți intereselor bruxeleze și scopurilor ucrainiene, nu sunt poate pentru noi… Ci parte a unui mesaj (din disperare, de șantaj) la adresa unei Europe care pare că vrea să decupleze Moldova de la locomotiva ucraineană, căreia i s-a atașat, sfidând podurile istorice de flori ce o așteptau pe drumul firesc de reîntregirea cu acasă… De aceea trâmbițează acum, că, dacă nu vor avea și ei un parcurs de aderarea la UE similar cu al Ucrainei, vor apela la „planul B”… Și da, este o mitocănie!… Care, fie ea și „motivată” pragmatic, tot mojicie rămâne!… Și oricum, astfel de amenințări nu vor convinge UE să decidă altfel decât îi cer propriile interese… Pentru că Bruxelles -ul nu se va lăsa intimidat de mesajul pe care îl dă Chișinăul printre litere… Faptul că, „varianta B”, de a intra în UE prin unirea cu România, îi va încurca socotelile, Bruxelles -ul trebuind să gestioneze, pe viitor, eventuala prezență în UE a unui stat mai mare, și la nivel de bugete, și ca număr de fotolii de europarlamentari, așa că ar trebui să-i fie înlesnit tocmai drumul „individual”, ucrainean…

Sigur, cuvintele „politice” au fost rostite… Și ne-au durut… Ne-au amărât cu gustul trădării vitregilor politicieni ai Moldovei… Și de acum vom avea, și de n-am vrea asta, de ce să fim îndoiți… Căci, dacă UE îi va da peste nas Moldovei, iar aceasta se va vedea obligată (sic!) să deschidă ca „dosar” imediat de aderare „varianta B”, unirea cu România, câtă încredere vom mai putea avea în politicienii de la Chișinău?… Înscăunați poate în parlamentul european prin parlamentul nostru național… Cum vom mai putea avea încredințarea, sau măcar încrederea, că nu vom fi trădați mișelește din vârful scaunelor în care poate se vor fi cățărat? Că nu ne vom trezi, după ce Moldova va fi intrat în UE prin mijlocirea dată de „planul B”, unirea cu România, că vom avea parte de mișcări secesioniste?… De un soi de MoldoExit, dar nu din UE, ci din Patria-Mamă…

Sunt întrebări care dor acum… Dar mai bine să ne ardă nevoia răspunsurilor, astăzi, decât să ne vedem sfărâmată ființa națională abia reîntregită… Atunci… Într-un posibil atunci…


SAFE nu ar fi trebuit emis de UE; este cu totul… unSAFE!

„Security Action for Europe” (SAFE), programul Uniunii Europene de înarmare de urgență a statelor membre ale UE, este pur și simplu toxic prin modul în care a fost conceput. De altfel, la câte necunoscute are*, precum și la câte suspiciuni majore de corupție sunt, acest program SAFE nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să polueze agenda publică a României. SAFE ne va adânci procesul de falimentar. SAFE va obliga la plată pe 45 de ani întregi generații, doar pentru că unii vor șpagă și capital politic de moment. SAFE este un program neconstituțional pentru că încalcă Tratatele UE. Nu o spun eu, o spune Roberta Metsola, care a sesizat CJUE pentru anularea programului. SAFE este total unSAFE: dacă SAFE se anulează, dar se păstrează o parte din efectele programului, sumele implicate (150 de miliarde de euro) vor fi suportate din bugetele statelor membre. României o să îi „revină” sarcina de a suporta cel puțin 4 miliarde de euro pe an, cel puțin până în 2030.

Punctul cel mai fierbinte al conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul UE, de o parte, și Consiliul și Comisia Europeană, de cealaltă parte, este încălcarea art. 122 din TFUE, care nu menționează înarmarea ca domeniu unde Comisia Europeană poate interveni temporar cu împrumuturi de urgență, fără a mai întreba Parlamentul UE. De altfel, NU EXISTĂ un text expres în Tratate care să permită acordarea de împrumuturi pentru apărare. Conform argumentației comisiei JURI (din care fac parte) a PE, care a stat la baza acțiunii lui Metsola, art. 122 TFUE nu este baza legală corectă pentru programul SAFE. Acest text permite măsuri de urgență dacă apar „dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”. Argumentul Consiliului și al Comisiei a fost că agresiunea geopolitică a Rusiei asupra Ucrainei a creat o criză de aprovizionare cu echipamente militare critice. Numai că: – Apărarea nu este energie sau economie; – Apărarea și securitatea militară au capitole dedicate în Tratate (Titlul V din TUE), sunt de competența statelor membre, iar nu de competența UE și nu pot fi strecurate mascat sub umbrela unei „crize economice sau de aprovizionare” generale.

Întrucât Tratatele exclud explicit competența militară directă a UE, art.41 alineatul (2) din TUE interzice finanțarea din bugetul UE a operațiunilor cu implicații militare sau de apărare.

Așadar, crearea unui fond de împrumuturi de 150 de miliarde de euro pentru înarmare este ilegală. Este un artificiu juridic care face de rușine întreaga birocrație UE. Mai grav este ceea ce poate face (și ceea ce trebuie să facă) acum CJUE. Metsola a cerut anularea SAFE, dar și păstrarea în parte a efectelor juridice ale programului, din încercarea de a drege busuiocul (și din necesitatea de a evita efecte catastrofice pe piața financiară și în societate). Numai că CJUE poate verifica din oficiu aspecte nesesizate de reclamant și poate dispune măsuri adiționale grave. CJUE nu își poate extinde competența din oficiu în afara Tratatelor, nu poate inventa proceduri noi și nu poate judeca chestiuni politice pure care nu îi sunt aduse în față. Cu toate acestea, CJUE poare ridica din oficiu probleme de Ordine Publică. Dacă Parlamentul European a cerut anularea SAFE invocând motive procedurale (Parlamentul a fost ocolit prin neutilizarea procedurii legislative ordinare), CJUE are dreptul și obligația ca, din oficiu, să verifice dacă UE avea competență materială să adopte SAFE. Dacă va constata că nicio prevedere din Tratate nu permitea un astfel de împrumut pentru apărare, CJUE va anula actul direct pe motiv de lipsă de competență a Uniunii, depășind simpla dispută procedurală dintre Parlament și Consiliu. Asta ar fi o adevărată bombă detonată în plin plan al Ursulei von der Leyen de federalizare a UE prin acapararea temei războiului și a competenței militare, de la statele membre, la UE.

Dacă SAFE se anulează, din orice motiv, dar mai ales pentru lipsa de competență, Comisia Europeană trebuie să își dea demisia de urgență. Parlamentul UE, din calcul politic sau politețe instituțională, a cerut CJUE ca, în caz de anulare, să mențină efectele programului SAFE până la adoptarea unui nou act. Dar aceasta este o chestiune strict politică, iar nu juridică. Parlamentul European susține nevoia de înarmare, dar vrea să forțeze Consiliul să folosească o procedură unde europarlamentarii au putere de codecizie, chiar dacă asta ar însemna modificarea Tratatelor sau acorduri interguvernamentale separate. Solicitarea de „menținere a efectelor” este o tehnică juridică (prevăzută de Articolul 264 TFUE) pentru a evita un haos financiar pe piețele de capital unde UE a emis deja obligațiuni pentru a finanța aceste împrumuturi.

Important: dacă programul SAFE este anulat, obligațiunile deja lansate de Ursula von der Leyen vor trece în sarcina statelor membre, inclusiv România. În cazul României, vorbim de 4 miliarde de euro anual, timp de ce puțin 5 ani. Vom fi obligați la plată pentru o uriașă gafă a UE (sau o forțare anti-constituțională a federalizării), iar nu pentru că există extremiști, rusofili, putiniști, conspiraționiști și eurosceptici. Și nici pentru că există MAGA sau Trump. totul e din cauza politicilor greșite și totalitare ale birocrației UE. Așa cum suntem obligați la sărăcie, privare energetică, insecuritate geo-politică și regres democratic tot din cauza birocrației UE. Nenorocirea este că UE avea un precedent de la CJUE, care ar fi trebuit să oprească din fașă ideea programului SAFE: Ursula nu s-a deranjat de acest precedent și nici de Tratate. Așa a învățat ea că trebuie să facă, de la Carl Schmitt, ideologul juridic al celui de-al treilea Reich. Voila: Curtea de Justiție a UE a limitat drastic interpretarea extinsă a art.122 TFUE în Cauza C-370/12 (Pringle); CJUE a statuat că art.122 TFUE are un caracter strict excepțional și temporar. Textul nu poate fi folosit ca bază legală permanentă pentru a stabili mecanisme de asistență financiară generală sau pe termen lung. CJUE a subliniat că „dificultățile grave” menționate de text trebuie să fie exclusiv de natură economică sau de aprovizionare fizică, interzicând extinderea clauzei către politici structurale care nu au legătură directă cu urgențele pieței interne.


România, sclava UE și a „Marii Resetări”…

România este dusă spre desființarea ca stat și dispariția ca națiune… Momentan, Ilie Bolojan, cel mai distructiv prim-ministru din istoria României a primit bilet de evacuare, dar nu merită să fie liber. Pentru tot răul făcut românilor trebuie judecat… Strigoaica de la Buxelles, ginecolog la bază, care a făcut zeci de avorturi statelor membre și pe care nimeni n-o trimite în celula cu zăbrele în cazul afacerii Covid și sumelor însușite ilegal pentru milioanele de vaccinuri, creația a criminalului schizofrenic Bill Gates, este întruchiparea camuflată a Doamnei cu coasa în uniformă nazistă. Ea dictează în teritoriile incluse în lagărul concentraționar „Auschwitz 2”, supranumit Uniunea Europeană, profitând de cozile de topor înscăunate la conducerea fostelor țări, actualmente teritorii sub ocupație militară americană, franceză și a altor naționalități. Să ne aducem aminte de cele mai mari scandaluri legate de numele său. În perioada în care Ursula von der Leyen a deținut portofoliul Apărării a fost acuzată că a acordat pe degeaba contracte de sute de milioane firmei de consultanță McKinsey și unei firme de IT (numai contractul IT valora 390 de milioane de euro) fără ca respectivele companii să presteze servicii pentru banii primiți. Comisia parlamentară care a investigat cazul său a acuzat-o că a distrus dovezi legate de cele două cazuri, însă după ce au înaintat dosarul procurorilor, aceștia au spălat dosarul. Același lucru s-a întâmplat în cazul fraudei generoase a vaccinurilor. Alt mare scandal legat de numele Ursulei a fost cel al navei școală „Gorch Fockˮ a marinei militare germane, lansată la apă în 1958, navă care avea nevoie de reparații capitale. În 2015, ministerul condus de Ursula a anunțat că reparațiile la Gorch Fock, vor costa 10 milioane de euro, însă, la finalizare, Ursula a umflat suma la 185 de milioane de euro. Tot în 2015, grupul de cercetători voluntari „VroniPlag Wikiˮ, specializat în demascarea plagiatelor, a acuzat-o pe Ursula von der Leyen că și-a plagiat teza de doctorat din 1990. Conform raportului întocmit de acest grup, 43,5 la sută din paginile tezei de doctorat fuseseră plagiate, iar în 23 de pagini au fost folosite citate, fără a se specifica de unde provin. Comisia de analiză a plagiatului, condusă de un bun prieten al Ursulei, a declarat că teza conține un plagiat generos, dar nu i-a retras titlul de doctor pentru că, potrivit comisiei, Ursula „n-a plagiat cu intențieˮ.

Iată că, ginecoloaga plagiatoare conduce Europa fără să aibă coordonate sănătoase necesare. „Toată viața ei, Ursula a fost fiica, succesoarea, cancelarul de rezervă – niciodată ea însăși”, cum scria în 2020 jurnalistul și scriitorul britanic Ben Judah. Pe lângă o Europa osândită la sclavie, haos, înarmare, război, sărăie și prăbușire economică, numele Ursulei rămâne în memoria colectivă cu dopul legat de sticla de plastic, cu etichetele hainelor care zgârie, cu interzicerea prunelor pentru că provoacă diaree. Nu râdeți, astea au fost probleme majore dezbătute de Ursula în plenul PE. Nu puținele critici din Parlamentul European (Comandamentul Auschwitz 2) la adresa Ursulei von der Leyen s-au izbit de „invincibilitatea” strigoacei și a celor care au pus-o acolo, deși în țara sa de origine a comis numai fapte reprobabile. Se pare că acest reziduu murdar – pe care WEF și Bilderbergii îl folosesc pentru realizarea țelului final, „Marea Resetare” – este distrugătoarea țărilor cere au făcut imprudența catastrofică de a adera la „Auschwitz 2”. După ce, în relativ recenta „vizită de lucru” din Bulgaria, unde bulgarii au „cosmetizat-o” cu ouă clocite (bulgarii patrioți, nu ca cetățenii românii care încă dorm și când se intonează „Deșteptă-te, Române”, a aterizat la baza Kogălniceanu, ca să dea porunci proștilor. Chiar dacă ar fi posibil să ne apărăm, din păcate, România mai are armată doar cu numele și armament doar pentru trei ore de război. Adevărații specialiști în domeniul militar fiind transformați în civili și înlocuiți cu civili îmbrăcați în uniforme militare, ceea ce dovedește valabilitatea declarației unui militar de carieră: „General arm. dr. Eugen Bădălan, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, spune că armata noastră este praf, iar Art.5 din Tratatul NATO este o vrăjeală. Ei, acum vor sări mulți, că nu, că să vezi, vor zice că generalul Bădălan e plutonier și habar nu are ce vorbește, ș.a.m.d… „O clipă, că ne lămurim: efectivele militare, prezente pe teritoriul României în acest moment, atât românești, cât și străine, Nu sunt pentru a ne apăra da atacuri din afară. Toate aceste efecte viețuiesc pe teritoriul României pentru a reacționa în forță în cazul unei revolte populare. Nu există suficientă încredere în structurile de forță autohtone. România, prin baza de la Mihail Kogălniceanu, va fi punctul de lansare al unui atac al UE (NATO) asupra Federației Ruse. Asta poate declanșa o revoltă. Acesta este adevărul care vi se ascunde. Din acest considerent Ursula von der Leyen a vizitat Mihai Kogălniceanu. Bolșevicii de la Bruxelles nu vor să stingă conflictul ruso-ucrainean, fiindcă în acest răstimp se înarmează. Au nevoie de câțiva ani. Pe urmă, vor ataca. Acesta este și adevăratul motiv pentru care în România s-au anulat alegerile”[1] (Mitică Pinciuc).

Vânătoarea patrioţilor români şi eliminare lor din circuitul valorilor naţionale sunt la ordinea zilei mai ales după ce neromânul Vexler și Institutul pentru Studierea (?) Holocaustului în România „Elie Wiesel” și-a bătut joc de valorile noastre naționale. Printre condamnaţii „în contumacie se regăsesc: – Mareșal Ion Antonescu (2 iunie 1882 – 1 iunie 1946), Conducător al Statului, asasinat la Jilava; – Nicolae Ceauşescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989), primul Preşedinte al României, asasinat în sfânta zi de Crăciun; – Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995), cetăţean român decedat în Franţa; – Mircea Eliade, membru post-mortem al Academiei Române (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986), acuzat ca antisemit şi adept al Mişcării Legionare; – Mihai Eminescu, membru post-mortem al Academiei Române (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – asasinat; – Radu Gyr (2 martie 1905 – 29 aprilie 1975), – întemniţat politic; – Nae Ionescu (16 iunie 1890 – 15 martie 1940), jurnalist, – întemniţat politic; – Nicolae Iorga, membru post-mortem al Academiei Române – asasinat; Constantin – Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)), filosof – întemniţat politic; – Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991) – întemniţat politic, absent! Interzis!; – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952), – întemniţat politic; – Octavian Goga (1 aprilie 1881 – 7 mai 1938) poet, publicist şi om politic – bust demolat…

Scapă-ne, Doamne de trădătorii de Neam și Țară!


Comoara antică descoperită în Pădurea Râioasa (Buftea)

Un grup de arheologi amatori și detectoriști au găsit un tezaur monetar, cu o posibilă vechime de 2.300-2.400 de ani, într-un vas ceramic a cărui datare va fi foarte importantă. Pe baza inscripțiilor și reprezentărilor de pe monede acestea ar fi grecești, spun cei care le-au descoperit. Tezaurul a fost predat autorităților și va intra în circuitul muzeal cât mai curând posibil. Cum s-a ajuns la această descoperire? Atunci când timpul le permite, cei cinci prieteni merg prin pădurile mai apropiate sau mai îndepărtate de Capitală pentru a-și încerca norocul în găsirea unor obiecte vechi cu detectoarele de metale. Astfel, sâmbătă, pe 29 mai 2021, într-o pădure de lângă localitatea ilfoveană Buftea, la un moment dat, unul dintre aparate a oferit un indiciu legat de prezența unui obiect metalic în pământ. Săpând cu grijă, au găsit un vas ceramic îngropat cu gura în jos. Cu mare grija au săpat în jurul vasului pentru a nu-l deteriora. După scurt timp, au făcut descoperirea atât de mult așteptată. Ulcica de ceramică era plină de monede din argint.

Ionel State (43 de ani) este detectoristul care a făcut descoperirea, asistat de prietenii săi: „Inițial am crezut că e doar un ciob, fiind doar fundul ulcelei. Am continuat să săpam și am văzut că e o ulcică. În momentul în care am scos-o, am avut o senzație de euforie, nu știam dacă e adevărat și în momentul de față sunt încă în tensiune.” Bucuria lui a fost împărtășită și de cei cu care era în pădurea ilfoveană. Dacă inițial părea că sunt doar câteva monede, cu ajutorul prietenilor săi, a scos la lumină mica comoară împrăștiată pe o suprafață de aproximativ 1,5 metri pătrați. La început au ieșit la iveală două monede de dimensiuni diferite, după care au scos din pământ ulcica bine conservată, aflată sub un capac de ceramică, plină cu tetradrahme și monede Ilyria – Apollonia, vechi de aproximativ 2.500 de ani. Toată operațiunea a durat aproximativ trei ore. Apoi detectoriștii au predat monedele autorităților și după curățarea și inventarierea lor a reieșit faptul că sunt în număr de 210 drahme și tetradrahme grecești, de secol IV î.Hr.

Cel mai probabil, tezaurul monetar ar fi fost îngropat în pământ de vreun fugar sau de un grup de fugari care fugeau de vreo amenințare. Poate că monedele au fost îngropate pentru ca ulterior să fie recuperate de proprietari. Detectoriștii amatori au anunțat mai întâi autoritățile din Primaria Buftea, apoi specialiștii din cadrul Muzeului Județean Dâmbovița (?). Tot procesul de predare și inventariere a durat în jur de 4 ore. „Toate monedele le-am predat conform legii la primăria Buftea”, ne spune Ionel State. El are acest hobby de aproximativ trei ani și a mai descoperit în 2020 o salbă, formată din 68 de monede de argint, veche de 500 de ani, în pădurea Băneasa. Sperăm ca noua descoperire să completeze istoria locurilor ilfovene de care aparține în prezent, iar tezaurul să fie expus în cadrul unui muzeu unde vor avea acces și locuitorii din Buftea, spre a se bucura de această legătură antică neașteaptată cu îndepărtatele meleaguri elene. (G.V.G.)