„Albastrele semne”

În această vară, cu ploi rele, duşmănoase, demente, pe care le contemplu, fie noapte, fie zi, din singurătatea mea cvasi-absolută, am avut şansa, prin lucrarea indescifrabilă a hazardului, să citesc o delicată carte de poezie – un librito – intitulată frumos, Albastrele semne, şi semnată de Doamna Doina Bogdan-Dascălu, cunoscutul lingvist, eseist şi dascăl universitar timişorean. Volumul a fost publicat în 2010 (cum de l-am descoperit abia acum?), la Editura Anthropos, din Timişoara, şi cuprinde doar 41 de poeme de  mici dimensiuni, fiecare dintre ele fiind însoţit, pe pagină separată, în stânga, cu inspirate ilustraţii. Autorii acestora: Liliana Olaru şi Bogdan Mihai Dascălu. Pe Coperta I – „Hieroglife”, pictură de Evelyne Elmasry.

Întâlnirea cu Albastrele  semne  m-a tulburat. Ce forţă (reţinută) a gândului, a imaginaţiei şi a simţământului! mi-am zis, şi mi-am reconfirmat, la capătul unor reiterate lecturi. Câtă subtilă cunoaştere a resurselor limbajului! Ce acurateţe în formularea ideii! Şi câtă discreţie în confesiune!

Iată:

„Totul

Este

Atât

De pur,

Încât

Văd

Cerul

Cum

Ne respiră”.

(Tandreţe)

Sau:

„Din ziarele

Duse de vânt,

Ne ajung

Cimitire

Fără de cruci.

Şi chipuri

Ale nimănui,

Încercănate

De panică”.

(Pan)

Şi încă:

„Soarele

Îşi strecoară

Prin mine

Culoarea.

Înveşmântată

În frunze,

Presimt

Pământul.

Alunec”.

(Pastel)

(Din păcate, nu am putut reproduce tectonica specială a textelor, aşezarea în trepte a stihurilor acestora, atât de fin caligrafiate).

Doamna Doina Bogdan-Dascălu scrie o poezie de factură existenţială, de aparenţă minimalistă, generată de ceea ce am numit cândva şocul thanatic şi hrănită, constant, de o angoasă trăită decent, superior, neclamoros, la nivel precumpănitor reflexiv, de o angoasă consumată în nemărginirea tăcerii lăuntrice („tăcerea gândului”), şi comunicată atât subliminal, paralingvistic (cf., între altele, tectonica însăşi), cât şi prin lapidare enunţuri vag-aluzive, ori prin sugestie:

„Nici

Un cuvânt.

E vânt.

E tot vânt.

Din

Ascunsele

Ganguri,

Mă luminează

Plete

De întuneric”.

(Târg II)

La fel:

E toamnă

Târzie.

Şi soarele

Cade,

Strivit,

Printre crengi.

Singuratici

Copaci

Semne

Ne fac

Spre veşnicie”.

(Alpha)

Sau:

„Plăpândă

E

Steaua

Iubirii.

Ci

Nesfârşită-i

Tăcerea”.

(Rugă)

Ori acest memorabil strigăt, şoptit în afară, asurzitor în sinele profund:

„Ce departe

Eşti,

Ce departe

Sub cupola

De umbre!

Doar

Vântul

Mişcă

Fereastra.

Doar vântul”.

(Dor)

În acest univers liric şi conceptual, timpul se scurge pe dimensiunea aşteptării, eventual a îndoielii, a ezitării, a împăcării, mai rar, poate, a panicii (este, aşadar, interiorizat, este pe de-a-ntregul subiectiv, ca şi „ţipătul” – „Aud/ Ţipătul,/ Numai/ Eu/ Îl aud” – Deplinătate):

„Sub

Soarele

Încă

Nerăsărit,

Mă privesc

În

Nenăscutele

Umbre”.

(În aşteptare)

Iar spaţiul, subiectiv şi el, este esenţializat, fie pe orizontalitatea drumului spre tăcerea eternă şi spre negură:

„Un pas.

Încă

Un pas

Şi ceaţa

M-ascunde.

Abia

Îl mai aud

Pe cititorul

De urme”.

(Încet);

fie pe axa semică teluric – astral. Altfel spus, pe de o parte: cer, soare, lună, stele (termen dominant); pe de alta, pământ, peşteră, gang, melci, cârtiţă, Căţelul Pământului, urmele. Între cei doi poli, între cele două mari repere cosmice, eul îşi consumă neliniştea, contemplând „semnele albastre” ale lunecării, ale căderii: mişcarea frunzelor, a culorilor, ploaia, pletele, brăzdând autarhia tăcerii, reflectându-se în mari oglinzi, şi sporind senzaţia de abisalitate. Pe alocuri, sub presiunea imensă a brevilocvenţei, angoasa abia dacă mai poate fi stăpânită:

„Plouă

Deplin.

Plouă

Cu peşti

Zvârcolitori

Spre

Oglinzi

Larg

Deschise”.

(Geneză)

Are dreptate, ca întotdeauna, Psalmistul: El hombre es insondable, su corazón es un abismo. Puritatea uranică şi sinistra lăcomie a ţărânii se confruntă, nemilos, în chiar  genunea interiorităţii:

„Căţelul

Pământului

Mă latră

Din ganguri

Nocturne.

Cineva

Mă caută

În văzduh,

Mă caută

În piatră.

Drumul

Mi-l luminează

Amintiri,

Cu deschisele

Guri”.

(Târg I).

Nobilă carte, ce străluceşte puternic, contrastiv, şi nimicitor, într-o vreme  a derutei, a despiritualizării şi a mizerabilismului în literatură.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*