Arhiva zilnică: 15 ianuarie 2016

Butoiul cu pulberi al riscului de țară…

Data: 9 decembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Sigur, mai aveau o variantă ca Iohannis să rămână în fruntea statului peste termen… Pentru că, privind câștigătorii și perdanții mizerabilului matrapazlâc la care s-au dedat judecătorii CCR, despre un singur câștigător poate fi vorba în mod real… Iar prin comparație cu un al doilea model posibil de intervenție pentru justificarea prelungirii mandatului lui Iohannis, opțiunea folosită, prin invalidarea executată contra țări, la ordin, de către CCR, a fost, pe departe, cea mai ușor suportabilă pentru societatea românească. Pentru că singurul alt scenariu prin care se putea asigura prelungirea mandatului (a)președintelui era aruncarea țării într-un conflict. Și nu unul intern, căci nici o nesupunere civică și nici o răfuială în „idei”, păreri (chiar și ale unor „părerologi” și „influenceri” de serviciu) nu ar fi dus garantat la un război civil, dar țara putea fi târâtă în conflictul pe care îl vrea UE pentru nevoile geo-politice ale unor schizofreni care conduc destinele deja unei umanități, prin împingerea noastră în războiul altora… O implicare ce ar fi venit mănușă nevoilor criminalilor de oameni, de țări, de constituții, de națiuni… Și totuși, chiar dacă am căzut în butoiul cu pulberi al unui posibil risc de țară prin decizia CCR, și nu prin împingerea României într-un conflict armat (extern), asta nu înseamnă că lunile ce îi vor fi rămas lui Iohannis ca președinte nu ne vor duce, gradual, acolo… Ba, poate chiar pentru asta va fi fost nevoie de o extensie a mandatului acestuia până în primăvară… Că, între timp, vor crăpa, rând pe rând, încrederea românilor în justiție, în judecători, în alegeri și în legi, este un preț care oricum nu interesa pe nimeni… Pe nimeni dintre cei ce au pus la cale această execuție, nu a statului, ci a națiunii, a neamului și principiilor ei, a încrederi în valori, în libertate… Pentru că statul va merge mai departe în formele sale crăpate și alipite grotesc prin blaturi politico-guvernamentale, de sistem, de corporații și juridico-pamfletare. Dar națiunea va rămâne cu mari fisuri de încredere în ea însăși, de la celălalt spre celălalt, dar și de la fiecare spre sine… Căci, oare ce rost vor mai avea alegerile, ca proces, când indivizi nealeși vreodată, ci numiți și capitonați politic pe sinecura unei instituții prea independente față de orice posibilitate juridică, dacă nu de anulare a deciziilor dubioase, măcar de contestare și punere în discuție, când, dară, astfel de inși, aflați peste lege și țară, impun cu legea în mână (!) direcția trasată de sistem?

Iar dacă noi, cei din țară, ne-am simțit jigniți, umiliți, batjocoriți și anulați în drepturile inalienabile ale deciziile noastre din primul tur electoral de către CCR, oare cum se simt cei de afară, din Diaspora, care au fost practic opriți „pe viu” din exercitarea dreptului lor constituțional?! Oare cum se vor simți când vor fi din nou chemați la urne? La urnele decise de sistem? Ce vor simți ei la următorul scrutin? Mai ales aceia care, din respect pentru țara lor, au mers poate mii de kilometri și au făcut sacrificii pentru a-și exercita rolul de electori ai unei țări care și-a pus, nu-i așa?!, încrederea în fiecare dintre ei? Încrederea, și nu nevoia, de a vota strict ceva, așa cum a transformat sistemul actual servitutea electorală față de țară… Da, poate că o dată cu aceasta va fi fost știrbită și dragostea lor față de țară… Căci dragostea și respectul țării față de cel devotat ei sunt într-o simbioză a normalului, al firescului. Iar ilarul va fi complet în clipa în care poate că rușii ne vor ironiza spunându-ne că ne-am motivat nevoia de a fugi de sistemele lor chiar prin imitarea acelor sisteme, ajungând într-unele pe care poate nici ei nu și le-au închipuit atât de eficiente… Și vor trebui date multe explicații de către toți cei ce au luat această decizie… Doar că într-un sistem în care nu pot fi obligați să explice, să detalieze, să argumenteze mai mult decât ceea ce vor ei să spună, cel puțin la nivelul CCR, lucrurile vor rămâne la fel de tributare sistemului.

Un singur lucru ar mai acoperi din imensa pată de pe obrazul țări. Un singur gest ar putea da impresia, fie și parțial, a libertății de decizie rămase nouă… Demisia imediată a președintelui Iohannis… Poate singura „mișcare” prin care să ne convingă că nu el a fost beneficiarul real și direct… Demisia lui, și nu a judecătorilor CCR… Căci, aceia puteau demisiona până la momentul semnării hotărârii de anulare a dreptului de decizie a românilor… Acum vor trebui să rămână acolo, ca într-o piață publică a asumării deciziei… Căci doar când agora știrbă a CCR va deveni o piață publică a judecării actelor lor vom mai putea avea încredere într-o asemenea instituție… Într-un sistem… Și, în cele din urmă, în stat… Pentru că având un președinte aflat într-o prelungire nefirească a mandatului (fără o stare de urgență, fără un război, dar niciodată să nu spunem niciodată, nu?!), sistemul va avea garanția că, la momentul desemnării următorului premier, cel numit să formeze cabinetul dorit de majoritatea necâștigătoare la urne (psd-pnl-usr-udmr), dar impusă ca majoritate victorioasă prin blaturile asigurate de sistem, va fi cel trebuincios sistemului. Mai ales că tot la mâna CCR va sta validarea dreptului unui președinte aflat în afara mandatului de drept de a desemna premierul ce va forma noul guvern. Un guvern alcătuit din partidele necâștigătoare, dar dorite de sistem. Sigur, dacă va fi nevoie, acest CCR ar putea invalida și alegerile parlamentare dacă nu va avea deplina garanție a neatacării în justiție a procedurii de desemnare de către un președinte aflat în afara mandatului a candidatului ce va forma noul (vechi?) guvern.

Dar încă stăm bine…. Măcar pentru faptul că s-a decis că actorii anti-statali (menționați „în rem”, dar nenumiți) care au acționat și periclitat alegerile s-au activat prin intermediul unor candidați. Primul scos din joc înainte de linia de start, cel de al doilea aproape înlăturat prin linșaj media pe vari interpretări, dar, în cele din urmă, îndepărtat din urne cel mai neașteptat candidat. Iar lucrurile ar fi putut fi mai drastice pentru noi, dacă sistemul decidea cumva că actorii anti-statali au acționat, nu prin interpunerea, unor candidați „joben” ori „matrioșcă”, ci prin însăși… alegători, și ne trezeam cu drepturile noastre de a alege, nu doar de a fi aleși, suspendate! Eventual cu o armă la tâmplă… Cu arsenalul acelui război străin nouă…

Democrația a murit în România…

Data: 9 decembrie 2024 by Ionuț Țene

Poporul român este epuizat de atâta minciună, demagogie și manipulare. Și e chemat din nou la urne, cu cinism. Decizia Curții Constituționale, de anulare a turului I de la prezidențiale, doar la câteva câteva zile de cea din 2 decembrie, care valida alegerile din primul tur de scrutin pentru funcția de președinte, aruncă în aer democrația românească. Pentru românii care au votat, peste nouă milioane, este o lovitură de stat. Se votează până iese la vot candidatul pe care îl vrea sistemul? Am devenit țara în care Caragiale pare mai viu ca niciodată. Anularea alegerilor prezidențiale arată foarte clar că în România democrația a murit. Se votează până iese candidatul dorit de puterea protectoare și de sistemul controlat de rețeaua șoroșistă și de Washington sau Bruxelles? Așa pare situația în coordonatele de acum. Ce s-a întâmplat în câteva zile pentru ca judecătorii Curții Constituționale să voteze în unanimitate anularea alegerilor prezidențiale și reluarea procesului electoral de la început. Este un caz unic în Europa ca alegerile să fie anulate la funcția de președinte și reluate până când poporul înțelege să voteze cu candidatul impus de establishment.S-a anulat procesul electoral în timpul jocului în timp ce se votează în Diaspora. E curat neconstituțional.

Dacă au fost ingerințe în votul românilor în primul tur din 24 noiembrie de ce președintele Klaus Iohannis nu a demis vreun general din fruntea SRI, SIE și STS care au permis tehnic această viciere gravă a votului românilor? Nu am auzit ca un general „trădător” sau incompetent să fi fost demis. Dacă nu s-a demis înseamnă că votul a fost ori corect ori participăm la o mascaradă manipulatoare pentru anularea votului românilor. Când voi vedea generali SIE, SRI și SIE demiși că au permis vicierea votului din partea unei mari puteri atunci poate părea credibilă imixtiunea externă. Până atunci asistăm se pare la o lovitură de stat în care s-a anulat votul liber exprimat al românilor pentru interesele puterii protectoare și a Bruxelles. Acum se confirmă că România este o colonie cu acte, în care dreptul la vot liber exprimat al românului nu contează, ci doar candidații impuși de sistemul subordonat Washington-ului și UE.

Pe bună dreptate, Elena Lasconi are dreptate să să se revolte de anularea alegerilor prezidențiale, pentru că i s-au anulat din pix toți electorii, care au votat-o masiv în turul I, iar în turul II putea să iasă președintele legitim al României. Pa de altă parte, Călin Georgescu este actorul principal care a dus sistemul la anularea alegerilor. Abia acum avem dovada că era un competitor necontrolat de sistem. Evident în câteva zile s-ar putea să fie arestat pentru ca să nu mai creeze emoții sistemului care vrea să-și impună președintele/marota lui, ca să ducă în continuare corupția, slugărnicia, vânzarea activelor și resurselor satului, încă 35 de ani de acum încolo. Ciolacu care a spus că o votează cu două mâni pe Lasconi în turul II, ce va face acum. Își va retrage susținerea și se va auto-prezenta ca și candidatul perfect. Dar Ciucă cu cei 9 la sută? România se află în prezent la o cumpănă, în pragul unor revolte populare, pentru că s-a anulat votul liber consimțit și democratic și arată cetățenilor simpli că votul lor nu contează în fața intereselor sistemului și ale puterilor protectoare. Pe de altă parte CCR a oferit lumii întregi cum se compromite o democrație care repetă alegerile până iese cine trebuie, ca pe vremea lui Stalin sau în Coreea de nord. Dar să nu uităm că acest atac contra democrației și împotriva votului românilor a fost făcut ritualic într-o zi de sărbătoare pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, așa cum tot sistemul l-a ucis pe Ceaușescu în ziua de Crăciun pe 25 decembrie. Este cadoul otrăvit oferit de sistem românilor. Decizia CCR atentează grav la democrația, demnitatea și suveranitatea românilor și a României. Ca istoric închei cu certitudinea că cei care au pus la cale această lovitură de stat contra democrației românești vor ajunge nu peste mult timp să răspundă aspru în fața legii. Am intrat dară într-o dictatura. Toți care am votat în turul I trebuie să devenim de astăzi un corp unit în Apărătorii Constituției și ai democrației românești. Votul liber este arma noastră. Să ne apărăm până la capăt votul exprimat și anulat de un act administrativ impus. Să luptăm pentru votul nostru democratic până la capăt.

Trăiască România liberă, suverană și democrată!

Ura și la gară (că trăim tot din gargară)…

Data: 9 decembrie 2024 by Petru Jipa

Hai să nu spunem trădare de țară, să vorbim despre loialitate. A nu fi loial față de popor, este de obicei considerat o infracțiune gravă. Pentru trădarea de țară persoanele găsite vinovate de astfel de acțiuni pot fi supuse unor pedeapsă severe, inclusiv închisoare pe viață sau, în unele cazuri, pedeapsa cu moartea, în funcție de legislația națională. Un aspect important al trădării de țară este că adesea implică o dimensiune morală, în sensul în care cetățenii sunt puși în fața dilemelor între loialitatea față de statul lor și interesele personale, ori ale unei grupări mai mari, cum ar fi o minoritate etnică sau un grup politic. Această tensiune poate deveni deosebit de acută în situații de conflict sau instabilitate politică, când ideea de naționalitate și apartenență la un stat poate fi contestată. Astfel, trădarea de țară nu este doar o problemă legală; ea atinge și aspecte profunde ale identității și solidarității naționale, ridicând întrebări despre ceea ce înseamnă să fii loial unui stat și ce consecințe poate avea această loialitate.

Au inventat frici pentru a nu mai avea libertate, au inventat o discuție despre UE și NATO pentru a nu cunoaște adevărul. Politicienii noștri sunt adevărați inventatori, singurul lucru important este ca tot ei să fie la butoanele nevăzute ale vieții noastre. Nene Iancule recunosc, coana Joițica este damă bună pentru acele reclame pe care le făcea la televizor. Dar să nu uit, au apărut persoanele publice care spun: „eu votez cu”, „eu nu votez cu”… Lideri de opinie. Dragă domnule orice ai face este treaba domniei tale, ce rost are să ne povestești la gura televizorului despre marele efort intelectual pe care îl faci în contumacie?

Marele nostru Ion Luca Caragiale a rămas actual în ciuda trecerii timpului. El s-a născut în satul Haimanale (astăzi I. L. Caragiale) și a coborât în mijlocul orașului să dea piept cu adevăratele haimanale… politice. Dar și atunci ca și acum, au rămas aceleași haimanale. Că doar nu haina îl face pe om, dar îl face pălăria de fetru. Dacă și cu parcă se plimba în barcă, cu parâma groasă prinsă în angoasă. Glumesc…! Un scurt exemplu din piesa de teatru „O scrisoare pierdută”: -Ce-o să faci? Te joci cu puterea? -Ce să fac? Batem o depeșă la București, la minister, la gazete, scurt și cuprinzător: Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… Trădare! trădare! de trei ori trădare! -‘E tare! prea tare! n-o iscălesc. -Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă! -Așa da, o iscălesc! -O iscălim: ‘Mai mulți membri ai partidului”… Și dacă trădare nu e, PSD-ul iarăși, de…! Mari patrioți, mari oameni de bine. Doamna Lasconi grăiește în stilul „adânc”: „A spus și ambasadoarea SUA că alianțele nu sunt garantate pe viață. Acum suntem pe muchie de cuțit.” Dar un domn cu epoleți mari din USR marcase deja, el nu face alianță cu PSD-ul, astăzi se vor amanți pe datorie. Cum să piardă el ciolan(c)ul…? Și gata sus; la putere sus! Dar puterea pute rău a trădare de doi bani și a jale adâncă cu neicuța la o nuntă.

Presa din Europa este și ea mișcată în tratativele de rit (rit nu rât) românesc, ea consemnează cu mândrie proletară: Politico.eu: „Chiar dacă Georgescu ar fi înclinat să se retragă din NATO, acesta ar fi un obiectiv dificil de atins întrucât extrema dreaptă nu are majoritate în parlamentul țării. De asemenea, ar putea enerva românii, dintre care 88 la sută susțin apartenența la alianță, potrivit unui sondaj recent . Însă în sistemul politic în stil francez al României, președintele este șeful statului, comandantul șef al forțelor armate și responsabil de politica externă. A avea un NATO-sceptic în Palatul Cotroceni, așadar, ar putea crea mari probleme alianței; Georgescu ar putea copia cartea de joc a premierului ungar Viktor Orbán, de exemplu, și ar putea acționa ca un spoiler pro-Kremlin în cadrul NATO. O schimbare politică dramatică la București ar putea submina, așadar, rolul României ca unul dintre principalii actori de securitate regională ai alianței”. Înțelegeți…? Scopul suprem al vieții și morții noastre, este NATO. Marin Preda spunea în „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Astăzi am putea articula politic: dacă EU nu e, nimic nu e.

Tot Politico.eu, Carmen Păun 2 decembrie 2024: „Trump din România își pune ochii pe companiile străine.” (Un titlu bun, zic eu) „Călin Georgescu spune POLITICO, investitorii străini sunt prea răspândiți în sectoarele cheie de utilități datorită unui val de privatizări nejustificate. IZVORANI, România — În încercarea sa de a face România din nou mare, aspirantul ultranaționalist la președinție Călin Georgescu plănuiește o acțiune națională de autosuficiență care vizează marile companii străine cu operațiuni în țară. Georgescu a câștigat o victorie șocantă în primul tur al alegerilor prezidențiale din România din 24 noiembrie, parțial pe fondul unei campanii de a face țara mai puțin dependentă de firmele internaționale din sectoare precum alimentația, apa și energia. Al doilea tur va avea loc pe 8 decembrie. Victoria sa a stârnit temeri cu privire la poziția României în UE și NATO , iar ostilitatea sa față de investitorii din interiorul pieței unice a Europei este acum obligată să tragă semnale de alarmă la Bruxelles, fără a mai spune că ar putea oferi un pumn în intestinul propriu, economiei României.” Ce înțelegem de aici? Capul plecat sabia nu-l taie. Și așa trebuie să rămânem. Să mâncăm lăcuste (ciudat: Lasconi, lăcuste) care sunt aduse acasă de părintele unu sau doi, după o zi de muncă aprigă, iar copilul de clasa a patra să o bată în cap cu grație: nu ai nimic și ești fericit. Învățăm doar lucruri minunate, de la lume adunate. Se pare că noi nu am învățat nimic, nu vedem schimbările din: America, Franța, Germania, nu învățăm nimic. Dacă Ciolanul trăiește, soarele zbicește.

Ura și la gară trăim din gargară! Dar să fie pace!

Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire

Data: 9 decembrie 2024 by Ion Coja

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în acest capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”. Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini şi nici puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace! …Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!… În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus în centrul de greutate al argumentaţiei mele. Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând…

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină, cu ce pretext oficial a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil: Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria. Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: Moshe Camilly Weinberger…). Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu.

La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani (1940-55), prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci acest text circulă cu un fel de supratitlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Raportul comisiei Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Autorii raportului Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront. Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman, care urma să-i predea lui, domnului Eugen Simion, preţiosul document. Din nefericire, braţul lung al Mossadului a intervenit şi a luat cu japca ceea ce nu-i aparţinea. Repet, Wilhelm Filderman şi-a scris memoriile cu intenţia de a fi acestea publicate de Academia Română. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: Memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Şafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România aceloraşi ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de …definitiv, capabil să pună punct discuţiilor despre crimele din Transnistria! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului (91 de ani la acea dată) rabin, Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran i-a răspuns nepotului că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Unde guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”… Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa comisiei Wiesel răspunsul primit? (va urma)

Trădarea se plătește! Întotdeauna!

Data: 9 decembrie 2024 by Zoe Dantes

Am obosit cu talibanii ăștia de prin latrinele sistemului mafiot. De două săptămâni ne-au asasinat realmente, cu bocancii și mâna la vipușcă. Sistemul mafiot, oligarh, putred, mizerabil, trădător și cum mai vreți voi, s-a unit ca să manipuleze românii într-o manieră furibundă. Furibundă este puțin spus. Urlă din toți rărunchii, ca din gură de șarpe că o să murim, că vin rușii, că pică bursele, că se vinde Ardealul, că nu vor mai fi bani de pensii și alte demențe scoase la imprimante, după ce au fost primite de la sistemul mafiot în mail-box. Că ei doar așa știu să execute. Da. Doar execută! Nu au creier, nu au demnitate, nu au nici un respect. Față de ei în primul rând. Ceea ce spun li se va întoarce ca un bumerang de zece ori mai puternic. Chiar dacă ei încă mai cred că nu vor plăti niciodată Trădarea. Trădarea se plătește! Întotdeauna. Nu contează ce credem sau nu noi. Există o economie în Ceruri care se ocupă de acest fapt. Cu siguranță. Pentru că întotdeauna va exista în univers o balanță. Și mai cred că există un contabil excepțional acolo Sus. Cred că Cerul lucrează precum o carte de credit. Ai luat, ai luat, ai primit. Doar că într-o zi, vine plata. Și contabilul lui Dumnezeu te întreabă daca știi cât este ca valoare numărul Pi. Și noi ca orice muritor zicem 3,14. Cred că acest contabil se tăvălește acolo Sus. Și astfel numărul irațional și transcendent Pi, se arată cu un șir infinit de zecimale după virgulă, zecimale ce devin devin plata noastră. Până la ultima.

Cred că a venit vremea ca acest contabil să se întâlnească cu Sistemul și oamenii săi. Plata va fi prin implozia sistemului și cum va considera Dumnezeu la fiecare din cei ce au purces la Trădare. Fiecare în parte, după aportul avut. După raportul livrat de contabilul Lui. Unirea indivizilor din politică, a vedetelor, a „haștagiilor” rezistenți în general, a celor din haznalele tv și a „influencerilor”, te fac să te gândești că ascund ceva înfiorător. Am mai trăit vremurile astea pe vremea „plandemoniei”. Atunci știam că e vorba de bani. Mulți bani aruncați în piață ca să fie susținută frica. Dar acum? Care e secretul ce-i mână în luptă pe tefeleii ăștia și pe așa zise partide (bordeluri) politice? Războiul? Nicicum. Vin rușii? Exclus. Ei sunt acolo la graniță dintotdeauna. Și fix acolo vor rămâne până la finalul lumii. Dacă vroiau să ne încalece, o făceau de ne mergeau fulgii cu tot cu nato. Ne spulberau. Că știm foarte bine cum a fost.

Extremiști, legionari, fasciști, ca să parafrazez din „sienen”. Nu există! Și noi toți zdraveni la cap vedem asta. În țara asta au trăit comunitățile înfrățite. Au existat momente în istorie când tăvălugul a adus și pe la noi demențele astea. S-au dus apuse zilele acelea. Dumnezeu să-i ierte pe cei ce le-au fost victime! Cad bursele. Care burse? Se vinde Ardealul, pensionarii nu vor primi pensii etc.. De la cea care se consideră reîncarnarea Elisabetei Rizea sigur nu. Sper că sunteți conștienți de asta. Că femeia e pulbere în ale politicii. Doar că a fost puțin obligată să devină candidat. De cine? Fix de Sistem. Care ascunde Secretul lui Polichinelle.

Banii! Banii din plandemonie. Cea mai mare hemoragie financiară din istorie. Furtul și devalizarea statului făcută de autorități, cum le plăcea lor să-și spună. Autoritățile în combinații cu bordelurile politice. Și-au împărțit frățește! Băieți de băieți, cumetri, fini, nași, fârtați, vedete, haznale, influenceri etc.. Sică &Câțu&Thief au făcut parte tuturor ca să aibă liniște. Credeau ca vor fi veșnici. Până s-au sfâșiat unii pe alții și toți au demolat sistemul. Că de asta va face implozie! Și îi va îngropa exact de cei ce aveau măscuțe și trotinete…! Usereistii! Toți s-au mânjit până peste cap și acum, când a venit vremea să raporteze la Cer, fug mâncând pământul în piețe ca să facă proteste. Împotriva cui? Cine e autoritatea azi? Tot ei! Atât sunt de idioți! Maxim!

Cumetrașilor, a venit vremea! Să plătiți și să fiți răsplătiți. După faptă! Și după tot ce ați făcut cu țara și oamenii. Este o vorbă. Între șmecherii adevărați, nu între ăia care se cred și ăia care se dau. Ca voi! O vorbă românească ca o tradiție. Vine vremea să te întrebi serios de care parte ești când se întâmplă o acțiune. Ești în picioare sau ești în genunchi. Până acum de 34 de ani, neamul ăsta a stat în genunchi. Și voi, năpârcilor, ați fost în picioare. Doar că neamul ăsta s-a ridicat și e vremea ca voi să vă puneți în genunchi. Și mai ales să nu vorbiți cu gura plină. Că dacă erați bărbați de stat, ați fi știut că e posibil să o dai, dar mai probabil e să o iei. Nu sunteți bărbați! Nu ați fost niciodată! Sunteți doar niște borfași de drumul mare. Barbugii și șmenari! Și v-a venit timpul! Să plătiți tot! Unde sunt banii țării?! Că tot nu v-a întrebat nimeni până acum. Poate o să fiți nevoiți să și raspundeți. Cine știe?! Contabilul Lui Dumnezeu nu cred că glumește. E la fel ca moartea și ca taxele. Nimeni nu scapă! De plată! Pentru că nu-i așa? „Precum în Cer așa și pe pământ”… Nu ați înțeles nimic! Și din cauza asta va fi nimicitor pentru voi. Din genunchi! Noi vom fi liberi! Ca am plătit prețul: România alungată și sacii negri! Domnul să vă miluiască!

„Culise” („Jurnal: 1990-2000”, de Candid Dumitru Stoica)

Data: 8 decembrie 2024 by Coca Popescu

Cele două volume generoase de peste o mie de pagini au fost lansate pe 21 noiembrie 2024, la Teatrul de Comedie, Sala Studio, în prezenţa unui public iubitor de cultură. „CULISE” poate fi numită o carte document, bine structurată, cu date şi fapte, cu portrete de artişti, turnee memorabile şi întâmplări hazlii, dar şi evenimente din cotidian, ce au legătură cu politica sau cu frumosul ce îmbracă lumea. Invitaţii la eveniment nu au fost deloc puţini, l-am regăsit la fel de tonic pe dramaturgul şi scriitorul Dinu Grigorescu, care a prezentat cele două volume în stilul său caracteristic, cu detalii şi amintiri subtile, actriţa Doina Ghiţescu a lecturat un pasaj din primul volum, aducând buna dispoziţie, ca de fiecare dată, au mai luat cuvântul Adrian Fetecău, Ioan Chelaru, Cristian Simion, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Coca Popescu, Nae Alexandru, Valentin Ajder, dar şi profesorul Nicolae Ungureanu. Minutele au trecut cu repeziciune printre ropotele de aplauze, zâmbete şi sentimente de admiraţie pentru venerabilul prieten Candid, pentru puterea de concentrare şi munca depusă strângând între coperţile celor două volume „viaţă”.

Pentru că despre viaţă şi clipe trăite cu intensitate este vorba, Candid a strâns informaţii din cotidian despre crearea primului teatru privat, despre apariţia unui ziar sau a unei reviste, despre cancanurile din politică, dar şi întâmplări inedite din culise, se vede din primele pagini citite cât de mult a iubit teatrul, cât de mult şi-a respectat colegii şi prietenii şi cum a reuşit până la vârsta de 89 de ani să joace în atâtea filme şi pe atâtea scene, a fost şi este iubit de public, de prieteni şi de colegii lui de breaslă.

Lansarea de carte a fost un prilej de descătuşare a sentimentelor estompate de-a lungul timpului pe scenă, o eliberare a frumosului din suflet şi gând către public, către cei dragi, care l-au urmat în decursul anilor, aplaudându-l la scenă deschisă sau îmbrăţişându-l cu recunoştinţă în viaţa de zi cu zi. La venerabila vârsta, Candid are o minte ageră şi încă foarte multe glume la rever, în cele două volume oferă cititorului bucuria din spatele scenei, o parte nevăzută de public, dar care este la fel de frumoasă, poate mai frumoasă decât cea interpretată în diverse roluri. În timpul evenimentului, l-am văzut pe Candid parcă mai emoţionat ca niciodată, îmi spusese cu ceva timp în urmă că poate va fi ultima lansare, fiind trist din cauza pieselor pe care le-a tot scris şi lansat în cadrul seratelor culturale la Clubul Dramaturgilor, dar care nu au văzut luminile reflectoarelor şi nici scândura scenei din cauze de refuz sau nepăsare.

Am observat licărul de bucurie în ochii lui Candid, atunci când, rând pe rând, au luat cuvântul colegi actori, regizori şi jurnalişti aflaţi în sală, complimentându-l ca scriitor, regizor al propriilor piese-lectură, actor, dar venerând şi calitatea de prieten, rememorând clipe din spectacole cu mult umor cum ar fi: Concurs de frumuseţe de Tudor Popescu sau Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, montat de Ducu Darie. Minunate aduceri aminte despre actori trecuţi în nefiinţă sau despre cei prezenţi au adus un aer boem momentului.

Ropotul furtunos de aplauze de la final, la fel şi îmbrăţişările care au urmat din partea tuturora, sesiunea de fotografii şi cea de autografe, parcă a dilatat timpul, ceva sau cineva nu ne lăsa să părăsim sala. Am vrut să am un gând la cald rostit de Candid, şi m-am apropiat de el spunându-i: „În calitate de prieten, aş vrea să pecetluim momentul cu un gând şi două răspunsuri”… Am zâmbit şi eu si el, m-a prins de mână cu blândeţe, iar eu am întrebat: „Candid, ce planuri de viitor ai?”… „Draga mea prietenă, uneori vârsta este doar un număr, dar vine o vreme când conştientizezi că nu mai poţi să-ţi permiţi luxul unor planuri de viitor, dar nu sunt delăsător şi îţi răspund sincer, aş mai avea ceva planuri”.

Îşi aranjează ochelarii pe nas, făcând o glumă, ca să te văd mai bine, apoi continuă… „Vreau sau aş mai vrea, dacă Cel de Sus mă mai lasă, să îmi termin şi împlinesc câteva visuri. Un volum de poeme libere cu titlul O zi şi încă o zi şi încă o vreme este pregătit deja pentru tipar. O altă carte ar fi despre oamenii mari pe care i-am cunoscut şi care m-au ajutat în viaţă să fiu cel care sunt, care se va numi Umbre Vii. Şi dacă nu este destul, aş mai vrea ca una din cele unsprezece piese pe care le-am scris şi la care ai asistat şi tu, cea cu titlul „Racolarea”, să vadă lumina rampei, este efervescentă şi de actualitate. Vise”… „Mulţumesc, dragul meu prieten, îţi doresc viaţă lungă cât munţii cerului, ca-n urarea unui alt prieten drag, pe care îl port în suflet”.

Când lemnul vorbește…

Data: 8 decembrie 2024 by George V. Grigore

De la origini și până astăzi religia creștin-ortodoxă și-a pus amprenta și asupra vieții materiale a societății, prin construcții, cum ar fi, catedralele, mănăstirile și bisericile, dar și obiecte reprezentate sub forma mobilierului bisericesc exterior și interior, troițe, iconostase, jilțuri, etc. Plecând de la această motivație, marele sculptor Remus Ioan Dragomir din orașul Buftea (jud. Ilfov) preia și reinterpretează simbolurile mistice ale culturii creștin-ortodoxe românești. Multe dintre creațiile domniei sale se regăsesc în patrimoniul național din cadrul bisericilor și al mănăstirilor din întreaga țară, precum și de peste hotare, din Liban, Israel și Grecia. Sculptând în lemn de diferite esențe Remus Dragomir reușește perfect să-și adapteze stilul propriu noii viziuni post moderne, dominate de estetica efemerului și dublată de simbolistica religioasă. Sculpturile maestrului, așa cum el însuși relatează, au mai puțină umbră și mai multă lumină, sau fiind create cu umbre abia perceptibile.

Remus Dragomir este un artist complet, care stăpânește perfect nu doar arta creștin-ortodoxă, cât și virtuțiile sculpturii decorative în lemn, metal și piatra. Operele artistului, ca un laimotiv le reîntâlnim în bisericile și mănăstirile din România (Exemplu: Mănăstirea Râmeți – Alba Iulia, Mănăstirea Lainici – Gorj, Biserica Sf. Spiridon Vechi – București, Biserica Costești – Gorj, Mănăstirea Căluiu – jud. Olt, etc). Artistul știe să surprindă ipostatic totul într-o complexitate de forme și procedee plastice, care parcă ar translata tradiția și cultura în arta religioasă. Din această perspectivă Remus Dragomir este un magician talentat și de ce să nu spunem, și încăpățânat, care își propune de fiecare dată să preia de la natură ceva ascuns și nedefinit, ceva mult mai profund. Acesta este sculptorul Remus Dragomir, altceva decât o metaforă, altceva decât poezie, superba explozie și parada a diferitelor forme din esențe de lemn, care ne împărtășesc și noua căldură acestui material.

Născut la 24 februarie 1940, în orașul cu valențe antice Deva din județul Hunedoara, a îndrăgit de mic natura și fenomenele ce o definesc. Și-a dorit să cânte poezia codrilor și s-a îndreptat către latura sa artistică. Ca absolvent al Institutului de Arte „Nicolae Grigorescu”, secția Sculptură (București) din anul 1974, acesta devine și Membru al Uniunii Artiștilor Plastici, din 1990. Participă la numeroase expoziții colective, municipale, republicane, de stat, încă din 1970. Lucrările sale monumentale de Artă Religioasă (sculptură) „ascultă” sfintele slujbe zilnice și sunt mângâiate de rugăciunile mirenilor ce caută calea către Dumnezeu. Ele sunt amplasate după cum urmează: 1987 – Biserica Șona, Făgăraș, Brașov; 1988-1992 – Mănăstirea Râmeți, Alba Iulia; 1993-2004 – Mănăstirea Lainici, Județul Gorj; 1994 – Mănăstirea Hozeva, Israel; 1995 – Capela Spitalului Filantropia, București; 1996 – Biserica Sf. Spiridon Vechi, București; 1997 – Biserica Mtaileb, Liban; 1998 – Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia; 2001 – Biserica Câmpina, Județul Prahova; 02001 – Biserica Costești, Județul Gorj; 2003 – Mănăstirea Căluiu, Județul Olt; 2003 – Mănăstirea Bârsana, Sighet, Județul Maramureș; 2011 – Biserica Modelu, Călărași; 2012 – Mănăstirea Dervent, Constanța; 2012 – Mănăstirea Obârșia, Vâlcea; 2013 – Mănăstirea Vatra Dornei; 2013 – Mănăstirea Nera, Caraș Severin; 2013 – Biserica „Cuibu cu barză”, București; 2014 – Biserica Fundenii Doamnei, București; 2014 – Biserica Sfântul Vasile, București; 2015 – Schitul Găișeni, Giurgiu; 2018 – Catedrala Ortodoxă „Sfântul Antonie cel Mare”, Viena; 2018 – Catedrala Ortodoxă Barcelona; 2019 – Biserica Vlădiceasca din Snagov, Ilfov; 2020 – Biserica Apărătorii Patriei, București; 2021 – Biserica Clinceni, Ilfov; 2022 – Ansamblul Mănăstirii Drăgănești 1723 – Restaurare. Lucrări create de artistul plastic Remus Ioan Dragomir din orașul Buftea (jud. Ilfov) se află în present în patrimoniul de stat (la muzee, sau locații religioase) și colecții particulare din România, Canada, Franța, Israel, Liban. Pentru perpetua sa pregătire, sculptorul a efectuat călătorii de studii în Israel (Ierusalim), Egipt, Liban, Grecia (Muntele Athos), Portugalia, Franța, Iordania, Spania, Franța, Corfu, Eghina. A fost invitat și a participat la tabere de sculptură, precum: Măgura Buzăului (piatră) 1975; Arcuș, Sf. Gheorghe (lemn) 1978; Reci, Covasna (lemn) 1982; Săliște, Sibiu (lemn) 1985; Săliște, Sibiu (lemn) 1986; Sighet, Maramureș (lemn) 1988, etc.
Întâlnirea cu sculpturile maestrului Remus Dragomir este ca o răsfoire de album aristocrat sau mai bine spus o comoară menită să sensibilizeze și să surprindă mereu pe cei ce o caută și o descoperă. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Asociaţiei Internaţionale de Artă Plastică, sculptor Remus Ioan Dragomir din orașul Buftea (jud. Ilfov) face să cânte lemnul și pe noi să-l putem asculta…

Pelasgii-Valàhii – „marii anonimi“ din imperii / istorii (6)

Data: 8 decembrie 2024 by Ion Pachia Tatomirescu

În aria Pelasgiei > Valahiei-de-Centru, s-au format două „creuzete asimilatoare“: „creuzetul nord-vest-pontic“ sau „creuzetul dunăreano-nipruian“ şi „creuzetul pannonic“ sau „creuzetul dunăreano-tisian“. „Intrările“ populaţiilor migratoare euro-asiatice în aceste „creuzete“ ale Pelasgiei > Valahiei-de-Centru, se făceau prin „est / nord-est“, pe „culoarul de la Sabatinovka la Coslogeni“, şi prin „nord / nord-est“, pe „culoarul Pannoniei“; „ieşirile“ – în caz că respectivele valuri erau foarte puternice, succedându-se rapid (fiind, aşadar, „imposibil de asimilat“ pe respectivele segmente temporale) se făceau prin „sud“ („sud-est“/„sud-vest“): din „creuzetul nipro-dunărean“, migratorii erau împinşi dinspre Câmpia Nord-Vest-Pontică şi dinspre Câmpia Dunării de Jos, peste Munţii Balcani / Rodopi, în zonele aride ale Anatoliei şi în nefertilele insule est-mediteraneene – din Marea Thracică / Egee; din „creuzetul pannonic“, migratorii erau „respinşi“ fie dincolo de Carpaţii Nordici şi de Alpi, fie – dacă mai rămâneau neasimilaţi – erau împinşi peste Munţii Dinarici, în insulele sărace ale Mării Adriatice, ori în regiunile sterpe ale Peninsulei Italice. Pelasgimea > Valahimea a fost mereu tulburată prin infinitele războiniciri cu neamurile de invadatori euro-asiatici (între anul 4400 î. H., al primului val-kurgan, şi anul 896 d. H., al migraţiei Ungurilor / Maghiarilor), mai bine de 5296 de ani, într-un demografic-impresionant „flux-reflux“, din Matcă (bineînţeles, matca Dunării < Don- „do[am]na“ / „mama“, mai apoi, în matriarhat, „casa“ + -Ares / aretsi > ereţi / gaeţi; vectorizare semantică: „Muma-lui-Ares, zeul războiului“ / „Dona / Casa-mamă a Ga[er]eţilor / Găilor-psihopompe“ aidoma celei pictate în Peştera Chindiei), în Munte (cu sacrele centre-de-tip-Cogaion, din Carpaţi, Dinarici, Pind, Balcani, Rodopi etc.).

VIII) Valurile migratoare de Luviți, Nesiți, Hittiți ş. a. În orizontul anilor 2300 şi 2200 / 2100 î. H., teritoriile Pelasgimii > Valahimii au fost traversate de considerabile valuri de populaţii migratoare: luvite, nesite, hittite şi altele (cf. PGet, 506); şi acestea au fost împinse de războinicii pelasgi de la Dunăre şi din Balcaniacă Peninsulă „până dincolo de Anatolia Centrală“ (unde fuseseră „asimilați şi înrădăcinați“ Hittiţii, între orizonturile anilor 2200 / 2100 şi 1900 î. H., şi unde, mai apoi, apare „ca scut al Pelasgimii > Valahimii“ notabilul „Imperiul Hittit„).

Aceste valuri de populaţii migratoare care au traversat spațiile cuturale / civilizatorii pelasge > valahe au dus şi „dincolo de Anatolia“ nu numai securea pelasgo-dacă / toporul pelasgo-dac de luptă, încovoiata sabie şi carul de război, ci şi zeităţi cogaionic-dunărene: Muma-Pământ / Baba Dakia (Dochia) din Cogaion a devenit în „panteonul pelasgo-hittit Ku-Baba“, adică „muma-mumelor“, zeiţa-Lună / Utu („Sora Soarelui“ / „Spuma Laptelui“, protectoarea războinicilor) a ajuns zeiţă patronatoare a oraşului Arina, având „locotenent pe regele Hat[t]usas“ (cf. PTDIH, 2)…

Valurile luvito-nesito-hittite au determinat sporirea numărului de pelasge > valahe confrerii războinic-religioase de tip zalmoxian-henoteist (intrate, din orizontul anului 1600 î. H., anul Reformei lui Salmas > Zalmas > Zalmoxis I, în „ordinul“ Cavalerilor Zalmoxianismului, ori „Cavalerii Dunăreni“, „Cavalerii Thraci / Cabiri“ etc.), solicitând o mai mare „producţie de arme“ metalice, declanşând marile construcţii strategice, forturi, cetăți etc., în cercuri concentrice, jur-împrejurul Cogaionului / Sarmizegetusei, extinzându-se peste întregul bazin al Dunării, peste nord-vestul Mării Negre, de la Nipru la Alpi, de la nord de Munții Carpaţi, până la sudul lanţului muntos Balcano-Dinaric. Pe la anul 1600 î. H., în complexul cultural Coslogeni-Sabatinovka s-a infiltrat valul de Aheeni migratori, în trei faze: «în primele două faze, aria sa de răspândire s-a limitat la Dobrogea şi la sudul Munteniei (până în preajma Bucureştilor); aria s-a extins însă în ultima fază până la Olt, înglobând în jurul Dunării fosta arie a culturii Zimnicea-Plovdiv […]; în aria sa de răspândire s-au descoperit şi depozite de bronzuri, cum cel de la Oinac (lângă Giurgiu)»; «ceramica specifică fazei a III-a a culturii Coslogeni şi de tip Zimnicea, descoperită în stratul al VII-lea de la Troia, este dovada pătrunderii unei populaţii danubiano-balcanice în nord-vestul Anatoliei, începând din secolul al XIII-lea şi până în secolul al XI-lea î. H.» (DVDac, 73).

Varianta răsăriteană a topoarelor pelasgo- > valaho-ardelene şi extinderea culturii Coslogeni, de la Sabatinovka la Pulpudava (> Pulpudeva) / Plovdiv, în faza a III-a, se explică printr-un nou val de populaţii migratoare din stepele dintre Nipru şi Volga / Urali. A fost un val puternic şi mişcarea lui spre sud s-a ţinut de ţărmul Mării Negre, după cum evidenţiază flux-refluxul cultural, între Sabatinovka şi Pulpudava / Plovdiv. Este culoarul cultural / civilizatoriu în care valul de noi-veniţi din stepele nord-pontice capătă încrâncenatul chip de Aheean – căci despre valul migraţiei aheene e vorba la mijlocul mileniului al II-lea î. H. Aheenii „se revarsă“ în spaţiul pontic al Pelasgimii > Valahimii, de unde sunt alungaţi de războinicii Pelasgo- > Valaho-Daci în sud, prin Pelasgo- > Valaho-Tracia şi, de aici, sunt împinşi în Arhipelagul Egeean şi dincolo de Anatolia. Aheenii au grăbit sfârşitul civilizaţiilor pelasgo- > valaho-miceniană, pelasgo- > valaho-minoică, pelasgo- > valaho-troiană şi pelasgo- > valaho-hittită. Din Anatolia acelor anotimpuri de „înfurtunări demografice“ s-a organizat „coaliţia popoarelor mării“ împotriva Egiptului.

IX) Reforma Zalmoxianismului şi divizarea religioasă a Pelasgilor > Valahilor din orizontul anului 1600 î. H. În spaţiul Pelasgiei > Valahiei-de-Centru, sau Old European Civilization, între orizonturile anilor 3400 şi 2500 î. H., elementele celui de-al II-lea şi ale celui de-al III-lea val-kurgan au fost asimilate „total“. Arheologii / istoricii evidenţiază – între extremităţile segmentului temporal precizat mai sus – existenţa culturilor: Petreşti, Cucuteni (A, AB, B, C), Bubanj, Karanovo (V, VI), Sălcuţa (I – IV), Herculane, Gumelniţa, Cernavodă, Tisa-Polgar, Bodrogkereştur, Tripolie (B, C), Balaton, Ezero, Coţofeni, Horodiştea, Folteşti, Erbiceni, Glăvăneşti, Gorodski, Ussatovo, Iamna, Boleraz, Baden, Niyrseg, Vucedol, Glina etc. (cf. GCiv, 262 / DVDac, 22 sqq.).

Pelasgii > Valahii creatori ai culturii Cernavodă I au opus o puternică rezistenţă; «datările cu C-14 din faza a doua a fortificaţiei de la Cernavodă indică perioada Ussatovo, […] cca. 3400 – 3200 î. H. […]; pe cursul Dunării de Jos, acest complex este denumit Cernavodă II; complexul cultural ulterior, Cernavodă III, pare a fi evoluat din faza I», consideră cu temei M. Gimbutas (GCiv, 215). Căci Pelasgii > Valahii, după cum au dovedit de nenumărate ori prin „istorii“, au apelat la o specifică strategie: rezistenţă în faţa invadatorilor câtă vreme populaţia aşezărilor periclitate putea să-şi pună la loc sigur bunurile, sau să şi le ducă în adăposturile pădurilor, dealurilor / munţilor, pseudo-retragearea luptătorilor / războinicilor autohtoni şi totodată atragerea invadatorilor în zone convenabile, până la scoaterea inamicilor din „ţara (țările, adică provinciile) lor de râuri / munţi“, de unde erau trecuţi în seama altor luptători autohtoni „avizaţi“. După trecerea „undei de şoc“ a războinicilor-invadatori, îşi făcea apariţia masa-migratoare (bărbaţi, femei, copii, familii din triburile valului migrator), mai mult ori mai puţin „belicoasă“. Urma aşa-zisa „co-existenţă“ (dacă invadatorii erau foarte numeroşi, neputând fi alungaţi) ce, în cazul respectivei culturi, a avut rezultat cultura Cernavodă II. Asimilarea ori alungarea migratorilor şi re-aşezarea / re-venirea la matcă sunt atestate de faza a III-a a culturii Cernavodă, când Pelasgii > Valahii, făuritori ai acestei culturi, au reînnodat firele tradiţiei cu faza I. Această revenire la matcă este caracteristică şi celorlalte culturi din aria Pelasgiei > Valahiei-de-Centru.

Cultura Coţofeni are o mare răspândire în aria Pelasgiei > Valahiei, desfăşurându-se în timp, potrivit „datărilor C-14“, între orizonturile anilor 3515 (Ostrovul Corbului) / 3470 (Herculane) şi 3050 / 2860 î. H. (cf. GCiv, 230), adică în perioada celor două valuri-kurgan. În faza ultimă a acestei culturi, începând de pe la anul 3000 î. H., îndeosebi prin complexele culturale Ezero, Vucedol, spaţiul cultural / civilizatoriu al Pelasgimii > Valahimii a intrat în era bronzului. În prima fază, „nucleul“ culturii Coţofeni s-a constituit în Oltenia; s-a extins apoi, în fazele a II-a şi a III-a, în Muntenia, în Banat, în Crişana, în Ardeal, în Maramureş, în Moesia, în Pannonia etc.*
_________________

* Bibliografia de sub sigle:

DVDac = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, «Dacia înainte de Dromihete», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988;

GCiv = Marija Gimbutas, «Civilizaţie şi cultură» (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989;

PGet = Vasile Pȃrvan, «Getica» („o protoistorie a Daciei“ – ediție, note, postfață de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982;

PTDIH = Ion Pachia-Tatomirescu, «Dacia şi Imperiul Hittit», în revista «Clio» (Timişoara, ISSN 1223-0944), anul II, nr. 6 − 7 / iulie − august 1993, p. 2.

Primim la redacție: Pace sau Război? Ce alegeți pentru copiii și nepoții voștri?

Data: 7 decembrie 2024 by Redacția

Deși îmi doresc din tot sufletul acest lucru, sunt conștient de faptul că nu reușesc să exprim ceea ce gândesc și ceea ce simt în cuvinte vii care să reușească să treacă fără opreliște de vălul tot mai gros al grijilor și problemelor zilnice care ne macină și ne îngenunchează, din ce în ce mai mult, ca indivizi și ca popor. Așadar, cerându-vă iertare în mod sincer pentru această neputință a mea, permiteți-mi să explic (așa cum pot și atât cât pot) de ce suntem supuși în prezent (prin intermediul masss-mediei centrale) unei extrem de puternice campanii de înfricoșare și de „spălare pe creier” și de ce, pe data de 8 decembrie 2024, vom avea de ales, la modul real, între PACE și RĂZBOI. Noi, „milioanele de tăcuți” din România și din afara României, suntem de aproape 35 de ani mințiți, umiliți, călcați în picioare, batjocoriți, înșelați, furați, îndatorați și cu viitorul tot mai amanetat (pentru mai multe generații de aici înainte!) de către o parte tot mai mare a clasei politice autohtone.

De aproape 35 de ani suntem supuși unui tot mai distrugător proces de degradare morală și de îndobitocire prin sărăcirea noastră tot mai accentuată (traiul temporar mai bun dus prin creșterea progresivă a gradului de îndatorare a poporului român NU înseamnă că trăim mai bine ci înseamnă că „ne furăm singuri căciula” în dauna generațiilor viitoare de români!), principala armă utilizată în acest scop fiind reprezentată de cei care, în loc să fie ”câinii de pază” ai democrației și ai poporului român, au acceptat (probabil pentru diverse avantaje personale) să devină ”câinii de pază” și propagandiștii celor care pun într-un tot mai mare pericol de moarte prezentul și viitorul poporului român, adică prezentul nostru și viitorul copiilor și nepoților noștri. În aceste condiții este de înțeles ȘOCUL imens pe care, după comunicarea oficială a rezultatelor înregistrate în turul 1 al alegerilor prezidențiale, l-au simțit cei care sunt niște mercenari (doar Dumnezeu știe care este ponderea lor) ce activează în mass-media centrală sau în arena politică sau în rândul celor care, deși au jurat să apere poporul român, au vândut și continuă să vândă poporul român pentru „30 de arginți” blestemați.

Este un mare ȘOC faptul că, deși credeau (și au, din păcate, destule motive să creadă așa ceva!) că procesul de îndobitocire a noastră (în special prin intermediul multor posturi TV) a reușit în totalitate, deși credeau că poporul român este total îngenuncheat din punct de vedere moral și psihic, deși credeau că poporul român ar fi fost în totalitate transformat într-un popor de „mămăligari proști”, poporul român A DEMONSTRAT că este (cu ajutorul lui Dumnezeu!) un POPOR VIU, un popor care este capabil să gândească, un popor care este dăruit de Dumnezeu cu „mintea de pe urmă” care îl ajută ca, în momentele critice, să aleagă calea corectă. Iar noi suntem, ca popor și ca țară, într-un moment critic! După cum știm cu toții, pe 24 februarie 2022 Rusia a invadat Ucraina. Acesta este un fapt cert care, dincolo de diverse „explicații” care pot fi invocate, tot un fapt cert rămâne. Poporul român a fost supus, de-a lungul istoriei, unui număr de 12 invazii rusești. O parte dintre noi am apucat să aflăm prin viu grai, de la bunicii noștri, ce „binefacere” înseamnă să fii invadat de armata rusă. Așadar, ajutorul umanitar oferit refugiaților ucraineni de România și de atât de blândul și omenosul popor român (blândețea și omenia noastră fiind echivalate de către alții cu „prostia”) a fost firesc, a fost normal deoarece noi știm, ca popor, ce înseamnă să fii invadat de ruși.

Însă NU mai este deloc firesc și nici normal faptul că cei care au condus și conduc vremelnic România s-au făcut „preș” în fața clasei conducătoare din Ucraina (clasă conducătoare care a dovedit de multiple ori că nu are niciun respect față de românii care trăiesc în Ucraina pe teritoriile românești FURATE sub amenințarea armelor de către URSS și stăpânite, fără nicio „jenă”, de către clasa politică din Ucraina din 24 august 1991 și până în prezent). NU mai este deloc firesc și nici normal faptul că, după cum a declarat vremelnicul Președinte din țara noastră, „România a acordat un sprijin puternic şi multidimensional Ucrainei şi poporului său şi ne-am angajat să îl menţinem atât timp cât va fi nevoie.” Iar sprijinul „multidimensional” include, în mod evident, și multiple donații/livrări de muniție și de tehnică militară care ne transformă, tot mai mult, într-o viitoare țintă pentru factorii politici și militari decidenți din Rusia.

Din păcate clasa politică din Ucraina, asemenea clasei politice din Rusia/URSS, a dovedit că nu ne este prietenă. Dacă Ucraina ar fi fost o țară prietenă României, atunci ar fi returnat României (din 24 august 1991 și până în 24 februarie 2022 a avut destul timp să facă acest gest firesc și corect!) teritoriile românești care au fost furate de URSS (teritorii asupra cărora Ucraina nu a avut și nu are niciun drept istoric pentru a le stăpâni) și ar fi încetat politica statală (care continuă și în prezent!) de asimilare etnică a românilor care trăiesc în Ucraina pe teritoriile românești furate de URSS sub amenințarea armelor.

Războiul din Ucraina, provocat de invazia armatei ruse, are implicații mult mai grave decât pare la prima vedere deoarece, dacă „stăm strâmb și judecăm drept”, conștientizăm faptul că în Ucraina este în plină desfășurare un război dus inclusiv prin „procură” de către două „blocuri” de putere care sunt, din nou, antagonice : Rusia (moștenitoarea URSS) și Occidentul (inclusiv SUA).

Iar prețul pentru acest război este plătit cu sânge, cu mult sânge, cu suferințe cumplite și cu moarte, cu mult prea multă moarte, de către „muritorii de rând” din Ucraina. V-ați gândit vreodată la suferința atroce a copiilor din Ucraina care au rămas orfani de tată? V-ați gândit vreodată la suferința atroce a mamelor care și-au pierdut fii uciși pe front pe post de carne de tun? V-ați gândit vreodată la suferința atroce a soțiilor care au rămas văduve? V-ați gândit vreodată că, dacă nu ar fi intervenit unii dintre „partenerii strategici” ai Ucrainei pentru a fi încălcate cele două acorduri de la Minsk (semnate în septembrie 2014 și februarie 2015), atunci majoritatea covârșitoare a celor uciși în acest război ar fi trăit și ar fi fost alături de copiii, de soțiile și de părinții lor? Iese Ucraina mai „întărită” din acest război care a dus la uciderea, pe post de carne de tun, a mult prea multor ucraineni? Iese Ucraina mai „întărită” după ce, încălcând (la instigarea unor „parteneri strategici”) cele două acorduri de la Minsk, a pierdut în prezent incomparabil mai mult din teritoriul său național și din populație în comparație cu situația din februarie 2015? Iar din moment ce încălcarea celor 2 acorduri de la Minsk au dus la pierderi umane și teritoriale uriașe pentru Ucraina și pentru poporul ucrainean, pierderi care nu mai pot fi recuperate, atunci DE CE și spre folosul cui a fost continuat acest cumplit război?

Există vreun om normal din punct de vedere psihic care să vrea ca și poporul român să fie transformat în „carne de tun” pentru că o cer „interesele geostrategice” ale celor care vor să provoace Rusiei o imposibilă „înfrângere strategică”? O asemenea înfrângere nu poate fi administrată Rusiei, una dintre marile puteri nucleare ale planetei Pământ, decât cu prețul distrugerii nucleare a întregii planete! Pentru „partenerii strategici” România și poporul român reprezintă „un pion important” în războiul dus de alții (inclusiv prin „procură”) împotriva Rusiei. Care este soarta pionilor? Să fie sacrificați, la propriu, atunci când „interesele geostrategice” ale altora o cer!

Asta vreți pentru cei dragi dvs? Asta vreți pentru copiii și nepoții dvs? Vreți ca și noi, asemenea poporului ucrainean, să fim sacrificați de către cei care vor să lupte și de aici înainte contra rușilor până la ultimul ucrainean/român/polonez etc? Există vreun om normal din punct de vedere psihic care să vrea așa ceva cu prețul sacrificării sale și a celor dragi? (…) Permiteți-mi să menționez și faptul că ceea ce se întâmplă în Kursk, acolo unde armata rusă încă nu a reușit să își elibereze propriul teritoriu invadat de o mică parte din armata ucraineană, demonstrează faptul că este total fantezistă afirmația conform căreia Rusia ar urma să invadeze diverse țări europene dacă nu ar fi învinsă în Ucraina. Ceea ce se întâmplă în Kursk demonstrează faptul că Rusia are mari dificultăți sa își apere propriul teritoriu, în aceste condiții cât de lipsiți de inteligență sau de mercenari sunt cei care susțin că Rusia ar urma să invadeze alte țări europene?

Extrem de important este și următorul aspect: atât USR-ul cât și celelalte partide parlamentare care au susținut-o la alegerile prezidențiale pe dna Elena Lasconi au susținut în Parlament (cu doar câteva mici excepții), începând cu anul 2016, legiferarea CRIMEI vaccinării obligatorii/sub constrângere a copiilor și adulților din România! În schimb partidele parlamentare care l-au susținut la alegerile prezidențiale pe Călin Georgescu au luptat și luptă împotriva legiferării crimei vaccinării obligatorii/sub constrângere a copiilor și adulților din România!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze tuturor mintea și sufletul!

Un apel de Stoian George-Daniel

Programul de achiziții militare…

Data: 7 decembrie 2024 by Mihai Batog-Bujeniță

Secretarul particular al Președintelui urmărea cu atenție cum șeful său citea corespondența de dimineață, cea pe care el i-o prezentase, conform protocolului, în mapa de serviciu. La un moment dat Președintele făcu o figură de parcă ar fi înghițit o broască și rosti cu vocea folosită în campanie: „Ia te uită, Excelența Sa domnul Ambasador Imperial solicită o audiență! Mdaa, avem mai multe să ne spunem, așa că planifică-l, te rog, pentru mîine la prima oră!”… Ca să fim sinceri, Președintele îl ura pe Ambasador cam la fel cum acesta îl disprețuia pe el, dar și tot ce îl înconjura în această țară unde își desfășura misiunea. Președintele însă îl și admira pe Ambasador considerându-l un bandit îngâmfat, un profitor ordinar care nu avea nici cel mai mic scrupul, dar nici respect pentru el care totuși era o personalitate adusă în această înaltă funcție, absolut democratic, prin voința unui întreg popor și nu uns de un tiran corupt precum… „Domnule Președinte, cu tot respectul vă informez, că Excelența Sa domnul Ambasador Imperial se află aici și așteaptă să-l primiți în audiență!”…

Fierea Președintelui zvâcni dureros, dar cum era totuși un politician antrenat rosti, părând bucuros de oaspeți: „Dacă tot a venit fără să ne consulte, condu-l te rog, în Salonul Albastru și spune-i că voi veni imediat ce termin de văzut corespondența… Aici era o mică răzbunare! Ambasadorul detesta să fie primit în micul Salon Albastru pe care îl considera un fel de debara, total neconformă rangului său”… „Cu deosebit respect vă informez că Excelența Sa se află în Salonul de Aur împreună cu domnul Ministru al Apărării și a dat ordin să nu fie deranjat fiindcă are ceva secret de discutat”. „Cu cine!? Cu dobitocul ăla umflat care habar n-are ce vorbește? E inadmisibil! Mă duc acum peste ei și-i iau la palme! Cum își permite așa ceva? Ce, noi suntem o nefericită colonie din lumea a treia?”.

Furios, Președintele aruncă mapa cu documente și porni spre Salonul de Aur vociferând în termeni foarte puțin diplomatici. Secretarul adună documentele de pe jos, apoi porni și el după Președinte afișând un aer foarte preocupat, ba chiar puțin îngrijorat. De fapt nu avea nici o neliniște deoarece știa că nervii șefului său țin până când dă cu ochii de Ambasador, iar dacă ar fi fost vorba de vreun gest necugetat, Ambasadorul, fost membru al trupelor de comandă, spăla podelele cu el ceea ce, filmat discret, putea deveni un fel de mină de aur…
Mdeh! Și cei mai devotați funcționari au dreptul la vise… Ajuns în fața ușilor masive ale Salonului de Aur, Președintele își aranjă ținuta, abordă un surâs cu care puteai înconjura planeta și făcu un semn gărzilor să-i deschidă. Ușile fură larg deschise și Președintele intră în salon. Primul lucru pe care-l văzu fu figura ministrului, un dolofan cretin și slugarnic, acum părând a fi scos dintr-un cazan cu apă clocotită. Îi ignoră schelălăitul de ajutor și-i spuse doar atât: ieși, iar ministru păru a intra în podele ca într-un număr de magie…

„Ionele, bine ai venit, ia loc te rog, uite am dat ordin să ne aducă o cafea și văd că nu mai vine. Te ocupi tu, te rog!”. Președintele simți pe la tâmple adierea damblalelor. Nesimțitul de Ambasador i se adresa cu numele mic, ignorând cu neobrăzare protocolul de comunicare la acest nivel și-l tri-mitea să rezolve tâmpenia cu cafeaua! Păi, unde se trezea!? La ferma de porci a lu` tac-su`!? Așa că spuse plin de tact și poate chiar un strop de ironie: „Vai, Excelență, se rezolvă imediat! Ce mare onoare îmi faceți și ce bucurie că putem bea o cafea împreună, poate îmi mai dați unele sfaturi având în vedere glorioasa dumneavoastră carieră și experiență politică!”… Între timp îi făcuse semn secretarului să dispară și el, dar să trimită imediat valetul cu cafeaua. Secretarul oftă și se duse să execute ordinele primite, iar Președintele ceru voie să se așeze și chiar primi permisiunea însoțită de un fel de zâmbet. Întră și valetul care aducea cafeaua, iar Ambasadorul ordonă scurt: „Nu mai intră nimeni aici, decuplați și instalațiile de înregistrare și să nu cumva să dea dracu să faceți vreo măgărie că vă paște pușcăria pe viață!”.

Valetul, care era de fapt șeful secției supraveghere și înregistrare, se albi la față și se jură pe copii lui precum că toate camerele și microfoanele sunt decuplate încă de când…

– Bă, io ți-am spus! Dacă vrei să-ți mai vezi copiii faci ce trebuie, dacă nu… Nu! Clară!?

– Am înțeles! Să trăiți! Răspunse smerit „valetul”.

– Ieși! Omul făcu o întoarcere stânga împrejur impecabilă și dispăru din peisaj, iar Ambasadorul se întoarse zâmbind fermecător spre Președinte și îi spuse blând:

– Ionele închide gura și fii atent la ce-ți spun eu acum fiindcă de asta depinde viitorul tău și al țării! Spre lauda sa, Președintele reuși ceea ce i se propusese, așa că Ambasadorul continuă pe același ton didactic: Băi omule, am citit memoriul înaintat de tine, cel referitor la dotarea armatei cu diferite tipuri de transportoare, arme ușoare, dar și echipamente provenite din industria noastră și m-a luat groaza! E bine că ai specificat suma pe care vrei să o cheltui cu aceste produse, zece miliarde, dar pentru început te întreb de unde bani că doar știi cum merge economia ta…

– Ne-am asigurat că putem împrumuta acești bani la o dobândă convenabilă așa că…

– Bă, e bine! Cel puțin pe partea asta nu mai am griji! Dar spune-mi tu știi cam ce efective are armata voastră?

– Normal! Aproximativ 35.000 de oameni sub arme, adică militari în serviciul activ, cei pe care și dorim să-i echipăm corespunzător și să-i dotăm cu armament modern, adecvat ne-voilor reale ale câmpului de luptă.

– Exact așa spunea și ministrul tău, dar la el nu mă miră fiindcă-l știu cât e de bou! Dar tuuu… Păi, hai să-ți spun eu câți oameni ai în armată! Datele, e drept că sunt de ieri însă nu cred să se fi schimbat prea mult între timp. Exact 33.573! Dar cum, în conformitate cu standardele internaționale, o treime sunt civili care se ocupă de administrația sistemului, mai rămân, militari, cam 20.000. Din ăștia scădem liota de generali și colonei pripășiți prin tot felul de birouri, femei, dar și mecanici auto, tancuri, nave sau avioane, deci oameni care nu fac parte din forța combatantă și ne mai rămân, cu indulgență, cam 10.000 de luptători care ar putea fi trimiși pe front, într-un eventual conflict. Evident ca forțe de apărare, fiindcă nu se pune problema unei ofensive! Dar o armată cu 10.000 de luptători este doar un fel de glumă pentru un invadator, însă această glumă durează cam o jumătate de zi, timp în care luptătorii tăi se vor preda sau vor fi zbrobiți definitiv, iar transportoarele, tancurile, echipamentele și armamentul lor vor deveni captură de război. Deci toți banii pe care tu i-ai dat pentru înzestrare intră exact în mâna dușmanului! Te-ai prins!?

– Mdaa, păiiii, euuu…

– Tu te-ai lăsat îmbrobodit de idiotul de ministru care a gândit toată schema asta tâmpită doar pentru a-și trage el niște foloase despre care eu am aflat!

– Îl voi deferi Curții Marțiale…

– Lasă prostiile! În primul rând că pe timp de pace nu funcționează nici un fel de Curte Marțială, dar asta nu ai tu de unde să știi, apoi mai lasă-l în funcție un timp și-l vei scoate țap ispășitor atunci când lucrurile vor merge prost și ai nevoie de un pion la sacrificiu. Mai bine închide gura și ascultă-mi planul meu fiindcă acesta este singurul care te scoate din ridicol!

– Ascult Excelență! Ascult…

– Fii atent! Pentru început mărești împrumutul la cincisprezece miliarde! Te ajut eu fiindcă-l cunosc bine pe directorul Fondului și voi garanta pentru tine! Banii vor fi trimiși direct unei fabrici de avioane pentru plata anticipată a douăsprezece interceptoare de ultimul tip. Tot eu te ajut fiindcă-l cunosc și pe directorul fabricii, am fost camarazi de armă. În felul acesta te pun pe lista scurtă de așteptare și avioanele îți vor fi livrate în cel mult cinci ani. Între timp noi îți pregătim și piloții, știi tu, cursuri teoretice, simulatoare, zboruri de aclimatizare și cunoaștere a materialului volant, etc… Atenție mare! Fără costuri suplimentare! Și tot în prețul ăsta le dăm și căștile de zbor, niște miniuni ale tehnologiei, salopete de zbor cu semnele și însemnele firmei, plus bocanci și mănuși! În felul acesta avioanele aproape că-ți vin gratis și gândește-te la ce impresie vei face tuturor când apari la paradă cu escadrila asta! Plus fotografiile de prezentare distribuite pe toate rețelele! Bagi boala-n orice posibil agresor asigurându-te și de faptul că nici unul din aceste aparate nu vor cădea vreodată în mâinile inamicului! Ce zici!?

– Oaaa, mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut!…

– Nu-i de mirare! Deci mâine îmi trimiți solicitarea cu toate semnăturile pe ea și de rest mă ocup eu! Acum plec, mai am și alte treburi! Tu stai și bea-ți cafeaua că uite s-a cam răcit!

– Vai, Excelență, dar abia acum văd că din grijă față de țara noastră nici nu v-ați băut cafeaua!…

– Eu nu beau cafea! Am vrut doar să-l cunosc pe șeful serviciului de înregistrări! Am auzit lucruri bune despre el și voi vedea cum îl rezolv în continuare… Nu uita! Mâine!

Într-adevăr Ambasadorul s-a dovedit a fi om de cuvânt! La nici două zile de la înaintarea cererii de împrumut, Fondul a trimis banii în conturile uzinei de avioane, iar aceasta a confirmat primirea, specificând că într-adevăr comanda va fi considerată o prioritate, dar nu a precizat termenele de livrare, însă a și plătit corect zece la sută din sumă Ambasadorului care era și el acționar al firmei. Ceva mai târziu au fost trimiși spre instrure douăzeci de piloți, iar presa, invocând „surse de încredere” a făcut publice tot felul de amănunte despre planul de înzestrare al aviației, respectiv sporirea semnificativă a forțelor de apărare a patriei. Se cunoștea și aici mâna Ambasadorului! Desigur, nu a pomenit nimeni despre armele și munițiile necesare zborurilor de luptă reale, nici despre prețurile și consumurile uriașe pentru întreținerea în funcțiune a avioanelor de ultimă generație, dar nici despre vulnerabilitățile acestora și nici cum afectase împrumutul viitorul economiei. Se vorbea însă cu mare mândrie despre cerul senin al patriei… Și dacă e să fim drepți ce-ți trebuie mai mult decât atât: vorbe frumoase!