Sigur, mai aveau o variantă ca Iohannis să rămână în fruntea statului peste termen… Pentru că, privind câștigătorii și perdanții mizerabilului matrapazlâc la care s-au dedat judecătorii CCR, despre un singur câștigător poate fi vorba în mod real… Iar prin comparație cu un al doilea model posibil de intervenție pentru justificarea prelungirii mandatului lui Iohannis, opțiunea folosită, prin invalidarea executată contra țări, la ordin, de către CCR, a fost, pe departe, cea mai ușor suportabilă pentru societatea românească. Pentru că singurul alt scenariu prin care se putea asigura prelungirea mandatului (a)președintelui era aruncarea țării într-un conflict. Și nu unul intern, căci nici o nesupunere civică și nici o răfuială în „idei”, păreri (chiar și ale unor „părerologi” și „influenceri” de serviciu) nu ar fi dus garantat la un război civil, dar țara putea fi târâtă în conflictul pe care îl vrea UE pentru nevoile geo-politice ale unor schizofreni care conduc destinele deja unei umanități, prin împingerea noastră în războiul altora… O implicare ce ar fi venit mănușă nevoilor criminalilor de oameni, de țări, de constituții, de națiuni… Și totuși, chiar dacă am căzut în butoiul cu pulberi al unui posibil risc de țară prin decizia CCR, și nu prin împingerea României într-un conflict armat (extern), asta nu înseamnă că lunile ce îi vor fi rămas lui Iohannis ca președinte nu ne vor duce, gradual, acolo… Ba, poate chiar pentru asta va fi fost nevoie de o extensie a mandatului acestuia până în primăvară… Că, între timp, vor crăpa, rând pe rând, încrederea românilor în justiție, în judecători, în alegeri și în legi, este un preț care oricum nu interesa pe nimeni… Pe nimeni dintre cei ce au pus la cale această execuție, nu a statului, ci a națiunii, a neamului și principiilor ei, a încrederi în valori, în libertate… Pentru că statul va merge mai departe în formele sale crăpate și alipite grotesc prin blaturi politico-guvernamentale, de sistem, de corporații și juridico-pamfletare. Dar națiunea va rămâne cu mari fisuri de încredere în ea însăși, de la celălalt spre celălalt, dar și de la fiecare spre sine… Căci, oare ce rost vor mai avea alegerile, ca proces, când indivizi nealeși vreodată, ci numiți și capitonați politic pe sinecura unei instituții prea independente față de orice posibilitate juridică, dacă nu de anulare a deciziilor dubioase, măcar de contestare și punere în discuție, când, dară, astfel de inși, aflați peste lege și țară, impun cu legea în mână (!) direcția trasată de sistem?
Iar dacă noi, cei din țară, ne-am simțit jigniți, umiliți, batjocoriți și anulați în drepturile inalienabile ale deciziile noastre din primul tur electoral de către CCR, oare cum se simt cei de afară, din Diaspora, care au fost practic opriți „pe viu” din exercitarea dreptului lor constituțional?! Oare cum se vor simți când vor fi din nou chemați la urne? La urnele decise de sistem? Ce vor simți ei la următorul scrutin? Mai ales aceia care, din respect pentru țara lor, au mers poate mii de kilometri și au făcut sacrificii pentru a-și exercita rolul de electori ai unei țări care și-a pus, nu-i așa?!, încrederea în fiecare dintre ei? Încrederea, și nu nevoia, de a vota strict ceva, așa cum a transformat sistemul actual servitutea electorală față de țară… Da, poate că o dată cu aceasta va fi fost știrbită și dragostea lor față de țară… Căci dragostea și respectul țării față de cel devotat ei sunt într-o simbioză a normalului, al firescului. Iar ilarul va fi complet în clipa în care poate că rușii ne vor ironiza spunându-ne că ne-am motivat nevoia de a fugi de sistemele lor chiar prin imitarea acelor sisteme, ajungând într-unele pe care poate nici ei nu și le-au închipuit atât de eficiente… Și vor trebui date multe explicații de către toți cei ce au luat această decizie… Doar că într-un sistem în care nu pot fi obligați să explice, să detalieze, să argumenteze mai mult decât ceea ce vor ei să spună, cel puțin la nivelul CCR, lucrurile vor rămâne la fel de tributare sistemului.
Un singur lucru ar mai acoperi din imensa pată de pe obrazul țări. Un singur gest ar putea da impresia, fie și parțial, a libertății de decizie rămase nouă… Demisia imediată a președintelui Iohannis… Poate singura „mișcare” prin care să ne convingă că nu el a fost beneficiarul real și direct… Demisia lui, și nu a judecătorilor CCR… Căci, aceia puteau demisiona până la momentul semnării hotărârii de anulare a dreptului de decizie a românilor… Acum vor trebui să rămână acolo, ca într-o piață publică a asumării deciziei… Căci doar când agora știrbă a CCR va deveni o piață publică a judecării actelor lor vom mai putea avea încredere într-o asemenea instituție… Într-un sistem… Și, în cele din urmă, în stat… Pentru că având un președinte aflat într-o prelungire nefirească a mandatului (fără o stare de urgență, fără un război, dar niciodată să nu spunem niciodată, nu?!), sistemul va avea garanția că, la momentul desemnării următorului premier, cel numit să formeze cabinetul dorit de majoritatea necâștigătoare la urne (psd-pnl-usr-udmr), dar impusă ca majoritate victorioasă prin blaturile asigurate de sistem, va fi cel trebuincios sistemului. Mai ales că tot la mâna CCR va sta validarea dreptului unui președinte aflat în afara mandatului de drept de a desemna premierul ce va forma noul guvern. Un guvern alcătuit din partidele necâștigătoare, dar dorite de sistem. Sigur, dacă va fi nevoie, acest CCR ar putea invalida și alegerile parlamentare dacă nu va avea deplina garanție a neatacării în justiție a procedurii de desemnare de către un președinte aflat în afara mandatului a candidatului ce va forma noul (vechi?) guvern.
Dar încă stăm bine…. Măcar pentru faptul că s-a decis că actorii anti-statali (menționați „în rem”, dar nenumiți) care au acționat și periclitat alegerile s-au activat prin intermediul unor candidați. Primul scos din joc înainte de linia de start, cel de al doilea aproape înlăturat prin linșaj media pe vari interpretări, dar, în cele din urmă, îndepărtat din urne cel mai neașteptat candidat. Iar lucrurile ar fi putut fi mai drastice pentru noi, dacă sistemul decidea cumva că actorii anti-statali au acționat, nu prin interpunerea, unor candidați „joben” ori „matrioșcă”, ci prin însăși… alegători, și ne trezeam cu drepturile noastre de a alege, nu doar de a fi aleși, suspendate! Eventual cu o armă la tâmplă… Cu arsenalul acelui război străin nouă…