Semnal editorial şi publicistic – Ştefan Iloaie, „Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină”

Autorul acestei lucrări ştiinţifice şi academice – Ştefan Iloaie s-a născut în anul 1968, în localitatea Feldru, judeţul Bistriţa Năsăud; este preot, doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” din Sibiu; Profesor şi Director de departament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de Morală creştină.

Autor al volumelor Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Responsabilitatea morală personală şi comunitară. O perspectivă teologică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Nae Ionescu şi Ortodoxia românească, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003. A publicat peste 100 de studii şi articole în reviste de specialitate şi în periodice teologice şi de cultură, în ţară şi în străinătate.

Structurată în trei părţi principale: 1. Globalizarea şi secularizarea: manifestări ale postmodernităţii (pp. 13-62); 2. Tendinţe postmoderne în morală, (pp. 63-128); 3. Realism şi atitudine morală, în postmodernitate (pp. 129-166); şi un Epilog: De la valorile morale la morala valorilor (pp. 167-174) plus o Introducere (pp. 7-11) şi o Bibliografie (pp. 175-180), lucrarea îşi propune o abordare tranşantă a pericolului erodării valorilor creştine ca piloni centrali ai vieţii în Iisus Hristos.

Secularizarea sau duşmanul religiilor, cum o numeşte Părintele Profesor Alexander. Schmemann, este văzută ca producţie a unei minţi individualiste şi hedoniste pentru care bucuria unirii cu Iisus Hristos în Biserica Sa este o simplă şi irelevantă dialectică. O lume pentru care tehnica a devenit noul dumnezeu, iar pântecele, etosul de a fi. Sudarea de materie face imposibilă corijarea unui comportament moral alterat, întrucât nu poate fi conştientizat. Transformarea lui Dumnezeu într-o proiecţie umană a credinţei, ca o relaţie pe orizonatală, prin părăsirea verticalei şi acordarea atenţiei religioase semenului şi prin reducerea iubirii creştine, dacă nu chiar a esenţei creştinismului, doar la „caritate” (p. 22).

Declinul a început – în mod paradoxal – odată cu Renaşterea şi a atins una din cele mai înalte culmi în epoca Luminilor. Efectele Iluminismului, departe de a fi dispărut, se fac simţite astăzi mai mult ca oricând. Secularizarea este una dintre ele. Dovada acestui fapt este clar reliefată de autor printr-o diagnoză cauzală.Cauzele secularizării se identifică în: 1. izolarea de către om a divinităţii în transcendent (începută clar în Renaştere); 2. autonomia creaţiei (structurată excelent în veacurile XVIII, XIX); 3. tendinţa manifestă de dominare a lumii din partea omului (manifestată în mod violent la începutul secolului XX, şi într-o amplă desfăşurare astăzi) (p. 23). Biserica se găseşte face à face cu o suită de provocări inedite. A apărut riscul major de a se dizolva în nebuloasa instituţională, abil potenţată de modernitate şi postmodernitate. De asemenea există pericolul ca ea însăşi să-şi piardă dimensiunea duhovnicească şi să se comporte lumesc – chiar dacă global, dar: secularizat -, ca o instituţie între alte instituţii, ceea ce este chiar dorit din partea unor structuri lumeşti (p. 27).

Autorul nu tratează problematica într-o notă fatalistă şi lipsită de soluţii. El provoacă la reflexie printr-un îndemn la schimbare de optică: De ce să ne mai lăsăm globalizaţi doar economic, social, cultural? De ce să nu fie creştinismul cel care să globalizeze lumea întreagă? Pentru că omul este stăpânit de globalizare? Dar realitatea ar trebui să fie inversă: nu omul să fie stăpânit ci el să stăpânească! (p. 30). O ridicare corectă a problemei şi o prezentare optimă a poziţiei dezirabil creştine. Geneza este mărturie a ceea ce afirmă autorul chiar dacă nu o aminteşte. Creşteţi şi vă înmulţiţi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi […] (Fc 1, 28). Cu alte cuvinte, este cazul să luptăm pentru vocaţia autentic umană. De aceea, este nevoie să fie reafirmat apelul la identitatea spirituală şi la credinţa pe care o avem (p. 37). Confundarea libertăţii cu libertinajul, această nefericită osmoză, constituie o piesă importantă în constructul lucrării. Specifice contemporaneităţii, lipsa de disociere şi discernământ, însoţite de teribilismul unei adolescenţe prelungite, devin cauza nereuşitelor majore, în rândul tinerilor.

Societatea românească s-a confruntat şi se confruntă cu importul masiv şi iraţional de aşa-zise valori democratice, produse ale libertăţii. Dar, în stare de libertate brusc primită, a fost determinată apariţia confuziei libertăţii cu libertinajul, … (p. 33). Societăţi întregi acceptă acum ca fiind bine ceea ce mai înainte fusese proscris, criticat şi cenzurat (p. 43).

Altfel spus, suntem pe punctul de a vedea o răsturnare dură a valorilor pe care le considerăm veritabile. Autonomizarea domeniului social faţă de cel religios duce la o polarizare malignă care, nu numai că îi va fi defavorabilă omului mileniului III, ci, mai mult, va constitui premisa unei mutaţii fundamentale la nivel duhovnicesc. Valorile perene, odată pierdute, iar Biserica, odată izolată, vor fi greu de reactivat. În fapt, avem aici afirmarea libertăţii umane ca autonomă, şi în consecinţă, dreptul individului de a se autoguverna, în baza acceptării raţiunii ca singurul reper necesar al instituirii unei societăţi juste şi cauzatoare de fericire (p. 40). Riscul este cu atât mai mare cu cât individul getoizat va începe să-şi trăiască propria-i dramă. O dramă a însingurării.

Astăzi suntem puşi în faţa unor realităţi ca individualismul şi autonomia prin care divinitatea este împinsă în sferele cereşti îndepărtate sau este chiar uitată (p. 65), un soi de neo-deism. Forurile sociale, paralele Bisericii (chiar dacă nu o spun direct), încearcă să impună o morală lipsită de norme.

Acest tip de abordare este numită de autor morala independentă (p. 69). Omul trebuie să-şi determine faptele şi doar el, iar scopul vieţii rămâne tot omul. Or, în aceste condiţii omul este izolat într-un individualism camuflat de moralitate. Individul face casă bună cu libertinajul, care reprezintă efectul negativist al supremaţiei voinţei subiective (p. 73).

Odată consumate acestea – să le spunem etape (individualizare şi libertinaj) – omul accede spre permisivitatea acţiunii morale (p. 75), care este în fapt cauza incapacităţii de a respecta legile şi regulile impuse de o morală creştină. Toate acestea îl duc pe om la o comoditate a comportamentului moral (p. 78). Or, printr-o relativizare a datoriei morale, nu se poate accede decât la funcţia destructivă a ambiguităţii morale, care sub cuvertura libertăţii îl aduce pe individ în pragul schizofreniei spirituale.

Toate aceste subversiuni ale valorilor religios-morale îndeplinesc un anumit canon pe care autorul încearcă să-l clasifice. Dacă desăvârşirea sfinţeniei este frica de Dumnezeu (II Cor 7, 1), pierderea acestei frici, printr-o permisivitate exagerată, duce la relativizarea trăirii în Dumnezeu (p. 97). Or, cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In 4, 21), sau adaptând acest verset la subiectul nostru, o dată relativizată trăirea în Dumnezeu, nu mai este decât un pas până la alterarea profundă a relaţiei cu aproapele (p. 104). În lipsa unor raporturi sincere şi clare între om-Dumnezeu-om, creaţia devine un obiect de consum pentru care nu mai este niciun fel de respect (p. 114). Cine înţelege că legătura dintre elementele enunţate mai sus este decisivă pentru a evita o cădere în derizoriu, evită cu înţelepciune relativizarea sinelui şi a faptei care este lipsită de semnificaţie morală şi nu-şi cunoaşte Scopul.

Secţiunea ultimă a lucrării are un profund caracter dogmatico-moral în care omul hristic este propus ca model de urmat. În primul rând, autorul înlătură orice dubiu asupra Moralei care este trăirea în Iisus Hristos, iar mai departe ne dezvăluie complexitatea acestei trăiri: voinţa omului urmează – liber şi împlinitor – voia lui Dumnezeu, fapta primeşte valoare prin relaţionarea pe care o produce fie cu divinitatea fie cu semenul, acţiunile umane dezvoltă fiinţarea şi îi conferă sens, iar existenţa omului devine prezenţă a divinităţii în lume (p. 131). În acest context avem invocată o Ecclesia care, în virtutea caracterului ei teandric, este nevoită să-şi formuleze un discurs coerent şi aplicat, fiind nevoită să dea soluţii unei societăţi în care discursul eclesial întâlneşte, concurenţial, alte voci publice, considerate cel puţin la fel de îndreptăţite (p. 137).

În opinia autorului, armonizată cu cea a Domnului Dan Ciachir, Biserica Ortodoxă are toate armele pentru a lupta împotriva flagelului secularizării şi aceasta stă în puterea Ortodoxiei să ofere răspunsuri adevărate la provocările postmodernităţii, în misiunea ei înscriindu-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie două mii de ani: puterea înnoitoare a tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu (p. 137).

În cele din urmă, suntem îndemnaţi la o redescoperire a valorilor Ortodoxiei (p. 160). Cu alte cuvinte, nu suntem puşi în situaţia de a inventa strategii nici de a pune baza unor sisteme morale, ci este nevoie de o reflexie responsabilă asupra propriilor valori. Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Ortodoxia să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul postmodern este aceea de a fi ea însăşi! (p. 160). Pe de altă parte este nevoie de o reafirmare a persoanei şi o infirmare, poate chiar anulare, a individului. Necesitatea „potenţării” omului şi nu a surogatului acestuia este imperativă pentru a evita un viitor dezastru.

Toate acestea sunt opuse pragmatismului şi utilitarismului rapace, ce, în ultimii ani, ne-au invadat până în cele mai profunde adâncuri ale fiinţei noastre. Este nevoie de o reconştientizare a valorilor, poate o reînvăţare a lor.

Va fi nevoie de o poziţie mult mai fermă din partea Bisericii în afirmarea adevărului de credinţă în defavoarea adevărului vieţii biologice (ca dominantă), tot mai mult afirmat în ultimul timp. Va trebui ca Biserica să-şi modifice abordarea, să-i vorbească lumii, astfel încât conţinutul mesajului ei să fie nu numai adevărat şi dinamic, cât mai ales perceput la adevărata sa valoare (p. 170).

Autorul face apel la o redescoperire a valorii valorilor, la un exerciţiu de reflecţie din partea postmodernului asupra ansamblului de capacităţi, pe care este pe punctul de a le lepăda (p. 172). Biserica trebuie să se situeze într-o poziţie dialogală cu societatea civilă pentru a o putea reîncorpora, iar creştinii să conştientizeze valoarea calităţii de creştin, pentru a putea afla soluţii la tentaţiile dure ale relativizării.

Obişnuiţi, în lumea teologică academică, cu lucrări scrise de specialişti pentru specialişti pe care laicatul (înţelegem aici neavizaţii) le receptează puţin sau deloc, cartea recenzată se impune ca o scriere a unui teolog pentru teologi şi laici, deopotrivă. Depăşind planul structural şi lexical, rigid şi scolastic, al vechilor tratate de morală, lucrarea Părintelui Profesor Ştefan Iloaie se înscrie – fără nici un fel de exagerare – în linia de abordare a unora dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi.

Tipuri de abordare diferite, dar cu un fond comun al cărui dinamism se traduce în: îngrijorarea reală pentru cotidianul infestat spiritual, încercarea prescrierii unor măsuri potenţiale, într-un limbaj accesibil, şi problematizarea unor stări religioase ce riscă să se transforme în fenomene.

Om al Bisericii, cu unele soluţii în care propune o coborâre mai susţinută a clerului la om, autorul pare a dori să fie cel care dă primul exemplu în acest sens, spărgând zidul, aparent inscaladabil, dintre teologi şi laici, cel puţin la nivel conceptual.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*