Arhiva zilnică: 11 aprilie 2015

Destinul uman…

Data: 15 mai 2025 by Ben Todică

Nu știu cum am ajuns atât de bolovani. Nu înțelegeam și credeam aproape totul când toți aruncau cu pietre și lozinci demonice în regimul de până în 1989, însă azi, după 435 de ani de capitalism am realizat că eu nu l-am cunoscut așa, și că am descoperit o altă față a lucrurilor. Eu nu pot să-mi descriu decât perioada trăirii mele din 1952 pană în 1979 când am părăsit țara, trecând fraudulos frontiera în Iugoslavia. Nu știu cât de dictator a fost Ceaușescu pentru că nu l-am simțit așa în acele timpuri. L-am văzut ca un luptător împotriva comuniștilor ruși și simpatizant al vestului democratic. În această prezentare, încerc să demontez mitul civilizației europene, dezvăluind un viitor al declinului gestionat, al dezindustrializării, al colapsului demografic și al represiunii tehnocratice sau a thnofeudalismului, cum îi zice Yanis Varufakis. Să explic modul în care soarta Europei a fost scrisă pentru viitor de către Proprietarii și Controlorii naționali ai Capitalului Financiar Global (O.C.G.F.C.) explicată pe rețelele de mediatizare de mai mulți specialiști și, de ce prăbușirea continentului a fost inevitabilă – proiectată de cei care i-au construit odinioară bogăția prin exploatare și jaf. „Dar n-am ce face, Europo. Tu nu m-auzi, deşi nu-s mut,/ Când mi te văd asediată de spectrul larg al nebuniei/ Călcată însăţi tu pe coaste de Evul Mediu renăscut/ Atât îți cer acum, bătrâno, grijește Floarea României!” (MI). Tot ce i se aplică Europei azi sunt mecanisme de eutanasiere induse prin inteligența artificială, nu unor țări ci unor regiuni dispersate, deoarece I.A. așa le vede: ele nu se mai conduc ci doar supraviețuiesc conduse de datorii și lipsite de suveranitate, toate planificate nu întâmplător; chiar și războiul din Ucraina a fost indus. Pentru noi, cei care am crescut să ne credem buricul civilizației, ajunși în Europa, am observat că oglinda s-a întors: Occidentul nu a fost niciodată un model de civilizație, a fost o mascaradă a rafinamentului care ascunde o moștenire de violență, brutalitate, furt intelectual și eșec moral.

Principalul lucru care i-a făcut pe americani să se simtă liberi a fost faptul că puteau să se urce în mașină și să călătorească nelimitat pe distanțe mari prin țară. Prosperitatea, libertatea religioasă, libertatea de a călători fără restricții… a creat fundamentul iluziei lor de a fi liberi. De exemplu: azi dacă plătești pentru o casă timp de 30 de ani, cum am făcut și eu, și după pensionare, guvernul îți poate confisca locuința dacă nu ai fonduri pentru a-ți plăti impozitul anual pe proprietate – de fapt nu ești chiar liber. Însă oricine este bogat nu are limite. Dacă cineva are peste 10 milioane de dolari de cheltuit, poate practic să plece sau să se mute în orice țară dorește și, chiar dacă nu vrea să se mute, poate trăi oriunde dorește și nu i-ar păsa deloc dacă restul lumii ar suferi. Suntem fermecați rău de sistem; adică vrăjiți de judecata egoului și căutarea plăcerii. Limbajul și divinul sunt despre auto cultivare etc… Chiar și odată, așa cum arăta Dante, popoarele abrahamice, evreii, islamiștii și creștinii mistici se înțelegeau până și cu popoarele indigene… Poți înțelege cum catarii, Dante etc. foloseau limbajul cu dragoste de cuvânt, ca pe medicamente – adorațiile vieții divine… Dar, să vedem cum a decăzut omenirea până în punctul în care pre-limbajul, istoria sa este coruptă și scriptura este spartă.

Totul nu este decât o acaparare nenorocită de folosire a puterii bănești. Este rețeta cuprinzătoare a prădătorilor. O altă modalitate de a spune că informațiile, cunoștințele sunt o sabie cu două tăișuri și că fenomenul se extinde. Nu-mi pot imagina un rău mai mare decât să văd interconectarea lucrurilor la o rezoluție atât de înaltă și toate acestea pentru a mă întoarce și prescrie teocrația; dar asta nu face decât să schimbi un sistem de subjugare cu unul și mai opresiv.

Proprietarii și controlorii finanțelor globale (O.C.G.F.C.) au crescut și au depășit structurile în care s-au născut inițial. După modelul statal, ei s-au compartimentat în boxe și în ele au creat sisteme și reguli de control, iar fiecare boxă are sistemul ei economic de administrare și putere în stat. Economia fiecăruia (noi le numim țări) e lipsită de legi proprii. Și atunci, cei aleși ca să poată conduce cresc în putere fără reguli și necontrolați local încât la un moment dat se trezesc că ei nici nu mai sunt cetățeni ai acelor boxe. Odată ce tu ai crescut peste nivelul zidurilor boxei, începi să vezi lucrurile diferit. Te aliniezi cu instituțiile globale și uiți de ai tăi. Noi ne privim ca țări și națiuni cu tradiții culturale milenare, ei nu. O.C.G.F.C. privesc și văd doar zone și resurse de exploatat atât naturale cât și omenești. Ei văd zone oportuniste de îmbogățire ignorând țări, granițe și legi naționale. Ei nu țin cont de religie, istorie sau ideologie locală, cultură, patriotism, naționalism, artă sau origini etc. Pe ei nu îi interesează decât banul. Dacă noi privim spre o zonă, vedem două, trei țări, însă nu și ei. Ei văd un coridor lung de minerale ce trebuie exploatate. Când ei privesc țara Congo, nu văd o țară, ci văd Cobalt pentru bateriile lui Elon Musk. Ca să le poți prezice intenția trebuie să-i cunoști așa cum sunt.

Noi suntem obișnuiți cu instituțiile noastre locale de a decide în raport cu noi, cu necesitățile poporului nostru, însă acele vremuri sunt trecute azi în vest. Puterile globale au depășit demult pe cele locale. Conducătorii țărilor de azi nu mai răspund cerințelor votanților, ci ale puterii globale. Lui Trump nu îi pasă de America, așa cum nici Ursulei von der Leyen de Europa și dacă nu înțelegem asta, vom fi dezamăgiți de comportamentul lor.

Noi credem că președinților europeni le pasă de ceea ce se întâmplă în Ucraina cu războiul, însă nu e așa. Lor le pasă doar de îndeplinirea directivelor trasate de finanțele globaliste. Nu de morții frontului, ci de resursele câștigate prin confruntare, apoi negociere cu Rusia. Singurul mod prin care ei supraviețuiesc este să cotropească și să deposedeze națiunile sărace de munca lor. În 50 de ani, Europa va dispărea din istorie ca centru al civilizației în ciuda încercărilor ei de a se conecta cu țările din est, China și India sau cele din B.R.I.C.S.

Europa va avea destinul României din ultimii 35 de ani. În ciuda tuturor încercărilor ei, Europa se prăbușește. Acea boală a trădării și execuției conducătorilor ei s-a extins pe nesimțite în întreaga Europă construită din bărbați lipsiți de profunzime și demnitate umană, parental deveniți găluște, moluște… cum scria un general în rezervă. Europa nu mai e văzută ca forță credibilă. Este intenționat reprogramată și redusă la un nou teren de testare, focar războinic bandițesc. Ucraina a fost instrumentul de rupere al Europei de Rusia și extinderea pârjolului în ea, devenind noul Orient Mijlociu, aruncând-o în dezintegrare. Totul a fost planificat de infanteriștii globali. Dezindustrializarea care a avut loc în România se extinde acum pe toată suprafața Uniunii Europene. Germania care a fost motorul Europei până azi, ]nc[ mai funcționează, dar fumegând. Franța condusă de Macron și destrăbălările politice din ea e de râsul lumii. Iar restul țărilor europene au ajuns la nivelul existenței dinainte de industrializare a lumii. Și tot ce se întâmplă nu e o decădere natural, ci una planificată de gangsterii hrăpăreți, finanțiștii globali.

Golanii Financiari Globali împreună cu tentaculele finanțelor europene protejați de armata americană, descalificând complet organizația NATO și cărând înainte cu respect ignorarea pe mai departe a forțelor locale din vest. Mutându-și astfel noile baze în est, Polonia și România, noi țări flămânde și în poftă de glorie. Vestul rămâne să ajungă zona de conflicte locale. Război civil continuu. Videocamere peste tot și poliții militare pe străzi. Noii politicieni nu vor mai fi responsabili în fața alegătorilor, ci în fața comisiilor financiare globale.

Încetul cu încetul națiunile vor fi desființate ca entități independente. Populația va fi amestecată, „coudenhove-kalergizată” și ținută sub tăcere, intimidată cu pensii de supraviețuire. Inteligența artificială va face experimente de guvernare a populației prin creare de noi logaritmi de control. Centrele vor fi liniștite și vesele atât timp cât populația se va supune. Iar pentru toate țările care și-au dorit mereu, au aspirat să fie primite în Uniunea Europeană, să fie acceptate ca parte a culturii și înțelepciunii Europei. Pentru că de-a lungul istoriei ei nu a încetat de a fi violență cotropitoarei și colonialiștă, Europa le poate servi doar ca poveste sau ca basm frumos, nu ca model.

În ciuda atrăgătoarelor modele și arhitecturi artistice, în ciuda paradelor insistenței că realizările lor academice sunt de neegalat. În ciuda tuturor acestor pretenții, ei vor continua să rămână primitivi așa cum au fost dintotdeauna. Comportamentul sălbatic a fost dintotdeauna același. De fapt, iluminarea lor i-a făcut și mai violenți și mai jefuitori, i-a transformat în criminali.

Trebuie să înțelegem că sălbăticia în comportament nu e doar un indicativ al căderii din punct de vedere moral, ci reprezintă și o ratare a intelectului uman. Omul inteligent nu se comportă așa. Violul și brutalitățile nu fac parte dintr-o minte intelectuală strălucită. Nimeni nu gândește așa despre o persoană care comite astfel de crime – „că ei sunt rafinați, sofisticați și inteligenți.” De ce ai crede altfel despre o națiune care se comportă așa?

Chiar mai mult: când furi în loc să construiești, când exploatezi în loc să cultivi, când copiezi în loc să studiezi și să creezi. Acest lucru l-au făcut europenii copiind de la egipteni, indieni, asirieni și alte popoare preistorice. Atunci când tu faci sclavii să se istovească pentru tine în loc să muncești, tu nu te dezvolți intelectual, spiritual sau să modelezi în termeni sănătoși caracterul tău de om.

Nu există scurtătură spre civilizație, ci doar o fațadă goală pe dinăuntru precum toți conducătorii noștri de azi și din‚ ’89 încoace.

Ați văzut că toate hotelurile arată minunat la intrare și recepție, iar camerele sunt roase de timp și neîntreținute? Asta e Europa, Vestul. Împopoțonați, flămânzi și hrăpăreți. E ca și cum ai compara un agricultor cu un hoț din aprozar. Nu sunt egali. Unul care fură nu e egal cu unul care câștigă cinstit. E mare diferența!

Unul care folosește nu e egal cu unul care creează. Nu sunt identici ca revelare din punct de vedere mental, spiritual, intelectual, psihologic. În orice fel sau cale, ei nu sunt egali. Când vestul vorbește de dezvoltare, se referă doar la dezvoltarea materială și economică. Nu pot vorbi despre dezvoltare morală și etică, intelectuală și spirituală pentru că dezvoltarea lor materială a fost făcută prin imoralitate, antispiritualitate și căi brutale.

Dacă vrem să vorbim despre dezvoltări morale, culturale, spirituale, intelectuale, filosofice sau evoluții actuale inteligente ca și criterii ale termenului dezvoltare-evoluție, atunci Vestul ar fi clasificat ca lume subdezvoltată. După aceste criterii, lumea întâi și a treia își vor schimba locurile. Populațiile așa numitelor lumi avansate trăiesc în condiții materiale de lumea a treia. De ce oare trăiesc ele așa? Pentru că ele nu s-au dezvoltat și nu s-au civilizat.

Cultura actuală a Vestului e subdezvoltată. Cum poți să-i motivezi să evolueze, când îi pui să se întreacă la alergat. Cât de repede fugi (păi după ce îi dai în cap unuia trebuie să fugi repede ca să nu fii prins). Dacă tu ai nevoie ca oponentul să aibă amândouă picioarele rupte și mâinile legate la spate, ce fel de campion la box ești tu? Dacă trebuie să-i interzici cultura intelectuală, morală și realizările sale civilizaționale, unuia pentru a demonstra altora că a ta e mai mare, atunci cât de mult ai evoluat tu?

Dacă adevărul tău este atât de frumos și mare, atunci de ce e nevoie ca tu să-i dărâmi vestigiile istorice și civilizaționale și să le transformi în ruine? De ce ți-e frică? De ce construiești minciuni fantastice despre ceilalți? Despre musulmani, despre chinezi, despre Africa și așa mai departe. Dacă te crezi atât de mare de ce trebuie să-i cotropești pe alții? Ai fi binevenit dacă ai fi într-adevăr cineva. Nu ți-ar cere nimeni să pleci din țara lor. Adevărul e că nimeni nu vă dorește în țara lor pentru că sunteți subdezvoltați moral. Mințiți, manipulați și dați în cap. Deci, în concluzie, sunteți subdezvoltați ca oameni. Voi nu aduceți civilizație, voi o terorizați. Spun asta ca să vă arăt de ce Europa merge în direcția în care merge, afirmă un analist.

Întregul Vest a căzut pe o traiectorie de prăbușire, de involuție. Și motivul e: pentru că nu a evoluat. Nu s-a civilizat. Vestul este o fraudă violentă! Nu își respectă familia. Nu-și respectă cuvântul dat. E necredincios. E lacom, încrezut, puturos și este plătit să omoare. E nesigur, laș, toxic, neiertător, violent, bătăuș, scandalagiu și murdar. Nu vrei să șezi lângă el în autobuz că miroase urât. Darămite să-l angajezi ca învățător sau să-l dai exemplu ca civilizat. E doar un criminal vicios care nu are curajul s-o recunoască. Si atunci să nu fim surprinși că Vestul se prăbușește? În cultura Vestului se promovează și admiră criminalul, trădătorii, saltimbancii, mincinoșii, profitorii, exploatatorii, hoții pe care îi ridicăm în slăvi. Îi iubiți și premiați pe tirani. Îi încurajați pe oameni să renunțe la moral, spirit și educație în schimbul consumerismului nesăbuit și al materialismului. Agonisire cu orice preț și de oriunde. Și dacă le promovezi în societate, desigur că noile generații așa ajung să creadă că e normal să-i deposedezi pe alții de munca lor. Acesta e drumul pe care îl pavați pentru viitorul civilizației voastre? Cum să obții poziții înalte și putere. De fapt tactica voastră este – cum să devii o bestie, un sălbatic primitiv. o persoană dezumanizată. Vestul a creat sistemul așa. Ei l-au programat, în așa fel încât panaramele societății ajung în poziții de conducere și prădează omul. Ai crezut că o dată ajunși sus, se vor schimba și se vor opri. E doar o deziluzie să aștepți asta de la un om subdezvoltat moralicește. Și noi stăm privind din afară șocați, sperând că vestul a evoluat. Dar nu. Asta mă duce cu gândul la artiștii care desenează gropi sau poduri pe trotuare deosebit de credibile încât chiar și animalele le ocolesc. Așa face și politicianul de azi. Pictează uși și ferestre pe pereți către un viitor luminos, iar atunci când vrei să ajungi acolo, te lovești cu capul de zid și pici jos, cădere dureroasă. Aceasta e meseria de politician – să mintă. Să te convingă să treci prin perete în credința că, acesta e pasul spre înainte. Așa văd ei destinul Uman.

Cea mai veche relicvă de Homo Sapiens din Europa: „Ion din România” (~ 42.000 de ani)

Data: 15 mai 2025 by Redacția

O descoperire arheologică recentă făcută în România va rescrie istoria omenirii și a evoluției umane. Astfel, urmele osteologice ale celui mai vechi om din Europa au fost găsite, recent, în Peștera cu Oase din județul Caraș-Severin (Parcul Național Semenic – Cheile Carașului). Este vorba de maxilarul lui „Ion”, despre care antropologii americani au certificat faptul că datează de acum aproape 40 mii de ani. Cum a avut loc această descoperire neașteptată? Trei speologi amatori din Timișoara (Adrian Bilgăr, Ștefan Milota și Laurențiu Sarcina), au descoperit în anul 2002, în zona carstică al Văii Minișului, în apropierea orașului Anina, o grotă cu un sistem de 12 galerii, pe care au numit-o mai apoi „Peștera cu Oase”, datorită numărului mare de oase de animale fosile găsite aici. Într-una dintre galerii cei trei exploratori au găsit un fragment dintr-o mandibulă umană, cu cinci molari aflați în alveole. Mandibula a fost preluată de către dr. Oana Teodora Moldovan, de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” al Academiei Române (secția din Cluj-Napoca), și încredințată, pentru a fi datată cu carbon, renumitului antropolog american Erik Trinkauss, de la Washington University din St. Luis. Aici un întreg colectiv de cercetători au certificat faptul că mandibula are o vechime de 36 mii de ani carbonici, ceea ce înseamnă 40 mii de ani calendaristici, și că aparține celui mai vechi om fosil din Europa. Astfel, maxilarul este cu 2.000 de ani mai vechi decât resturile osteologice umane descoperite în Spania și care, până acum, au fost considerate cele mai vechi din Europa. Odată readusă mandibula în țară, cercetătorii români au stabilit că aceasta îi aparținea lui „Ion”, un adult în vârstă de 35-40 de ani.

Această descoperire a reprezentat și punctul de plecare pentru un proiect amplu de cercetare științifică a grotei, în perioada 2002 – 2005. O echipă formată din grupul speologilor de la Timișoara, cei care au și făcut marea descoperire, cercetători de la Institutul „Emil Racoviță” din București, profesorul Erik Trinkaus de la Universitatea din San Louis (SUA), doi antropologi de la Universitatea din Lisabona (Portugalia), un cercetător de la Universitatea din Bordeaux (Franța), un profesor din Australia care studiază compoziția izotopică, un francez care are doctorat pe urs de peșteră (Ursus Spelaeus; dispărut acum 15 – 20.000 de ani) și două echipe de arheologi români de la Universitatea din Reșița au lucrat la excavările din Peștera cu Oase. „Ce este foarte important este că s-a găsit acest depozit de oase de urs de peșteră amestecate cu oase de capră, de cerbi giganți”, declară Silviu Constantin de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” al Academiei Române. În acest fel, au mai fost descoperite apoi și craniul aproape complet al unui adolescent între 14 și 16 ani, denumit „Vasile” (cu 14.000 de ani mai „tânăr” ca „Ion”), dar și un os uman din zona tâmplei, denumit „Maria”.

Descoperirea din Peștera cu Oase din România i-a ajutat pe arheologi să ajungă la o concluzie neașteptată. Analiza ADN a relevat că proba Oase 1, adică mandibula cu cei cinci molari descoperită în Peștera cu Oase în anul 2002, a aparținut unui bărbat din specia Homo Sapiens, care avea însă printre strămoși și pe Homo Neanderthalensis. Pe baza modificărilor ADN-ului de la o generație la alta, se estimează că proba Oase 1 a avut un strămoș neanderthalian în urmă cu 4 – 6 generații. Altfel spus, stră-stră-bunicul lui Oase 1 ar fi putut să fie un om de Neanderthal. Datele cunoscute până în prezent sugerau că Homo Neanderthalensis domina Europa în urmă cu 50.000 ani, apoi a început să conviețuiască cu Homo sapiens acum cca. 45.000 ani și a dispărut complet în urmă cu aproximativ 41.030 – 39.260 ani. Dovezile descoperite în România pun în evidență faptul că această conviețuire a avut loc până acum aproximativ 30.000 de ani. Cel mai vechi genom de Homo Sapiens reconstituit până acum aparținea „Omului din Ust-Ishim” și arăta că împerecherea cu Omul de Neanderthal s-a produs în urmă cu aproximativ 50.000 – 60.000 ani, o concluzie susținută și de proba Manot 1 – omul care a trăit alături de neanderthalieni. Dacă interpretarea rezultatelor analizei genomului Oase 1 este corectă, cele două specii s-au împerecheat mai mult timp decât se credea până acum, până aproape de dispariția definitivă a Omului de Neanderthal. Pentru proba Oase 2 (un craniu aproape complet) nu s-a realizat până în prezent analiza ADN, dar trăsăturile anatomice indică tot o încrucișare între neanderthalieni și oamenii moderni.

Fosilele umane din România au o vechime cuprinsă între 42.000 și 37.000 ani și sunt considerate printre cele mai vechi rămășite umane din Europa. Datarea prin metoda radiocarbonului (C14) a fost realizată pentru Oase 1 încă din 2003, dar abia acum un colectiv coordonat de către cercetătoarea Qiaomei Fu (Harvard Medical School) a reușit să obțină și analizeze ADN-ul. Deși rezultatele nu au fost publicate încă într-un studiu, în cadrul întrunirii Biology of Genomes, desfășurată în Cold Spring Harbor, New York, au fost prezentate primele concluzii. Conform geneticienilor, genomul Oase 1 provine într-un procent cuprins între 5-11 la sută de la „Omul de Neanderthal”. De asemenea, s-a stabilit că Oase 1 era bărbat, iar moștenirea neanderthaliană era mai recentă decât la orice alt Homo Sapiens analizat până acum. Nici o activitate antropică nu a fost observată în peşteră studiată până în prezent (artefacte, cărbune, artă parietală sau altele). Astfel, odată cu campania de cercetare din anul 2005 s-a încheiat activitatea în acest punct, însă pentru înţelegerea contextului în care au ajuns oasele umane în subteran, atenţia trebuie axată pe etajele superioare ale sistemului carstic, mai ales pe acele galerii cu faună pleistocenă şi depozite sedimentologice ce par neremaniate. Până atunci, Ion din „Peștera cu Oase”, din România, se dovedește a fi cel mai vechi om modern din Europa. (G.V.G.)

Cea de a 14-a brăţară dacică de aur din Tezaurul Sarmizegetusei Regia…

Data: 15 mai 2025 by Redacția

Cu bucurie priveam la cele 13 brățări dacice din aur aflate în vitrina Muzeului Național de Istorie din București, recuperate până în present din Tezaurul Sarmizegetusei Regia descoperit ilegal în cursul anilor 2000 și trecut peste graniță. Aruncându-mi ochii peste toate tezaurele din acest muzeu, încercam să îmi fac o idée despre comorile luate de Traian din Dacia. Apoi a venit vestea raptului din Olanda, care ne-a redus patrimoniul cu un coif de aur vestit (Coțofenești), dar și cu trei brățări dacice „șerpești” de aur. Ca să ne mai îmblânzească durerea, a apărut cumva, datorită eforturilor conjugate a mai multor instituții, cea de a paisprezecea brăţară dacică regală de aur, din seria celor declarate a fi „Tezaurul de 24 brățări”, descoperite în zona aşezării dacice de la Sarmizegetusa Regia. Este vorba despre cea mai grea brățară polispiralică și una dintre cele mai lungi descoperită până acum, aceasta având 1,280 kg și fiind recuperată dintr-o țară europeană. Este adevărat că cei care au scos tezaurul la lumină au declarat că existau și brățări ce au depășit 1,5 kg aur, fiind posibil ca acestea să se afle printre cele nerecuperate până în prezent. Cea de a 14-a brățară a fost prezentată de autorităţi într-o conferinţă de presă organizată, miercuri, 16 aprilie 2025, de la ora 14.00, la Muzeul Naţional de Istorie a României, iar apoi și-a ocupat locul în Sala Tezaur a muzeului.

Între anii 2007-2013, Statul Român a recuperat un număr de treisprezece brăţări din ţări europene precum şi din Statele Unite ale Americii. „Este sută la sută autentică”, a declarat dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, fost manager al MNIR, care a realizat expertiza acestui artifact valoros. Acesta spune că decoraţia sa este specială: are capetele care se termină cu cap de dragon înaripat, o combinaţie dintre o reptilă şi un mamifer cu blană. Piesa de patrimoniu, „100% autentică” a fost repatriată după 13 ani de la cea mai recentă recuperare. Una dintre constatările expertizei este faptul că „activitatea ilegală de braconaj arheologic şi export ilegal continuă”. Ernest Oberlander-Târnoveanu, care face parte din echipa care a conlucrat la recuperarea ei, a explicat modul în care a realizat expertiza şi constatările făcute. „Mi-am dat seama imediat că este din aur şi că este o brăţară dacică regală, din grupul stilistic al brăţărilor 1-4, 6-13. Se deosebeşte de brăţara 5. Brăţara cântăreşte 1,286, 70 de kilograme, este cea mai grea brăţară recuperată până acum. În dosar avem informaţii despre brăţări care cântăreau chiar şi un kilogram şi jumătate. Se cheamă polispiralică pentru că are mai mutle spire. Are capetele decorate cu plăci care se termină cu capete de dragon înaripat. În cazul brăţării 14 este un dragon special, o combinaţie dintre o repltilă şi un mamifer, are blană. Are lungimea desfăşurată de 1 metru 81 cm, este printre cele mai lungi dintre cele care s-au recuperat. Cea mai lungă are 2,88 de metri. Majoritatea au dimensiuni mai mici”, a declarat fostul director al MNIR. „Este lucrată cu aceeaşi tehnică şi unelte ca şi brăţările recuperate până acum. Se turna un lingou care provenea dintr-o singură şarjă. După ce se turna lingoul, începea modelarea ei. Modelarea ei s-a făcut cu unelte de lemn tare pe o nicovală de lemn. Acest lucru e dovedit de urmele lăsate de unealtă pe brăţară. Modelajul seamănă mai degrabă cu tehnica fierarilor, nu a bijutierilor. Aurul era la curtea acestui rege care a comandat brăţările, pentru că fără îndoială este vorba despre comenzi regale, în cantitate atât de mare încât îşi puteau permite să facă piese masive, nu goale pe dinăuntru, cum erau cele celtice. După modelaj, care implica o dexteritate absolut fabuloasă, porneau de la lingou de circa 70 de cm, prin batere, prin fasonare, ajungeau la dimensiunea de un metru şi jumătate. După ce se termina fasonajul, urma etapa de decorare. În acest caz, mai întâi s-au făcut şapte palmete cu un poinson ca fiind identic cu care s-au lucrat brăţările 4, 9 şi 13, ceea ce este foarte important, pentru că arată că toate provin din atelierul aceluiaşi meşter”, a afirmat specialistul. Pe lângă palmete, decorul mai consta în folosirea dăltiţei gravorului pentru a realiza detaliile: ochii, sprâncenele, decorul capului, al aripilor şi alte elemente. Tot acum, se retuşau şi eventualele erori de modelaj şi se vede foarte clar că piesa a fost reparată. Urmele sunt clare. Potrivit expertului, „odată încheiat procesul de modelare şi de decorare, intervenea faza finală, pe un tambur de lemn brăţara era rulată pentru a căpăta forma obişnuită cu mai multe spirale. În cazul acestei brăţări, am constatat, că avea doar trei spire complete şi două jumătăţi, ceea ce ne-a permis să identificăm faptul că nu face parte din brăţările urmărite până acum. Asta deschide un nou front de investigaţie, foarte important. Această brăţară a 14-a aparţine unui grup pe care nu l-au cunoscut până acum. Este o brăţară brută, ea nu a fost folosită de nicio persoană. În momentul în care era dăruită cuiva, era adaptată dimensiunii persoanei respectivă”. Analizele făcute la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele dovedesc că metalul este aliaj natural, de aur, argint şi cupru, deci nu s-au îndepărtat din acest aliaj cuprul şi argintul, ci este materia brută, rezultată din spălarea nisipurilor aurifere şi din culegerea de pepite. În brăţară au fost descoperite urma de cositor, element chimic care se găseşte în aurul aluvionar. Expertiza a început în octombrie 2024 şi a fost definitivată în urmă cu două zile (aprilie 2025), a mai declarat istoricul Oberländer-Târnoveanu, care spune că „brăţara este 100% autentică, datorită faptului că este lucrată cu aceleaşi tehnici, decor şi aceleaşi unelte ca la celelalte brăţări”. Conform acestuia, „ea deschide o perspectivă pe care până acum n-am bănuit-o, că activitatea ilegală de braconaj arheologic şi export ilegal continuă”. „Brăţara datează din a doua jumătate a secolului I î.Hr, face parte din seria a doua de dezvoltare cronologică a artei metalelor preţioase la daci. Este poate cea mai tipică bijuterie dacică, care îi deosebeşte pe daci de orice alte civilizaţii contemporane. N-au fost imitate niciodată în metale comune, ele se găsesc doar în argint, argint aurit, niciodată în cupru sau alte metale, ceea ce dovedeşte că folosirea lor a fost foarte redusă”, a mai spus Târnoveanu. Istoricul a vorbit și despre tehnica folosită în trecut pentru protejarea brățării. „Suprafaţa brăţării este acoperită nu doar cu minerale din sol, de exemplu calciu sau bariu, dar este acoperită cu compuşi de cupru sau fier, dar fier produs artificial. Toată suprafaţa este acoperită cu o peliculă verzuie, nu se vede cu ochiul liber, ci doar dacă este mărită fotografia de peste zece ori, se vede că este acoperită cu cloruri şi carbonaţi de cupru şi cu depuneri foarte consistente, foarte tari, de natură geologică”, a subliniat istoricul. Expertul bănuieşte că brăţara a stat lângă obiecte de argint.

„Brăţara este foarte groasă, spiralele încep la 8 mm şi jumătate şi au o grosime medie de 7,5 mm. Ele nu se deformează. Nu ştim condiţiile în care s-au găsit. Ceea ce vă pot spune este că această brăţară a stat lângă nişte obiecte de argint care conţin şi cupru, mai exact monede dacice de tip coson. Tot argintul antic şi medieval conţine obligatoriu cupru pentru că altfel nu poate să fie lucrat. Cuprul este mai activ din punct de vedere chimic decât argintul şi intră mai rapid în relaţie cu componentele din sol şi se transformă în carbobanţi şi cloruri de cupru”, a explicat Oberländer-Târnoveanu. În prezent, la MNIR se pot vedea 11 brăţări. Din patrimoniu, ne lipsesc cele furate de la Muzeul Drents din Assen, numerele 2, 3 şi 12. Nadia Ciocoiu, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, a declarat că „recuperarea a fost făcută de la un cetăţean din Uniunea Europeană care a colaborat cu autorităţile române”.

Brăţara plurispiralică din aur, databilă la mijlocul secolului I î.Hr., este un artefact reprezentativ pentru cultura epocii clasice dacice, fiind produsă într-un atelier local. Artefactul se află în prezent în custodia Muzeului Naţional de Istorie a României. Până în prezent, s-au desfăşurat numeroase operaţiuni de recuperare şi repatriere a unor bunuri de patrimoniu înstrăinate ilegal. Ca urmare a acestor acţiuni, Patrimoniul Cultural Naţional a fost reîntregit cu numeroase bunuri precum: brăţări dacice regale din aur, podoabe dacice din argint, monede din aur şi argint de tip Koson, două umbo de scuturi de paradă regale dacice din fier, monede greceşti din aur de tip Lysimachos, unelte şi arme din fier, două tabulae din bronz care conţin legile municipiului Troesmis (jud. Tulcea). Muzeul Naţional de Istorie a României împreună cu Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Timiş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” şi Ministerul Culturii au colaborat la recuperarea celei de-a paisprezecea brăţări dacice de aur din seria de 24 de brăţări descoperite în zona aşezării dacice de la Sarmizegetusa Regia şi exportate ilegal de pe teritoriul României în cursul anilor 2000. „Mulţumirile noastre se îndreaptă către autorităţile române din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţeană Timiş – Poliţia Municipiului Timişoara – Biroul Investigaţii Criminale Timişoara, Poliţia Municipiului Lugoj – Biroul Investigaţii Criminale Lugoj şi Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, care au cooperat în vederea recuperării piesei de patrimoniu. Mulţumim, de asemenea, echipei din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, funcţionarilor din cadrul Ministerului Culturii şi experţilor Muzeului Naţional de Istorie a României”, se arată într-un comunicat de presă. (G.V.G.)

Între șatră și kibbutz…

Data: 14 mai 2025 by Mihai Ogrinji

Să te crucești, nu altceva: N. Dan este împins, de toți „elitiștii” de la noi și de aiurea, să devină Km 0 al României… Are cap, are față, are alură, are replică să fie președinte al României? Exclus. Pare mai degrabă o calchiere a poveștii cu gloaba dusă la târg, ca să fie făcută de rușine. Sigur, lumea nu va râde de el, ci de România. Și nu poți să nu te întrebi: chiar numai de atâta să fie în stare această țară care, totuși, a rămas în picioare și pe vremea când democrația sărise bine din tezaurul Greciei în parlamentele Vestice? N. Dan confirmă, cu prisosință, o veche zicere prăsită și pe plaiurile mioritice: la noi, olimpicii se nasc genii (?!) și sfârșesc ca promisiune. Promisiune pentru cine, pentru ce? Nu sunt pe partea științelor fixe, dar, garantez că râvnaciul NeDan nu este un lăstar viabil din preajma lui K.F. Gauss ori J.G. Darboux – nu mergem mai la vale în timp și spațiu –, cum nu este posibil să-l așezăm nici pe lângă iluștrii Gh. Țițeica, Gh. Vrânceanu, Grigore C. Moisil sau Grigore Gheba, ca să revenim mai pe lângă casa noastră.

Este suficient să urmăriți privirea rătăcită spre pustiu a NeDan-ului ca să-i zăriți azimutul pierzaniei de care este în stare. Dar și Nadir latent, dacă vreți să ne amintim și de Ion Barbu. Din nefericire, NeDan nu înseamnă nici cultură, nici operă științifică, nici performanță administrativă, nici credință, și nici altceva care să-l îndrituiască întru poftirea puterii supreme a țării. Tot așa cum România adevărată nu-i totuna cu „elitiști” de rasa unor Pleșu, Liiceanu, Papahagi, Cornea, Tănase, Dinescu, Blandiana, Mungiu-Pippidi, Fritz, Patapievici, Paleologu, Tismăneanu și toți ceilalți care sug beneficii din ugerele soroșiste. Degeaba inteligențe multe, dacă atât de puțini sunt cei cu caracter (l-am parafrazat pe M. Eminescu, fiindcă tot a fost declarat „2025 anul Eminescu”)… Pe de altă parte, lucrarea „diasporei” noastre, în deșelată măsură, întrece toate întunecimile posibile. Exilul, care altădată ținea de principii și virtuți, a devenit, de mai multă vreme, o tristă migrație dirijată de steaua mațului. Că prostia este mai cumplită decât foamea, asta este altceva, pentru o altă ocazie.

Peste o săptămâna ni se va spune – în stilul lui Băsescu, Baconschi și ceilalți asemenea – că iar am fost… ciuruiți. De data asta de un ipochimen ce distilează desăvârșit ideea de minoritarism în devălmășie, călare peste turmă. O „turmă” care ar merita, fără nici o îndoială, un alt destin dacă cârmacii n-ar fi, pur și simplu, niște cârnățari.

Nu mi-l doresc președinte pe NeDan, tot așa cum G. Simion, un fel de „Răzvan și vadra”, este o maximă rușine fie și numai că a intrat în această hărmălaie pentru cea mai înaltă demnitate a țării. Inutil de adăugat: este rudimentar, grobian, fără cultură, fără înzestrare spirituală, cu un inadmisibil comportament specific coviltirului. Este ambalat de ruși pe post de matrioșcă; normal, trebuia, legal, exclus din competiția electorală. Rusia – de care PSD nu și-a desprins ombilicul niciodată – este, din nefericire pentru omenire, imaginea fidelă a cârdășiei numeroaselor compromisuri pe care, mai cu seamă Vesticii, le-au executat în propriul și nesimțitul lor folos. Americanii, prin Trump, de data asta, sunt cel mai iresponsabil exemplu, din păcate… (…) Dincolo de toate acestea, sfârșitul nu-i aici… Țara asta, plină de prostiți, dar și de proști cu ghiotura – de au dat afară și din țară – au răzbit vremuri și mai grele. Nu însă prin cei fără căpătâi, desigur. Fiindcă România nu este, slavă Domnului, nici șatră, nici kibbutz. Numai că, deocamdată, cu iarba uscată, vorba lui I. Neculce, arde și iarba verde…

A te baza pe informații oficiale plătite de delincvenți și „lobbyști”, fabricate de către „auditori” și adoptate de autorități…

Data: 14 mai 2025 by Gheorghe Piperea

În anul 2020 a avut loc un faliment răsunător în Germania, „Cazul Wirecard”, un caz cu fraude, corupție la nivel foarte înalt și mușamalizări jenante, operate cu ajutorul politicienilor, al presei main stream și al auditorilor din grupul celor patru consultanți grași (The Fat Four). Este vorba de compania Wirecard care a comis o fraudă financiară de 1,9 miliarde de euro și care a cauzat pierderi de 20 de miliarde de euro pe bursă. Cazul s-a uitat repede, pentru că… plandemie. Cazul este, însă, dărâmător pentru politica main stream, aceea care a instituit cordonul sanitar contra „extremiștilor” și a inventat scutul democratic european contra dez-informării, pentru siguranța noastră… Reuters titra atunci, în 2021, două lucruri esențiale despre afacerea penalo – falimentară Wirecard: (i) că sistemul „revoluționar” de plăți electronice operat de Wirecard a început în domeniul jocurilor de noroc și al filmelor porno și (ii) că avertizorii de integritate și ziariștii de la Financial Times care au atras atenția încă din 2019 asupra toxicității Wirecard au fost persecutați, șantajați sau intimidați de sistemul politic german, ghidonat cu mână forte de Merkel.

În plină derulare a acestei fraude, în anul 2019, Angela Merkel făcea lobby pe față pentru această companie, pe lângă autoritățile din China, prezentând Wirecard ca pe un mare gheșeft tehnologic nemțesc. Cu asemenea lobby, Wirecard ajunsese, în 2019, la o valoare de piață de 28 de miliarde euro. Ceea ce, de altfel, a dus la implicații și ramificații bolnăvicoase în întregul sistem bancar european, nu doar în Germania. Alături de alți politicieni și funcționari de rang înalt ai Germaniei, Merkel a fost audiată în Bundestag, în septembrie 2021. Cu toate că, în mod indirect, a contribuit la perpetuarea fraudei, Merkel a declarat arunci că acțiunile sale au fost justificate în contextul informațiilor oficiale disponibile și că „nu există protecție 100% împotriva comportamentului criminal”. Merkel a fost exonerată de orice răspundere, în ciuda implicării sale pe față în afacere, a neregulilor comise de oficialii guvernamentali și a eşecurilor de reglementare, control și supraveghere de care era responsabilă BaFin (Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară). Restul politicienilor și birocraților audiați au fost mustrați și…atât. Nici politic, nici moral, nici penal, nimeni nu au răspuns. S-a considerat că toți s-au bazat pe informațiile oficiale, luate de bune de autorități, din auditul făcut de Ernst & Young. Singurul care și asumat o oarecare responsabilitate a fost șeful de atunci al BaFin, care a demisionat.

Auditorii Ernst & Young au fost criticați pentru că au aprobat ani la rând bilanțurile Wirecard, lipsindu-le „atitudinea critică” necesară, dar nu au fost trași la răspundere penală. Ei au primit sancțiuni administrative blânde – o amendă de doar 500 de mii de euro și interdicția pe termen de doi ani (2023 – 2025) de a mai contracta audituri mari, importante, în Germania, dar nu și la nivel global. Produsele, serviciile și creditele achiziționate de la corporații care erau și sunt auditate de Ernst & Young conțin și costurile cu serviciile sale, chiar dacă sunt serviciile unui delincvent.

Iată o adevărată cultură a iresponsabilității celor prea mari pentru a fi suspectați că se înșală. Chit că există multe dosare penale pe rol, principalii vinovați nu au fost condamnați încă. Markus Braun, capul afacerii, este încă judecat în Germania, fiind liberat pe cauțiune. Jan Marsalek, șeful de operațiuni, a fugit în… Belarus. Acum e refugiat în… Rusia… Iată pericolul imens de a fi obligați să ne informăm doar din surse oficiale. Iată de ce este vital pentru societate și democrație să păstrăm dreptul la informare din surse alternative și libertatea de opinie. Informațiile oficiale pot fi fabricate, cu bună sau rea credință, de cei mai credibili actori politici, economici, sociologici sau medicali, motiv pentru care „nebunii” și „conspiraționiștii” sunt absolut necesari sănătății speciei, că altfel, nou-normalii ne-ar duce la pieire cu zâmbetul pe buze.

Înființarea și extinderea NATO: De la Războiul Rece la Pacea Rece, 1987-1997…

Data: 14 mai 2025 by Tiberiu Tudor

În Cartea a IX-a a vastei sale opere De la Întemeierea Romei (Ab Urbe Condita), Titus Livius relatează un episod al războaielor dintre romani și samniți, rămas în istorie sub numele de Încercuirea de la Furcile Caudine. În cursul unei expediții militare împotriva samniților (321 B.C.), trupele romane au fost atrase și încercuite de samniți, într-un ținut muntos, între două trecători, denumit Caudinae Furcae. Romanii nu puteau ieși din încercuire, dar tinerii luptători samniți, conduși de Gaius Pontius, nu știau ce să facă în continuare cu ei. Au trimis un mesager la fostul lor conducător, Herennius Pontius, tatăl lui Gaius, un bătrân înțelept, retras din funcțiile militare și civile. „Să li se dea imediat drumul tuturor romanilor, fără nici o jignire” – a fost răspunsul laconic al lui Herennius. Nemulțumiți de o astfel de soluție, după o victorie de asemenea proporții, samniții au retrimis mesagerul la Herennius, pentru a-i solicita o altă variantă. „Toți romanii, până la ultimul, să fie uciși”- a răspuns Herennius. Deconcertați de antagonismul celor două răspunsuri – „de parcă erau răspunsurile echivoce ale oracolelor”, comentează Titus Livius – tinerii conducători samniți l-au adus pe Herennius la sfat, în tabără. „Dacă îi veți elibera, veți avea relații pașnice cu cel mai puternic popor din lume. Dacă i-ați ucide pe toți, ați amâna războiul pentru câteva generații. Alt sfat nu vă pot da”. Luptătorii samniți au ales ceea ce li s-a părut o cale de mijloc: i-au lăsat în viață pe romani, după ce i-au umilit prin ritualul antic tradițional al „trecerii pe sub jug”. Trupele romane au fost dezarmate, celor doi consuli li s-au smuls mantiile de război, ostașii legiunilor au trecut, unul câte unul, pe sub culoarul jugului simbolic creat de propriile lor sulițe (pierderea suliței fiind cea mai mare dezonoare pentru un legionar roman). Pacea, după această înfrângere și umilire a romanilor, a durat cinci ani, evident o Pace Rece; războaiele samnito – romane au durat cincizeci de ani. Ele au marcat începutul cuceririi peninsulei italice de către romani.

Peste mai bine de două milenii, Statele Unite ale Americii și, implicit Europa Occidentală, câștigau, la fel de spectaculos și categoric, printr-o veritabilă încercuire („containmentul”), un război de cu totul alte proporții – Războiul Rece. În politica externă americană și occidentală a anilor 1989-1993 a existat o dilemă a învingătorilor. La summitul de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, președintele G.H.W. Bush se exprima: „Putem instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta.” Liderii europeni îmbrățișaseră ideea lui Gorbaciov a Casei Comune Europene și a unei structuri de securitate pan-europene sub auspiciile CSCE (OSCE din 1995). Este bine cunoscută obstinația lui Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe și vicecancelar al Germaniei, în a promova conceptul unei structuri de securitate euro-atlantice lărgite pe toată emisfera nordică („de la Vancouver la Vladivostok” ̶ de fapt toate statele OSCE), ca pilon al securității mondiale. Toți acești mari oameni de Stat, Reagan, Bush-senior, Mitterrand, Thatcher, erau politicieni maturi, formați în perioada Războiului Rece, și care considerau că încheierea acestui război oferă o șansă unică în schimbarea paradigmei de securitate mondială, de la una confruntațională, la una cooperațională. Pe aceeași linie de gândire politică s-au situat, în 1997, George Kennan și „grupul celor 50″ ̶ diplomați, oameni de Stat și politologi, din aceeași generație ̶ care au contestat, plini de îngrijorare, politica externă a administrației Clinton, în esență neo-containmentul, aplicat de data aceasta Federației Ruse.

În 1992 G.H.W. Bush a pierdut alegerile pentru al doilea mandat și, la 20 ianuarie 1993, a preluat funcția prezidențială Bill Clinton, unul dintre cei mai tineri președinți americani (după J. F. Kennedy). În cele două mandate, tânăra administrație Clinton a pus bazele instaurării „leadershipului american în NATO și Europa”, prin ocuparea totală a vidului de putere creat în Europa de Est în urma imploziei Uniunii Sovietice.

Știm astăzi, după declasificările corespunzătoare, că documentele doctrinare de bază care au definit noua strategie a politicii externe a Statelor Unite au fost:

– Ghidul Planificării Apărării (DPG – „Defence Planning Guidance”), un document de 97 pagini, elaborat în 1992 pentru perioada 1994-1999, de către Departamentul Apărării al Statelor Unite, condus la acea dată de către Dick Cheney, unul dintre lupii tineri ai liniei dure a politicii externe americane. Esența acestui document, parțial declasificat în 2008, cunoscut ca Doctrina Wolfowitz, este: Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort. Cu alte cuvinte unipolaritatea politică, bazată pe „excepționalismul american”. Una dintre indicațiile DPG este: „Trebuie să acționăm pentru a preveni crearea unor aranjamente de securitate pur europene care ar eroda NATO («European-only security arrangements which would undermine NATO»).

– Strategia Expansiunii și Transformării NATO, document declasificat în 2018, din care reiese că strategia și calendarul expansiunii NATO fuseseră elaborate la Washington încă din septembrie 1993. Această strategie a fost completată cu înființarea Consiliului NATO-Rusia, care ̶ – după caracterizarea expresivă a lui Strobe Talbott, adjunct al secretarului de Stat între 1994 și 2001 – a avut rolul „de a ține Rusia sub același acoperământ cu partenerii noștri NATO cheie, dar la un braț distanță, docilă pentru moment, închisă într-o rezervație («it was still being kept at arm’s length, docile for the moment, but confined to a reservation»)…Vederile Rusiei contau prea puțin pe arena internațională”

Voi cita, în încheiere, părerile retrospective a două personalități politice care au făcut parte din administrațiile americane care au avut un rol hotărâtor (și agresiv) în impunerea acestei politici externe – administrațiile Bush-junior și Jo Biden. Robert M. Gates a fost secretarul de Stat al Departamentului Apărării al Statelor Unite între 2006 și 2011 (numit în funcție de către Bush-junior). În memoriile sale, publicate în 2014, după retragerea din politică, Gates afirmă: „Relația cu Rusia a fost prost gestionată după ce G.H.W. Bush [Bush senior] a părăsit președinția, în 1993″. Gates a fost un promotor al absorbției în NATO a Europei de Est, inclusiv a Balticelor, dar a considerat intenția Statelor Unite de a extinde NATO la Ucraina și Georgia (exprimată de către președintele George Bush [junior] și secretarul de Stat Condoleezza Rice în 2008 la summitul de la București) o „provocare monumentală”. William Burns, adjunct al secretarului Departamentului de Stat al Statelor Unite între 2011 și 2014 și viitor director al CIA în administrația Biden declara, într-un interviu din 2019, că politica față de Federația Rusă a fost trecută pe „pilot automat”, fără lua în considerare întregul ei impact asupra gândirii ruse. Comenzile pilotului automat au fost instalate încă din 1993 ̶ sunt documentele doctrinare menționate mai sus ̶ și nu aveau cum să nu ducă la escaladarea confruntării dintre cele două mari puteri nucleare, astăzi din nou înarmate până în dinți. În continuare evenimentele au urmat, într-o logică absolut cauzală și previzibilă, programul confruntațional al acestui pilot automat. Proiectul lui Reagan și Gorbaciov, al unei lumi fără arme nucleare, a fost una dintre scurtele himere pacifiste ale lumii.

Numărul 724

Data: 14 mai 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Inelul din aur cu gemă de la Micia (jud. Hunedoara)

Data: 13 mai 2025 by Redacția

La Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva (jud. Hunedoara), mai exact la Palatul Magna Curia, în Sala tezaurului, este expusă o mică piesă misterioasă, dedicată iubirii. Este vorba despre un inel din aur cu gemă descoperit la Micia romană și trecut drept patrimoniu. Inelul este un artefact atipic, care nu seamănă cu nici un inel cu formă rotundă „clasic”, așa cum suntem noi obișnuiți. El are mai degrabă forma unei piulițe, cu nouă laturi, care are îl are gravat în piatra cărămizie pe zeul Amor (culoarea sângelui, magnetismul fierului), poznașul Cupidon. Nouă laturi la care se adaugă imaginea zeului iubirii aduce cea de a zecea latură, IO. Descoperit de arheologi în noiembrie 1974 în situl roman de la Micia (azi Vețel, în județul Hunedoara), inelul era singurul obiect recuperat dintr-un mic sarcofag de andezit roșu de Măgura Uroiului, aflat într-un mormânt de cărămidă, în care se mai mai aflau un ulcior, patru opaițe și câteva cuie. Imaginea care ne intrigă este aceea a unui Cupidon grăsuț care este schițat stângaci pe o gemă (piatră prețioasă) de jaspis roșu, provenit probabil dintr-o sursă locală. De altfel, se bănuiește că inelul face parte din producția autohtonă a vremii de bijuterii și pietre gravate și este datată în secolele II – III d.Hr.. Eros este declarat zeul iubirii, dorinței carnale și sexului în mitologia greacă. Inițial o divinitate primordială, Eros (Cupidon) este descris ulterior ca fiind unul dintre copiii Afroditei și ai lui Ares.

Eros este reprezentat fie ca bebeluș, în compania mamei sale, fie ca adult, sub forma unui tânăr chipeș. În ambele cazuri este înaripat, și poartă arcul și săgețile sale caracteristice, pe care le folosește pentru a-i face atât pe muritori, cât și pe zei să se îndrăgostească. Rolul său în mituri este în cea mai mare parte complementar; el apare adesea în prezența Afroditei și a celorlalți zei ai iubirii, și acționează adesea ca un catalizator amoros, dar nu are o mitologie extinsă proprie; cea mai mare excepție este mitul lui „Eros și Psyche”, povestea despre cum și-a întâlnit soția. Eros, sub forma echivalentului său roman, Cupidon, a rămas popular în Evul Mediu și în Renaștere. Iconografia și rolul său au influențat reprezentarea lui Cupidon, în concordanță cu tradiția creștină. Această iterație a devenit și un simbol major al Zilei Îndrăgostiților. Grecul ἔρως (eros), însemnând „vrere”, „dorință”, vine de la ἔραμαι (a dori, a iubi), termen cu etimologie incertă. Lingvistul olandez R.S.P.Beekes a sugerat o posibilă origine pre-greacă, ceea ce este foarte bine.

Micia – locația descoperiri – a fost o importantă așezare romană, dezvoltată în jurul marelui castru. Astăzi ruinele așezării se află pe teritoriul satului Vețel din județul Hunedoara. Deși avea numai statut rural (pagus), așezarea prezenta un înalt grad de urbanizare, cu rețea stradală ortogonală, edificii publice monumentale (terme, amfiteatru etc) și un port la Mureș (amenajat cu cheiuri din zidărie de piatră). Situl se află pe malul stâng al Mureșului, în dreptul termocentralei de la Mintia. „Inelul descoperit la Micia, cu veriga de formă nonagonală, are încastrat în chatonul sudat o gemă circulară din jaspis roşu, provenit cel mai probabil dintr-o sursă locală. Pe suprafaţa plană a pietrei a fost gravat schematic Amor întors spre stânga, cu aripioare şi ţinând în mâini atribute greu de identificat (o torţă orientată în jos sau un pedum într-o mână, iar în cealaltă nu este exclus să fie un fluture redat extrem de stângaci). Sub picioare este marcată linia pământului. Piesa face parte, cel mai probabil, din producţia locală de bijuterii şi pietre gravate şi este datată în secolele II-III p. Chr”, ne completează cunoștiințele Oana Tutilă, de la Muzeul din Deva. Prin specificitatea sa, creat ca un inel de legământ, cu mai multe laturi, precum elementul „octagon” aflat pe meterezele Monumentului de la AdamClisi, inelul din aur cu gemă de la Micia (jud. Hunedoara), cel ce are o reprezentare a poznașului Cupidon ce ne săgetează pe neașteptate, este parte a legendelor lumii din care o latură este dedicată iubirii adevărate… (G.V.G.)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești (IV)

Data: 13 mai 2025 by George Petrovai

Funcție de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei (existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers, absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial, haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii, apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului (care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene. De pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni – admirabila Genesă provine din tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator al seminției iudaice. Mai exact, așa cum rezultă din inscripțiile cuneiforme mesopotamiene, concepția cosmogonică a evreilor antici prezintă frapante asemănări cu legendele babiloniene, întrucât primii patriarhi ai lui Israel (în primul rând Avraam) au împrumutat-o de la chaldeeni și au adus-o cu ei în Palestina. De altminteri, ne face cunoscut Petre P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), numele simbolic Abram/Abraham înseamnă în prima lui formă „tatăl cel mare sau cel înalt”, în a două formă înseamnă „tatăl mulțimii”, iar populațiile locale mai vechi le-au spus acestor imigranți „ibrim”, adică „cei de dincolo” (de peste Eufrat). Cu timpul, acest „ibrim” („întrebuințat mai mult de străini decât de ei înșiși” – P.P. Negulescu) a devenit „ebrei” și, în pronunția grecească de mai târziu, „evrei”…

În opinia lui Theofil Simenschy, speculațiile filosofice din sistemele cosmologice și ontologice ale indienilor, chinezilor (adaug eu, G.P.) și grecilor despre nașterea și alcătuirea Universului, „au de asemenea o mare vechime și reprezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste popoare”.

Dar, ne atenționează ilustrul nostru indianist în tratatul Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), spre deosebire de cosmogonia indică, însușirea fundamentală a cosmogoniei grecești este aceea că „lumea nu s-a născut dintr-odată, adică n-a fost creată, ci a evoluat, pornind de la începuturi obscure și elementare, dezvoltându-se și organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos)”. Altfel spus, „filosofii greci nu se ocupă de creațiune, ci de alcătuirea universului și de elementele primitive din care s-a format, singur, fără intervenția vreunei divinități”, concepție cosmogonică – ne lămurește același Simenschy – care „își găsește suprema expresie în atomismul lui lui Democrit” (de reținut că această teorie atomistică, la fel ca doctrina lui Epicur, ce ne este înfățișată de Lucrețiu în poemul De rerum natura, prezintă izbitoare asemănări cu concepțiile atomistice ale sistemelor upanișadice Nyāya și Vaiseșika) și că acest colosal proces cosmic poate fi pătruns/înțeles doar dacă este urmată metoda aristotelică sau calea plotiniană (de jos în sus): de la ceea ce e prim pentru noi (sensibilul) la ceea ce e ultim pentru noi (suprasensibilul).

În episoadele anterioare arătam excepționala valoare a celor 1028 de imnuri în versuri ce alcătuiesc Rig-Veda: cu ele începe literatura indiană, așa încât tot ele „constituie cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene” (T. Simenschy). Nu doar atât, căci unele  dintre aceste imnuri au un conținut filosofic (se ocupă de originile lumii), cel mai celebru între ele fiind Imnul creațiunii. Din următoarele motive: a) Conține in nuce sau „în sâmbure” (sugestiva expresie simenschyană) „întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a indienilor”; b) Împreună cu comentariile făcute pe marginea lui, de-a lungul timpului, de diverși învățați și filosofi hinduși (cel mai vestit la acest capitol este Sāyana din secolul al XIV-lea e.n., ale cărui comentarii „explică textul rigvedic cuvânt cu cuvânt”), are – precizează Simenschy – „o mare însemnătate pentru studiul teoriilor cosmogonice la indieni și chiar la greci” (subl. mea, G.P.).

Din referențiala traducere a marelui indianist român aflăm că atunci, adică în starea primordială sau înainte de creațiune, „nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”, stare redată/interpretată în Brāhmane prin lipsa diferitelor părți ale lumii („Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era nici cerul, nici pământul, nici văzduhul”), iar în  transpunerea eminesciană din Scrisoarea I prin „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”.

Nota 1: Așa este, la început n-a fost nimic, însă prin excepționala redare lirică a cestui „nimic” rigvedic de către Eminescu, cultura română s-a îmbogățit cu două dintre cele mai consistente concepte filosofice: ființa (sāt în sanscrită și Sein în germană), respectiv neființa (āsat în sanscrită și Nichtsein în germană).

Dar iată trei memorabile tălmăciri pentru succesiunea profundelor interogații ce alcătuiesc al doilea vers rigvedic („Ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?”): a) La Mihai Eminescu: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”; b) În Brāhmane (după autorizata opinie a lui T. Simenschy, cea mai veche interpretare dată părții introductive a Imnului): „Lumea aceasta a fost la început și reală, și nereală; ea a existat și n-a existat; ea a fost pe atunci numai gândire. De aceea, înțelepții spun despre ea: «Atunci nu era nici neființă, nici ființă; pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunțat și mai concret; ea își dori o personalitate (ātman), se înfiebântă și se condensă»”; c) În Codul lui Manu (acesta are 2685 de versuri în cele 12 cărți ce au fost scrise în perioada cuprinsă între sec. II î.e.n.-sec.II e.n. și, după Vede, este considerată de indieni cea mai sfântă operă a lor, cu un meritat loc de frunte în literatura universală) la fel se spune cât se poate de clar că „atât ceea ce încă nu s-a desfăcut, cât și gândirea sau substanța gânditoare pe care Brahmā a produs-o cea dintâi din sine, sunt în același timp și reale, și nereale”.

Fiorii existentului și bornele timpului nu apar nici în cel de-al treilea vers al Imnului: „Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopții și al zilei (încă) nu era”. De-abia al patrulea vers introduce în scena creațiunii Unul, adică Brahmā sau substanța/entitatea primordială („Liber sufla fără suflare acest Unu; mai presus de el nu mai era nimic altceva”), despre care ni se spune în prima parte (a versului) că era doar spirit și inteligență, pentru ca în cea de-a doua parte să se precizeze că nu era nimic mai presus, implicit mai prejos sau diferit de el (Brahmā), stare demiurgică astfel înfățișată în Scrisoarea I: „Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”, un Unu care mai apoi devine Totul, atât în Rig-Veda („Unul e stăpân peste tot ce mișcă și tot ce stă; el a devenit tot ce merge și tot ce zboară”), cât și în creația eminesciană („Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”).

Dar chiar dacă Unul devine Tot, versul al cincilea ne înștiințează că „acest Tot era o întindere nedeslușită de ape”. Da, căci încă suntem „la început”, acel „moment” atemporal despre care Imnul afirmă că „era întuneric învăluit de întuneric” și pe care comentatorii indieni îl plasează „înainte de creațiune”, adică în acel metalogic netimp, când „nu era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut”. Versurile „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” ne încredințează că Eminescu cunoștea dintr-o foarte bună traducere în germană nu numai Imnul creațiunii, ci și comentariile înțelepților indieni pe marginea acestuia…

Dincolo de frapantele asemănări dintre Unul indian, principiile fundamentale din filosofia chineză (Dao, Unul, perechea de principii creatoare Yin-Yang) și faimosul Unu plotinian, T. Simenschy are grijă să ne pună sub ochi asemănarea până la identitate dintre versurile 4-5 ale Imnului și versetul 2 din primul capitol al Genesei biblice: „ (…) peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”.

Și iată că începe prima fază a creațiunii rigvedice („Germenul care era ascuns în haos, acel Unu care s-a născut prin puterea căldurii”, conceptul de „căldură” sau „asceză” în sanscrită, desemnând fierbintea năzuință lăuntrică din care purcede actul zămislirii), precum și al celei eminesciene: „Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…”

La începutul creațiunii primitive, ne face cunoscut Imnul, „s-a ivit deasupra acestuia (a Unului, nota mea, G.P.) dorința, care a fost cea dintâi emanație a spiritului”. Vasăzică, lumea materială a rezultat din „ființa primordială spirituală”, printr-o emanație nematerială a Ființei, mai bine spus printr-o succesivă separare/desfacere a acesteia, urmată de materializarea ei.

De unde provine lumina rațională asupra întregului act al creațiunii? De-acolo, ne spune versul următor („Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă, cercetând cu înțelepciune în inima lor”), că „Ochiul spiritual al celor ce văd (al înțelepților) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezișul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci premergătoare” (T. Simenschy).

Nota 2: Sintagma de-a curmezișul, ne atenționează comentatorii, nu doar că îndreptățește Imnul să se întrebe dacă în acea stare primordială a lumii exista un spațiu cu dimensiuni („a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?), dar chiar legitimează mult mai dificila întrebare filosofică dacă acel Unu a fost dedesubt sau deasupra…

Însă cu toate că deja există condițiile rigvedice prielnice creației („Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau”) și este prezentă perechea principiilor creatoare („puterea pasivă era dedesubt, puterea activă era deasupra”) în sensul aluziilor din vechile sisteme cosmogonice indiene la împreunarea cerului cu pământul pentru nașterea zeilor, oamenilor și a tuturor viețuitoarelor, totuși, îndoiala și întrebările persistă în Imn („Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune, aici pe pământ, de unde s-a născut, de unde-i această creațiune?”), îndoială ce cu necesitate purcede din limitele minții umane și pe care poetul nostru național a infuzat-o cu universal în memorabilul vers „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”.

Nota 3: Pentru corectitudinea și completitudinea expunerii, consider că trebuie făcute următoarele două precizări: a) Fără putința de-a ști vreodată dacă este vorba de interinfluențe ori de un miraculos sincronism cultural al lumii antice, în sistemele cosmogonice ale vechilor chinezi, îndeosebi în cele daoiste (de exemplu, în celebra carte Dao De Jing sau Cartea despre Dao și Putere) se susține că nenăscutul Dao l-a născut pe Unu, Unu a născut pe Doi, Doi a născut pe Trei, iar Trei naște cele zece mii de ființe și lucruri. Ce vrea să spună această exprimare eliptică, specifică tuturor textelor antice chinezești și indiene, dar îndeosebi lui Lao Zi (în traducere „Copil bătrân”), presupusul autor al cărții și legendarul întemeietor al daoismului (în limba chineză „d” se citește „t”)? Că Dao este arhetipul arhetipurilor, temeiul tuturor lucrurilor și principiul primordial care stă la obârșia lui Unu; că Unul este suflul unic (Qi), prin a cărui diviziune au apărut Yin și Yang, cele două principii (sufluri) creatoare (în perspectivă cosmogonică, prin Doi se înțelege Cerul și Pământul); că Doi este obârșia lui Trei (Yin sau principiul feminin, Yang sau principiul masculin și suflul îngemănat He Qi sau urmarea unirii dintre Yin și Yang), triada cosmică fiind formată din Cer, Pământ și Suveran (umanitate); că Trei zămislește cele „zece mii de ființe și lucruri” sau mulțimea nenumărabilă a creațiilor. Fără să insist prea mult, deoarece am detaliat în ampla lucrare Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză, socot că trebuie menționate cele cinci elemente din cugetarea chinezilor antici (apa, focul, lemnul, metalul, pământul) și că acestea, în pofida faptului că li s-au atribuit ba numere (1 pentru apă, 2 pentru foc, 3 pentru lemn, 4 pentru metal, 5 pentru pământ), ba culori, gusturi, alimente, măruntaie, activități umane sau virtuți, nu sunt numai substanțe sau elemente chimice, ci „implică o repartizare spațială și temporală” (Max Kaltenmark în Filozofia   chineză; Editura Humanitas, București, 1995); b) Cum spuneam mai sus, filosofii antici greci nu s-au ocupat de creațiune, ci de elementele primordiale din care s-a format lumea, fără intervenția vreunei divinități: apa, aerul, pământul și focul la gânditorii ionieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică (fără început și fără sfârșit) a lui Parmenide, Rațiunea ordonatoare a lui Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem (plus lumea Ideilor și lumea materială) la Platon, Inteligența cosmică la Aristotel, Unul la neoplatonicieni.

Întrucât cărturarii moderni (și nu numai) ai Apusului, iar pe urmele lor ai întregii Europe, de regulă s-au raportat/se raportează la filosofia necreaționistă a grecilor antici, o cugetare preocupată în cel mai înalt grad de estetism și de Cosmos (termenul îi aparține lui Pitagora) sau ordinea universală, iată – zic eu – principalul motiv pentru care evoluționismul s-a constituit în sfidătoarea modă a ateilor și a tot mai scepticilor științifici din zilele noastre!

De pildă, eminentul profesor italian Giovanni Reale (1931-2014) și-a intitulat una dintre opere Istoria filosofiei antice (la noi a apărut în 10 volume la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș). Mă rog, foarte bine c-a apărut în limba română. Este cartea unui erudit, care izbutește să capteze atenția cititorului avizat atât prin coerența ideilor și bogăția deloc ostentativă a argumentației, cât și prin fluența expunerii. Atâta doar că, ocupându-se numai și numai de gândirea greco-romană (de la presocratici și până la neoplatonicieni, ultimele două volume cuprinzând lexicul și bibliografia filosofilor analizați), se subînțelege că titlul mult mai potrivit pentru această carte era Istoria filosofiei antice greco-romane sau, mai simplu, Istoria filosofiei greco-romane…

Revenind la cosmogonia rigvedică, aflăm în antepenultimul vers al Imnului că „Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi” (la rândul său, Demiurgul platonician creează în primul rând zeii ce primesc sarcina de-a crea celelalte ființe!), după care vine seria de întrebări derutante, aparent fără posibilitatea de-a primi vreodată, de la rațiunea umană, un răspuns mulțumitor (evident, cu excepția răspunsurilor liniștitoare pe care le dă creștinismul nedistorsionat prin modernizarea sa): „ (…) atunci cine știe de unde s-a născut?/De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu”. Așadar, Imnul creațiunii nu numai că nu face afirmații tranșante privind nașterea existentului, iar prin aceasta se deosebește net de Genesa biblică (dimpotrivă, el avansează întrebări care îngroașă neînțelesul și întăresc îndoiala), dar în penultimul vers, prin acel „dacă a făcut-o sau nu”, poetul nu ezită să-și exprime neîncrederea că lumea, într-adevăr, a fost făcută de principiul creator Unul (el însuși ivit prin „puterea căldurii”, un proces asemănător cu clocirea) sau s-a născut într-un alt mod, un mod lăsat cu totul la cheremul fanteziei noastre.

În ultimul vers al Imnului, îndoiala poetului se învecinează cu impietatea („Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o știe, – sau nu știe nici el”), acuzație pentru care inegalabilul Socrate a fost condamnat la moarte de către judecătorii atenieni.

Dincolo de toate elementele controversabile ale Imnului, important este faptul că „în imnurile din Rig-Veda găsim marea idee despre Unitate, ideea că tot ceea ce vedem în natură și pe care credința populară o numește «zei» este în realitate numai o emanație a acelui Unic, că orice pluratitate este numai aparență” (T. Simenschy). Aceasta, de altminteri, este ideea călăuzitoare a Brāhmanelor și doctrina fundamentală a Upanișadelor. Brāhmanele, cu calitatea lor de tratate teologice despre jertfe și de anexă a Vedelor, conțin numeroase legende despre creațiune și Prajāpati (Creator). Dacă în cele mai multe legende, Prajāpati este singurul Creator, T. Simenschy ne face cunoscut că există pasaje în Brāhmane „unde însuși Parajāpati e creat, iar creațiunea începe cu apa sau cu neființa sau cu Brahmā”. Bunăoară, una dintre aceste legende susține că, aidoma ca la greci, la început era „o mare de apă”, că apele au practicat asceza, astfel născându-se  din ele „un ou de aur”, și că, după plutirea lui pe ape vreme de un an, din el s-a născut un om. Acest om era chiar Prajāpati, care numai ce rosti bhuh și acest cuvânt deveni pământul, rosti bluvah și noul cuvânt deveni văzduhul, apoi rosti suvar ca să apară cerul. Deosebit de interesantă pentru chestiunea cosmologică indiană este legenda din Brāhmane care se deschide cu „La început era numai neființa (āsat)”, o neființă echivalentă în plan conceptual-filosofic cu haosul sau vidul primordial din Theogonia lui Hesiod. Dar, ne asigură ilustrul nostru compatriot, marele progres al gândirii hinduse se datorează Upanișadelor sau „învățăturilor secrete” (ăsta-i sensul termenului „upanișade”) din această anexă a Brāhmanelor, respectiv din cea de-a treia subîmpărțire a Vedelor (cele mai vechi „învățături  secrete” datează din anul 800 î.e.n.), precum și celor șase sisteme filosofice care purced din ele (Nyāya, Vaiseșika, Samkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), ale căror scrieri, sub formă de aforisme foarte concentrate și obscure, poartă numele de Sūtra.

Pentru desfătarea cugetului, iată două admirabile mostre din filosofia upanișadică: a)„Întreg universul acesta este Brahmā; de la el purcede; în el se reîntoarce; în el respiră”; b) „La început era numai Ființa, și anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au spus: «La început era numai Neființa, și anume ca Unul, fără al doilea, și din această neființă s-a născut ființa». Dar cum ar putea să fie așa? Cum ar putea să se nască ființa din neființă? Numai ființa a fost la început, și anume ca Unul, fără al doilea”. Al doilea splendid citat din subtila cugetare upanișadică ne duce de îndată cu gândul atât la versetul XL din capodopera chineză Dao de Jing („Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”), cât și la neperechea spusă a lui Zhuang Zi: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.

Despre moarte, formă firească de a trăi în nefirescul vremurilor…

Data: 13 mai 2025 by Nicolae Bălașa

„Domnule Eugen Ionescu, care e cea mai mare durere a dumneavoastră?” a fost întrebat într-un interviu… „Cea mai mare durere e că soția mea și fetița mea vor muri într-o zi”… Am început articolul cu acest citat din emisiunea „Profesioniștii”, realizată de către Eugenia Vodă, la TVR, în primul rând pentru a arăta înălțimea, statutul, noblețea sufletească spre care trebuie să tindem în asceza noastră, ca oameni iubitori de oameni, în al doilea rând pentru a repune în scenă ideea conform căreia, omul conștient de sine, chiar și prin simpla sa prezență în lume, este preocupat de moarte, de cele mai multe ori, în aceeași măsură în care este preocupat de viață. Altfel spus, atunci când uiți că ești muritor, abia atunci cotești spre cărarea disperării. Noi, pământenii, ca locuitori vremelnici ai acestei planete, în marea noastră majoritate ne temem de moarte sau cel puțin regretăm despărțirea de această lume. Felul în care ne raportăm la plecarea din ea ține, în mare măsură, de structura spirituală sub a cărei palmă ne naștem. Deși pe undeva mă repet, reamintesc faptul că dacă ne-am născut sub cupola creștinismului, după „trecerea la cele veșnice”, ne așteaptă „învierea de apoi și viața veșnică”, dacă ne-am naște sub cupola hinduismului, undeva pe valea Indului, în India sau în alte țări ce au împărtășit această credință, după mai multe cicluri de purificare aici, în această lume, am deveni sine din sinele suprem, adică ne-am contopi cu zeul Brahman etc.

În lumea modernă, lume în care s-ar părea că tradițiile, încet, încet, tind spre dispariție, promisiunile tuturor cultelor religioase, cu excepția celor radicale, sunt din ce în ce mai puțin luate în seamă. Locul lor este preluat de tot ce pune pe masă, în special, fizica cuantică, în general, știința ca ansamblu al tuturor cercetărilor. La mijloc, între legătura firavă, de tip tradițional și cea nouă, etalată de către știință, îndoiala, apoi durerea, chinul și, desigur, plictisul în a tot aștepta vremurile bune, făgăduite omului. Lipsa de încredere își are rădăcinile în el, în om, stă în firea sa, ține de instinctul de conservare, un fel de precauție în cunoaștere, însă ștergerea încrederii de pe chipul oricărei ființe ține, pe de o parte, de biserică, instituție ca oricare alta, pe de altă parte, de structurile social politice ce nu mai pot furniza speranță și încredere.

Când politicul oferă doar amăgiri și minciună, disprețul și ura fierb până și la cel mai neînsemnat colț de stradă. Odată ajuns cuțitul la os, anarhia își spune cuvântul. În astfel de situații, omul, în disperarea sa, irațional, preferă moartea în locul vieții. Urmează revolte, războaie civile, într-un cuvânt, dezumanizare. Părăsit, într-o lume potrivnică „omul devine lup împotriva omului”. În varianta pesimistă, atunci când înțelepciunea nu mai există, când comunicarea și înțelegerea este înlocuită de amenințare, războaie între națiuni, de-aiurea și artificial învrăjbite, sunt inevitabile. Iresponsabilitatea celor ce conduc popoarele depășește oricare limită. Peste omenire, haosul, iar ieșirea omului din lume și din propria-i istorie, mizerabilă și absolut nefirească.

Scos din turmă, fiecare pleacă în felul său, de cele mai multe ori neîmplinit, regretând și cu conștiința pătată. Puțini sunt cei împăcați cu viața și cu semenii. Apoi teama de necunoscut ne agață de orice. Exceptând cazurile patologice, doar suferința prelungită și chinurile îndurate îi fac pe oameni să-și piardă sensul vieții. În astfel de situații nu poate fi vorba de sinucidere, ci pur și simplu de singura formă de a se „salva” din cruzimile unei vieți, în care, de cele mai multe ori, te aruncă structurile social-politice, prin activiștii plesniți de duhoarea obedienței.

Ani la rând, în preajma mea s-au mișcat oameni, fiecare cu forma sa de a fi și de a se mișca în lume. Unul dintre ei mi-a atras atenția. În tinerețe, el, Ionele al Ioanei lui Ionele, un bărbat chipeș, ce plesnea de sănătate. Ca oricare om din timpurile sale, și-a făcut o casă, apoi o familie, într-un cuvânt, a intrat în rândul lumii. Prin anii `60, când activiștii ciumei din răsărit băteau toba cu scoaterea țăranului român din matca sa, la mezat, cu colectivizarea, pentru a nu-și pierde pogoanele de pământ, de pădure, de fânețuri și animalele, sursă a existenței lui și a familiei sale, a fugit în munți, împreună cu alți săteni. Potera securistă după el, până la Petroșani. Acolo l-au priponit. Opt luni mai târziu i-au dat ca singură șansă de revenire în lume, munca prin reeducarea în fundul unei mine din care, în cel mai rudimentar mod, se scotea cărbune.

La intrarea în „șut” grija orânduirii pentru binele omului: o zeamă lungă, un colț de pâine neagră și, pentru amorțit conștiința, o cană cu rom, un fel de amestec de alcool industrial, coloranți și zahăr ars. La ieșirea din tură, pentru a pune pe roate viciile și dependența individului, un pachet de tutun ordinar și încă o cană cu băutura minune, băutură ce, pentru neghiobii vremurilor, reprezenta primul pas spre cele mai înalte culmi ale societății multilateral dezvoltate. După câțiva ani, în urma unui accident în galeriile subterane, accident de care se făceau vinovați tocmai neghiobii, idioți ai regimului, pentru a nu exista ca martor, l-au mutat la sute de kilometri, pe un șantier al unei termocentrale. Deși nu era calificat, l-au specializat peste noapte în construcția coșurilor de fum. La peste 80-100 de metri spre cer, de pe o platformă de nimeni garantată, puteai muri în cădere, până să atingi pământul, iar de vină era vântul. Dincolo de vânt, desigur, cana cu rom își cerea de-acum și ea dreptul. Dacă nu aveai ce mânca dimineața sau seara, nu crăpa pământul, însă dacă lipsea romul, același pământ se aprindea. Cu tutunul, același blestem. Ani buni la rând, cu o hârtie falsă în buzunar, hârtie fără de care oricare analfabet pe post de șef de echipă, parte a sistemului, te putea trece la târnăcop și lopată, a tot fost șantajat să tot construiască coșuri de fum pentru termocentrale sau combinate chimice, să tot urce pe fel și fel de platforme, la zeci de metri deasupra pământului, fără a ști dacă se va mai întoarce întreg de acolo. Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă și într-o zi plesnește, în același fel și cu Ionele. La numai 33-34 de ani, într-una din zilele fierbinți de vară, la sfârșitul programului de lucru, lângă stresul zilnic provocat de frica cu care trăia zi de zi, a adăugat un „duș” rece, făcut la o pompă de pe strada din preajma locului de muncă și două beri cumpărate de la o dugheană. La doar câțiva pași, un preinfarct și o insuficiență respiratorie a dat cu el de pământ. A ajuns la spital, iar acolo, ca în mai toate vremurile din România, lipsea una, alta, lipseau cam toate, cu excepția indicațiilor de partid, indicații conform cărora poporul român, deși lipsit de orice perspectivă, trebuia să fie sănătos tun. Forțat de împrejurări, Ionele s-a întors la muncă. Două săptămâni mai târziu, când încă nu apucase să urce pe platforma coșului de fum, a făcut înfart. A avut noroc! După intervenții și alte intervenții, o salvare l-a dus la un spital din București. Greu de explicat cum a scăpat cu viață, însă un an mai târziu, Ionele, cunoștința mea, s-a pensionat.

Statul, indiferent de forma sa politică și indiferent cât de bogat ar fi, atunci când te vrea doar forță de muncă productivă, cu un oarecare grad de libertate în mișcare, are toate mecanismele financiare cu ajutorul cărora te face să trăiești de pe o zi pe alta. Prin astfel de timpuri au trecut toate popoarele lumii, inclusiv poporul român, popor furnizor doar de generații de sacrificiu. Generații după generații! Ideea unui viitor luminos a fost momeala vremurilor. Personajul meu, ca de altfel noi toți, am mușcat din ea. De ce? E o altă discuție. Amintesc doar că, în această perioadă, intelectuali (cu pretenții mai târziu, chiar și azi, după 30 de ani de la schimbarea regimului) cântau ode partidului și conducătorului iubit pentru un post de vază la universitate și o vilă, casă naționalizată la bulevard.

Om în toată puterea cuvântului, cu responsabilitatea întreținerii familiei sale, fără resurse financiare, odată ce s-a pus, cât de cât pe picioare, s-a întors la lucru. Drămuitorii vremurilor nu l-au mai urcat pe un coș de fum, ci pe o macara turn cu o comandă electrică dintr-o cabină la doar doi metri deasupra pământului. Ionele părea împăcat cu sine, mai ales că, din șase în șase luni, putea merge când la Buziaș, când la Vatra Dornei, să-și trateze și să-și protejeze inima.

După o scurtă perioadă de timp, la locul de muncă se comporta ca și când nu i se întâmplase niciodată ceva. Anturajul, dependența de tutun și alcool au reapărut, iar stresul s-a strecurat din nou în toată fiziologia sa. În una din perioadele de recuperare, în Bucovina, la Vatra Dornei, i-a apărut, pe gamba piciorului drept o ulcerație. Până să ajungă din nou acasă, la unul din spitalele regionale, ulcerația s-a mărit și a devenit dureroasă. Trombi îi blocaseră circulația sângelui în zona respectivă a piciorului. Fără să vrea, a ajuns iarăși la mâna medicilor. De data aceasta, șansa nu i-a mai zâmbit. Flocea, medic chirurg, un arogant și un nepriceput, ce doar terminase pe undeva, prin țară, la nu știu ce spital, rezidențiatul, i-a făcut „o circumvolațiune”, în ideea de a face ulterior curățirii zonei, un transplant de piele. Neatent și fără îndemânarea necesară, din punctul meu de vedere, dintr-o culpă evidentă, i-a secționat artera piciorului.

Pănă să cauterizeze vasele de sânge, aproape instantaneu, pacientului i s-au înnegrit degetele de la piciorul bolnav. Desigur, i le-au amputat, dar fără rezultate. Cangrena s-a ridicat pe picior în sus, de la o lună la alta și tot cam la aceeași perioadă, specialistul în ciuntit și despicat oameni, un fel de criminal autorizat, i-a amputat din picior până ce a ajuns aproape de șold. Suferința lui Ionele trecuse cu mult de limitele suportabile ale unui om normal. Timp de aproape doi ani și jumătate, ridicat pe brațe și așezat pe tărgile unor salvări ponosite, cunoștința mea a făcut drumul dus-întors casă-spital. Când rana de la șold aproape că se închisese, ani la rând chinuită de gânduri și de lipsuri, în urma unui accident vascular cranian, soția i-a murit. Din acel moment Ionele și-a pierdut definitiv sensul vieții. În momente de luciditate, deși suficient de rațional, nu mai înțelegea nici de ce a fost adus în lume, de ce a fost născut, nici de ce a trăit și nici de ce nu i se sfârșește chinul. Nu mai putea înțelege rostul lumii.

Câteva luni mai târziu, alți câțiva trombi au blocat circulația în piciorul celălalt. Chinul, mai ales la nivel mental, a revenit. S-a mai dus pănă la spital doar cât să asculte vorbele unui alt medic chirurg, atunci de gardă: „Trebuie să te operăm”. „Nu, domnule doctor, încerc și în altă parte” – a fost răspunsul său categoric. Târându-se ca un câine, ce voia să moară departe de ochii stăpânului, a ajuns la un prim telefon din urgența spitalului. M-a sunat pe mine și m-a rugat să îl duc acasă. Mi-a arătat o anume sumă de bani, semn că mă plătește. Înainte de a părăsi orașul, am mers la magazinul de pompe funebre. Acolo, și-a ales, apoi a probat un cosciug. L-a achitat și s-a înțeles cu vânzătorul să îl ridice a doua zi. Următorul popas a fost la un magazin de haine. L-am însoțit peste tot. Și-a cumpărat chiloți, cămașă, ciorapi, cravată, un costum și o pălărie. Într-un cuvânt, „hainele de moarte”. Ultimul popas a fost la el acasă. Acolo mi-a dat toți banii ce îi mai rămăseseră. „Din ăștia oprești și tu pentru binele ce mi l-ai făcut, iar cu restul mă duceți la groapă. Plătești doar groparii și preotul. Aprindeți și voi, după datină, vreo lumânare, două. Restul nu mă interesează” – mi-a zis și parcă extenuat de un drum lung, s-a întins pe pat. Părea mai liniștit ca oricând. Două zile mi-a povestit întreaga lui viață, din care, în parte, am spicuit anterior, apoi a tăcut. Nu s-a văietat de nimic. Nu mi-am dat seama dacă îl mai durea ceva. Respira și atât. O săptămână mai târziu, ne-a părăsit. Înainte de a-i ieși sufletul, parcă, totuși, a vrut să îmi spună ceva, însă nu a mai putut. Ce voia să îmi zică?! Nu știu!… Doamne, – se „ridică” Eugen Ionescu împotriva lui Dumnezeu – ai făcut rău, ai construit-o rău viața, nu trebuia să începi cu nașterea, trebuia să începi cu moartea. Dumneata mă faci, dumneata mă faci sănătos, mă faci frumos și începi să mă demolezi!…

O avea dreptate Eugen Ionescu!…