Arhiva zilnică: 4 noiembrie 2014

„Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”

Data: 22 mai 2025 by Redacția

La 5 ianuarie 1909, se năștea la Cotroceni, Principesa Ileana, cea care avea să devină Maica Alexandra și care avea să ctitorească prima Mănăstire ortodoxă, în care avea să se oficieze în limba engleză (Mănăstirea „The Transfiguration”/ „Schimbarea la față”, din Ellwood City, Pensylvania, USA. Așa cum mama lui Mihai Viteazul s-a călugărit după moartea năpraznică a lui Mihai (1601), luând numele monahal Theofana, tot astfel și Principesa Ileana avea să devină Maica Alexandra. Asociația Femeilor din Teatru „IF…/…DACĂ PENTRU FEMEI”, în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național al Literaturii Române, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală, Editura Humanitas și Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, USA, au fost cele care au creat un spectacol care omagiază memoria celei care a fost Principesa Ileana a României, Arhiducesă de Austria, un destin care s-a desfășurat între palat și mănăstire, pe fundalul celor două războaie mondiale, într-o perioadă de mari frământări din istoria Europei. Spectacolul „Ileana, Principesă de România” aduce la lumină o parte esențiala din istoria Bucureștiului și a României. Prezentată la Teatrul Evreiesc de Stat, la Muzeul Național de Artă al României, la Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) și Teatrul Dramaturgilor Români, piesa este pusă în scenă de regizoarea Liana Ceterchi, cea care și interpretează personajul principal, folosindu-se de un text după o dramatizare de Edith Negulici a romanului autobiografic „Trăiesc din nou”. „Da, să trăiesc din nou, pentru că după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci insăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei… Dar în interior, „eul” care exista independent de mama, soția, prietena care eram – „eul” esențial, pe care tot restul era construit – a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.” (Principesa Ileana).

Destinul Principesei Ileana se distinge ca fiind emblematic pentru cursul istoriei contemporane, stând sub zodia refugiului. Putem începe chiar cu cu frageda copilarie, ce i-a fost marcată de refugiului la Iași, în timpul Primului Război Mondial, apoi refugiată într-un exil impus de fratele ei, Carol al II-lea, care nu i-a permis să se reîntoarcă în România, nici măcar pentru a-și îngriji mama, nu ca fiică iubitoare, ci ca infirmieră de meserie. Urmează refugiul impus de nou instauratul regim prosovietic, și deci anti-german, ceea ce o afectează, fiind căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg, considerat inamic. Odată cu abdicarea Regelui Mihai, urmează refugiul impus tuturor membrilor Casei Regale, iar mai apoi neacordarea azilului în Elveția, urmată de Argentina, deloc prietenoasă sub Peron. În final, cei  din Statele Unite ale Americii o primesc. Pe pământ american a întemeiat Mânăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania. La 52 de ani urmează autorefugiul său la mânăstire, pe calea deschisă ei de Domnul, cum singură mărturisește: „Aceasta este unica și singura cale deschisă pentru mine… răspunsul la orice fel de îndoiala stă în chiar cuvintele Domnului Nostru Isus Christos: „Ce-i aceasta pentru tine? Urmează-mă!”. Așa voi face! Așa să mă ajute Dumnezeu! Facă-se voia Ta!” Tot acest parcurs a fost unul exemplar. A fost traiectoria unei luptătoare. Principesa Ileana s-a luptat pentru alții, a fost în slujba poporului ei, în slujba celor în nevoie… A realizat spitale, cantine, școli de infirmiere, prin tot felul de modalități de a strânge fonduri pentru răniți, orfani, bolnavi, săraci sau cei mai puțin norocoși decât ea, care era fiica unui rege important, Ferdinand Integratorul, și a unei regine de excepție, Regina Maria a României. Viața Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra, o impune ca model demn de urmat și o legitimează în fața posterității. Teatrul Naţional Radiofonic a montat spectacolului – document, „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”, cu un scenariu semnat de de Edith Negulici și Liana Ceterchi. Adaptarea radiofonică: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Liana Ceterchi. În rolul titular: Liana Ceterchi. Regia de montaj: Radu Verdeș. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor și coordonator de proiect: Magda Duţu. Spectacolul „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra” a fost difuzată în premieră, marţi, 16 iulie 2019, de la ora 19:00, la Radio România Cultural, în seria Biografii, memorii.

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca „domnița Ileana”) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României (născută pe 5 ianuarie 1909). Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România. Aici s-au născut cei șase copii: Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998); Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959); Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935); Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937); Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (1939-2021); Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019). Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă, de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948. Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj încheiat de asemenea prin divorț. În anul 1961 a ales calea monahismului și a intrat la Mănăstirea ortodoxă din Bussy-en-Othe⁠. În 1967 a devenit călugăriță și a primit numele „Maica Alexandra”. Ulterior a fondat Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de „domnița” lor. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 sub titlul „Trăiesc din nou”. Din paginile acestora s-a născut și scenariul spectacolului de teatru și cel de teatru radiofonic „Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”… (G.V.G.)

Muzeul din Turda expune artefactele descoperite în satul preistoric pluristratificat de la Săndulești (jud. Cluj)

Data: 22 mai 2025 by Redacția

Vizita în Muzeul din Turda (jud. Cluj) începe în sala destinată epocii preistorice. Aici au ales muzeografii să expună şi să prezinte publicului inventarul sitului preistoric pluristratificat descoperit în cadrul cercetărilor preventive de pe tronsonul Autostrăzii Braşov-Borş din anii 2005-2006, în teritoriul comunei Sănduleşti. Într-o suprafaţă de cca 3000 m² au fost dezvelite 210 complexe arheologice (locuinţe adâncite, morminte, gropi cu depuneri rituale, gropi de provizii, gropi de stâlpi) aparţinând unor sate preistorice succesive. Cele mai timpurii vestigii aparţin unei mici aşezări din neoliticul dezvoltat (grupul cu ceramică pictată „Lumea Nouă-Cheile Turzii”, 4900-4700 î.Hr.). O comunitate mai consistentă ocupă platoul în perioada eneoliticului final (cultura Coţofeni, 3000-2500 î.Hr.). În epoca bronzului promontoriul este apărat dinspre vest cu şanţ, val şi palisadă, platoul devenind astfel o aşezare fortificată, probabil în epoca mijlocie a bronzului (cultura Wietenberg, 1700 -1400/1350 î.Hr.). Aceasta este epoca de maximă înflorire a aşezării, nu o aşezare sezonieră, ci un centru stabil şi important din Podişul Transilvaniei. Există însă şi descoperiri aparţinând epocii timpurii a bronzului (grupul Copăceni, 2200/1800 – 1700/1600 î.Hr.).

Locuirea de mai mică amploare continuă şi în epoca târzie a bronzului (descoperiri de tip Deva – Bădeni, 1400/1350 – 1200/1150 î.Hr.). Abundenţa şi varietatea vestigiilor arheologice reflectă o locuire îndelungată în aşezarea de la Sănduleşti, ilustrând în acelaşi timp modul de viaţă şi ocupaţiile cotidiene ale locuitorilor acestor „sate preistorice”. Creşterea animalelor (ovi-caprine, porcine si taurine), vânatul bogat, dar şi pădurile de pe pantele platoului Cheilor Copăcenilor a reprezentat o sursă de hrană, dar şi de materie primă pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor. Pietrele de râu, de formă şi dimensiuni variate erau transformate în diferite tipuri de topoare (de tip daltă, pană şi trapezoidale), râşniţe, frecătoare sau răzuitoare pentru prelucrarea pieilor. Prin aşchierea microlitelor se obţineau lamele subţiri, din care apoi se confecţionau cuţite, seceri şi săgeţi. Unul sau mai mulţi dinţi din silex erau fixaţi pe un mâner din lemn sau corn de cerb, permiţând astfel tranşarea cărnii sau secerarea cerealelor. Seceri se făceau şi din anumite gresii. Arcul, confecţionat din tendoane de vită, săgeţile şi suliţele cu vârf din silex, asigurau completarea rezervelor de carne din vânat. De asemenea erau prelucrate şi oasele de pasăre, obţinându-se împungătoare (nişte sule) utilizate la perforarea şi coaserea pieilor pentru îmbrăcăminte sau unelte pentru decorat ceramica. La est de cariera de piatră de la Sănduleşti, lângă izvorul Copăcenilor, se află un promontoriu mărginit la nord, est şi sud de râpele care se deschid spre Cheile Turenilor. Pantele, care se dezvoltă spre vest, au o înclinaţie relativ mare, iar platoul este stâncos.

Zona aparţine părţii de vest a Podişului Transilvaniei, făcând trecerea dintre Muntele Mare spre Podişul Transilvaniei. Partea de vest este ocupată de Munţii Petrindului, ultima parte a unui masiv calcaros străbătut de două pârâuri, valea Hăşdatelor şi Valea Racilor, formând două chei, Cheile Turzii şi Cheile Turului, rezervaţii turistice şi naturale. A fost şi este o zonă bogată în izvoare, un izvor din apropierea platoului (izvorul Copăcenilor) fiind captat în epoca romană pentru a asigura alimentarea cu apă a anticei Potaissa. Animalele domestice erau folosite nu doar pentru carne, ci şi pentru lapte şi lână. Numeroase fusaiole din lut plate sau bombate, perforate central, s-au descoperit în bordeiele culturii Coţofeni şi Wietenberg. Lâna oilor era toarsă cu ajutorul fusului, cum se practica până nu demult în toate satele din România. Războiul de ţesut îşi are originea în neolitic. Din aşezarea de pe platoul Cheilor Turenilor provin şi cinci greutăţi în formă de trunchi de piramidă de mari dimensiuni, care atestă folosirea războiului vertical de ţesut. Cel mai probabil greutăţile serveau la întinderea firelor prinse într-un cadru din lemn. Prin petrecerea altor fire rezulta pânză necesară confecţionării hainelor sau pentru alte întrebuinţări. Viaţa cotidiană a omului preistoric, preocupat preponderent cu dobândirea hranei este trădată şi de alte artefacte din lut ars – linguri, căniţe, capete de băţ, mosoare etc. Descoperirea rotiţelor de car din lut miniatural indică probabil folosirea acestui mijloc de transport, specific economiei pastoral-transhumante. Decorul elaborat al vaselor în preistorie ţine de gustul estetic al celor care le confectionau şi le utilizau. În aşezare au fost descoperite vase pictate din neoliticul dezvoltat, cu o cromatică redusă (vopsea albă şi roşie pe pereţii cărămizii).

Repertoriul bogat al ornamenticii vaselor din eneolitic şi epoca bronzului stă sub semnul artizanalului şi este realizat printr-o serie de tehnici precum incizia, impresiunea, canelura, ornamentele plastice în relief. În arealul culturii Coţofeni sunt foarte frecvente inciziile în formă de brăduţ pe pereţii vaselor, dar şi împunsăturile grupate în registre (tehnica împunsăturilor succesive) şi brâiele crestate sau alveolate plasate pe pereţii sau sub buzele vaselor. În epoca timpurie a bronzului decorurile se simplifică şi se generalizează decorul cu măturica pe pereţii vaselor. Cele mai frumoase şi mai elaborate sunt vasele culturii Wietenberg: aici decorurile sunt geometrice, realizate în special prin incizii, în benzi, registre triunghiulare, spirale. Inciziile, canelurile şi impresiunile sunt folosite de meşterul olar cu predilecţie, imaginând jocuri geometrice spectaculoase care trădează o viziune artistică complexă. Reprezentările plastice întâlnite în comunităţile neolitice, eneolitice şi din epoca bronzului de la Sănduleşti sunt cele comune în aşezări similare din spaţiul românesc. În lut sau în piatră oamenii din preistorie reproduceau lumea înconjurătoare. Imaginarul lor este populat de figuri antropomorfe şi zoomorfe, reale (berbec) sau fantastice (şarpele balaur). Este frapantă raritatea figurilor umane, a aşa-zişilor idoli preistorici. Figurile umane şi animale sau desenele geometrice elaborate decorează de obicei artefacte cu valoare specială, talismane şi amulete, obiecte și vase de cult (altare mobile din lut, cărucioare din lut) sau ceremoniale. Puţine informaţii se mai păstrează despre viaţa spirituală a unei aşezări preistorice, despre cultele şi credinţele împărtăşite de locuitorii acesteia.

Printre manifestările cultuale cele mai frecvente se numără depunerile de ofrande votive în gropi special săpate în acest scop, rezultat al unor ritualuri uitate legate de agricultură. Acestea apar azi în fața cercetătorilor ca depuneri de vase (Keramik deposition), dar în realitate se aducea ca ofrandă conţinutul acestor vase, conţinut care nu este fosilizabil. Nu toate asocierile de vase grupate într-un bordei sau groapă sunt depuneri de ofrande votive: unele pot fi, pur şi simplu, rezultatul înmagazinării produselor alimentare în locuinţe sau servicii ceramice și veselă, depozitată în scopuri profane. În aşezarea preistorică de la Sănduleşti s-au descoperit şi s-au cercetat integral şapte morminte de înhumaţie şi unul de incineraţie. Prezenţa lor, alături de celelalte complexe descoperite, indică faptul că avem de-a face cu înmormântări deviante, realizate în aşezare. Un cimitir tumular eneolitic, foarte probabil necropola acestei aşezări, s-a descoperit în apropiere, pe culmea dealului Ghicenghe, în punctul „La furci”. Înmormântările sub podeaua locuinţelor sau în apropierea acestora sunt expresia unui fenomen religios întâlnit frecvent în preistorie, asociat de obicei cu sacrificiul de fundare sau legat de cultul strămoşilor. Nu este vorba de o aşezare sezonieră, ci de un centru stabil important pentru cunoaşterea epocii bronzului în spaţiul transilvan. Mormintele descoperite aparţin principalelor secvenţe cronologice ale satului: mormântul de incineraţie în urnă cu capac aparţine aşezării neolitice; mormântul nr. 4, cu defunctul în poziţie chircită, fără inventar, aparţine conform contextului stratigrafic fazei finale a eneoliticului (Coţofeni), în timp ce mormintele nr. 1 şi nr. 5 aparţin epocii târzii a bronzului. O întreagă comunitate cu istoria sa multimilenară ne apare din vitrinele Muzeului din Turda. Vedem cum au evoluat tehnicile de creare a ceramicii și a artefactelor necesare – arme și unelte, case și recuzita necesară -, cum au extins sau au contractat extinderea vetrei satului, funcție de factorii demografici și de cei economici. Toate acestea ajută la crearea unei imagini clare asupra satului de altă dată și a teritoriului adiacent acestuia. (G.V.G.)

Concert-conferinţă dedicat „Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române”

Data: 22 mai 2025 by Redacția

Corul de Copii și Tineret „Symbol – Jean Lupu”, condus și dirijat de conf. univ. dr. Luminița Guțanu va evolua, sâmbătă, 24 mai 2025, începând cu ora 19:00, la Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, preot paroh Valer Ulican. Concertul- conferinta „Din Rădăcini Sfinte-Veac de Lumină și Credință” este un eveniment de excepţie – o călătorie în timp, în istoria Bisericeşti Ortodoxe Române ]mpletită cu poezii și cu bijuterii corale religioase și laice, dedicat „Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române”. Corul de Copii si Tineret „Symbol-Jean Lupu” al Patriarhiei Romane, dirijat de Luminiţa Guţanu, alături de cei doi invitaţi de marcă, Pr. prof. univ. dr. Mihail-Simion Săsăujan și actorul Silviu Biriș, vor aduce în faţa publicului comori ale cântării bisericeşti și piese corale de inspirație folclorică, prezentându-le în ambianţa încărcată de istorie a Bisericii „Sfantul Elefterie” din Bucureşti.

Repertoriul acestei seri va cuprinde lucrări corale religioase și laice semnate de Nicolae Lungu, George Enescu, Gavriil Musicescu, Zaharia Popescu, Ioan Popescu Runcu, Alexandru Podoleanu, Dragoș Alexandrescu, Constantin Drăgușin, Valentin Gruescu, împletite cu frumoasele poezii ale scriitorilor Vasile Militaru, Costache Ioanid, Mihai Eminescu. Concertul face parte din cadrul proiectului „Pe Cărarea Domnului”, proiect ale cărui idee și concept îi aparțin dirijorului corului, conf. univ. dr. Luminița Guțanu.

Concertul va aduce bucuria reconectării la emoția cântului coral, prin intermediul interpreților și invitaților săi, fiind adresate publicului de toate vârstele. Intrarea la concert este liberă! Organizatori: Asociaţia Natională Corală din Romania, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Asociaţia Corală de Copii şi Tineret „Symbol-Jean Lupu”, Parohia „Sfântul Elefterie”.

Vă așteptăm cu drag!

Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor…

Data: 22 mai 2025 by Alexandru Florin Țene

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor. Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere. Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme. Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate. Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii. Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite. Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche. Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual. Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Cei săraci și cei neștiuți…

Data: 21 mai 2025 by Gheorghe Piperea

În România sunt patru milioane de oameni aflați sub limita sărăciei. Alte 2,5 milioane sunt în jurul acestui prag al sărăciei. Un număr nedeterminat de persoane, datoare la bănci, instituții financiare non-bancare, colectori de creanțe sau companii de utilități se zbat să răzbească de la un salariu la altul. Vorbim, foarte probabil, de două milioane de oameni. Peste o treime dintre cetățenii români activi, adică, oameni care muncesc, nu se ajung cu salariul de pe o lună pe alta. Desigur, nu uităm că milioane de oameni au plecat în străinătate pentru a-și câștiga traiul de zi cu zi, căci aici nu prea se găsea de lucru decent plătit. Mulți s-au realizat în străinătate, dar nu toți. De când viața s-a degradat în UE, cei care suferă de două ori, de dezrădăcinare și de ratare, sunt din ce în ce mai mulți. Este exact populația pentru care cei 35 de ani de democrație și cei 18 ani de apartenență la UE nu au însemnat decât șanse ratate, uitare, abandon, lipsa unei plase de siguranță socială, frustrare și chin. Acești oameni au nevoie de schimbare. Acești oameni au nevoie de un dram de speranță. Acești oameni au nevoie de un viitor mai promițător, au nevoie de ceva de care să se agațe în speranța atingerii în această viață a unei egalități de destin. E vorba de cei care au ajuns mereu în stația de autobuz exact când autobuzul pleca din stație, cu ușile închise.

De partea cealaltă se află minoritatea neo-feudală a economiei, oamenii establishmentului, neo-iloții (în vechea Sparta, iloții erau sclavii la stat care lucrau de facto pentru particularii bogați), oengiștii și o parte din ceea ce încă se mai poate numi clasa de mijloc a României. Acestora le-a fost bine în această perioadă, fie pentru că au meritat și au muncit onest pentru asta, fie pentru că au avut contracte cu statul și establishmentul. Acești oameni nu vor schimbarea. Nu numai atât – acești oameni văd în schimbare o amenințare existențială. De aceea, în ultimul timp, frica de schimbare a determinat un mare grad de iraționalitate în gândire și în fapte, excese cu tentă rasistă, etichetarea ca „ne-educați” și medievali a tuturor celor care vor schimbarea, chemare la excludere socială și cordoane sanitare (menite a nu contamina societatea cu „extremism” și „conspiraționism”) și polarizare socială acută. Lumea parcă a intrat în transă, ignorând panta periculoasă, poate chiar fatală, pe care se înscrie. Lumea a uitat experiența nazistă și pare a fi insensibilă la riscul de a se repeta. Nu mă credeți? Vedeți pe social media „analizele” care se fac fețelor celor care votează schimbarea (sunt etichete de tipul „omul lombrosian”, înscrise, poate inconștient, în tiparul „științei” lui Mengele), dinților și țoalelor lor sau limbajului în care omul de rând se exprimă…

Într-o asemenea stare de tensiune, două lucruri sunt esențiale:-schimbarea este de esența democrației și chiar a progresului; -când statul este ostil cetățenilor, statul e sistemul; când statul este capturat de o gașcă de securiști și oengiști, vătafi ai neo-feudalilor economiei, gașca este sistemul; România de azi este un stat ostil cetățenilor, capturat de o asemenea gașcă; România de azi este un sistem la pătrat; nimeni nu poate supraviețui sau dăinui unui asemenea sistem opresiv. Faceți și singuri operația matematică de radical din acest sistem la pătrat. Vedeți ce vă dă…

Doar Dacii au fost liberi…

Data: 21 mai 2025 by Petru Jipa

Văd o revistă „Historia” mai veche în colțul biroului. Pe copertă un titlu: „August 1944 Pleacă Nemții, vin Rușii” Atunci mi-am adus aminte că am fost mereu cu cineva care ne-a „ajutat”. Probabil că doar Dacii au fost liberi, în rest au plecat unii și au venit alții. Deci bătălia aceasta, cine este președinte, este între unii și alții. Să aruncăm o privire în istorie Perioada lui Decebal și începuturile românilor. Decebal a fost regele dacilor în perioada 87-106 d.Hr. și a condus Dacia până în momentul cuceririi romane în 106 d.Hr. de către împăratul Traian. Aceasta marchează începuturile istoriei teritoriale a poporului român, care a fost influențat de romani, daci și alte populații din zonă. După retragerea romanilor (secolul al III-lea), zona a fost populată de diverse triburi migratoare și populații autohtone. În secolele următoare, teritoriul actual al României a fost influențat de Imperiul Bizantin, maghiari, slavii și turci. În Evul Mediu, s-au format principatele Valahia (Valachia) și Moldova, precum și Transilvania. Transilvania apoi a fost parte a Regatului Maghiar și apoi a Imperiului Habsburgic.

În secolul al XVI-lea și al XVII-lea, au apărut primele forme de organizare statală în principatele românești. În 1859, s-au unit Valahia și Moldova, formând România Mare sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost un moment crucial în constituirea statului modern român. În 1877-1878, România și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman, fiind recunoscută oficial prin Tratatul de la Berlin din 1878. La începutul secolului XX, România a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a extins teritoriul în urma războaielor balcanice și a Primului Război Mondial. Primul Război Mondial sau Marele Război pentru Unire. După încheierea Primului Război Mondial, în 1918, România și-a extins teritoriul pentru a include Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banatul, unificând astfel teritoriile locuite de români într-un stat unitar. În perioada interbelică, România a fost o monarhie parlamentară, cu perioade de stabilitate și criză politică. În anii 1930, situația politică s-a deteriorat, cu ascensiunea extremelor politice, inclusiv a mișcărilor naționaliste și a dictaturii regelui Carol al II-lea. În 1939, odată cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost implicată în conflicte și a făcut alegeri geopolitice complexe, inclusiv alianțe cu puterile Axei și apoi încercări de a-și păstra teritoriile. Aceasta este o privire de ansamblu asupra principalelor momente din istoria României până la al doilea război mondial. După al Doilea Război Mondial, influența politică asupra României a fost dominată în principal de Uniunea Sovietică și, ulterior, de statele blocului sovietic. Uniunea Sovietică a avut o influență decisivă asupra României după război. Armata sovietică a ocupat România și a exercitat presiuni pentru instaurarea unui regim comunist. În această perioadă, partidele politice tradiționale au fost uitate sub influența și presiunea sovietică, iar partidele pro-comuniste au început să câștige teren.

În 1947, regele Mihai a fost forțat să abdice, iar România a devenit o republică populară sub influența Uniunii Sovietice. Partidul Comunist Român (PCR), susținut de sovietici, a preluat controlul complet asupra țării. România a fost parte a lagărului sovietic și a fost condusă de lideri comuniști, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Sovieticii au avut un rol dominant în politica, economia și societatea românească, impunând modelul sovietic de guvernare și dezvoltare. În 1989, regimul comunist s-a prăbușit în urma Revoluției Române, iar România a început tranziția către democrație (oare). Statele occidentale, în special Statele Unite și statele membre ale Uniunii Europene și NATO, au devenit principalele influențe politice și economice în noua Românie.
Domnul colonel Daniel Florea a publicat pe rețelele sociale un articol al domnului general Gomoi Cristian Marian. Ascultați, eu i-am dat dreptate: „Călin Georgescu s-a luat la trântă cu Globaliștii și a câștigat. Datorită faptului că i-a învins, au anulat alegerile și nu a mai fost lăsat să candideze. Pentru că-i snopea pe Globaliști/Neonarxiști. Călin Georgescu ne-a adunat sub un stindard, acela al apărării Neamului, al Identității, al Demnității, al Creștinismului, al viitorului copiilor noștri. În partea cealaltă este Globalismul Neomarxist, Subjugarea Națiunii, Colonia Franței, Pervertirea Copiilor la Ideologia Genului, în care sexele sunt înlocuite cu Genul. Copilul nu are nici un sex la naștere, el singur își stabilește pe la șase/șapte ani Genul. El, consiliat de propagandiști genderi, care-i spun că există o multitudine de genuri, de la neutru la binar și ce mai vreți”. Nu știu cine a ieșit președinte, nu știu cu ce forță statală se face schimbul, adică: „Pleacă rușii vin Nemții” ca în acel August 1944. Să fie pace!

Numărul 725

Data: 21 mai 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Iancu de Hunedoara, cel mai vajnic adversar al turcilor din prima jumătate a secolului al XV-lea

Data: 21 mai 2025 by George Petrovai

Cele trei principate medievale românești au avut de luptat nu doar împotriva tendințelor expansioniste ale unor regate creștine (Ungaria, Polonia, ulterior Rusia și Austria), ci și împotriva islamicului colos otoman, care în secolul al XIV-lea ajunge la Dunăre și – după transformarea tuturor ținuturilor sud-dunărene (sârbești, bulgărești, albaneze, grecești) în vilaiete – începe lungul asalt asupra provinciilor locuite de românii nord-dunăreni (Țara Românească, Moldova, Transilvania), singurele piedici politico-militare, îndeosebi după bătălia de la Mohacs (1526) și transformarea Ungariei în pașalâc, în calea ambiției sultanilor de a-și întinde (la început) stăpânirea pustiitoare până în centrul Europei, mai apoi spre apusul continentului. Norocul românilor, prin extensie al tuturor europenilor din centrul și vestul bătrânului continent (Eusebiu Camilar, și nu numai, atribuie provinciilor românești îndreptățitul rol istoric de Poartă a furtunilor!), a fost acela că, la momentul oportun (a se citi „de maximă importanță pentru creștinătatea medievală europeană”), din divina lor sevă s-au născut voievozii referențiali ai acestui neam omenos și neagresiv, însă îndelung urgisit de liftele vecine și de mai departe: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Toate aceste „vârfuri” ale furtunosului nostru trecut, la fel ca enorma mulțime a luptătorilor și martirilor (știuți sau neștiuți) de pe aceste meleaguri, se caracterizează prin statornicul devotament, urcat în mod conștient până la sacrificiul suprem (Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, sutele de mii de soldați-țărani din prima conflagrație mondială, mareșalul Ion Antonescu și milioanele de jertfe românești din cea de-a doua conflagrație mondială, precum și din atrocele semiveac bolșevic), toate aceste simboluri/embleme ale românismului, prin urmare, și-au dat viața ca să apere mult îndrăgita noastră „sărăcie” (teritoriul, limba, credința, tradițiile, obiceiurile), fireștile noastre nevoi (de ridicare a traiului la rangul de exemplară existență) și mult răbdătorul nostru neam (miraculoasa ființă a acestui popor multimilenar). Însă, iar acest lucru îi face cu adevărat memorabili, toți marii corifei ai comunităților medievale românești, pe care i-am amintit mai sus, nu și-au asigurat eterna prețuire a istoricilor și urmașilor doar prin catalizatorul curaj de care dădeau dovadă în momentele de cumpănă ale încleștărilor cu dușmanii (cronicarul Grigore Ureche ni-l înfățișează pe Ștefan cel Mare ca fiind „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vâra, ca văzându-l ai săi să nu se îndărăptieze”, iar Petre P. Panaitescu ne spune în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, cum – în lupta de la Călugăreni – viteazul voievod Mihai, „văzând că oastea lui șovăie în fața mulțimii turcești, se aruncă personal în luptă călare, luând o secure din mâna unui oștean”, restabilind prin acest atac „lupta în favoarea românilor”), ci și prin remarcabilele abilități diplomatice de care au dat dovadă pe multiple planuri (politic, militar, comercial) cu puterile creștine învecinate (în principal Ungaria și Polonia), dar și cu alți vecini (celelalte provincii românești, Serbia, Albania etc.), astfel izbutind atât anihilarea tendințelor expansioniste ale regatelor central-nordice, cât și încheierea unor alianțe antiotomane, îndeosebi de către Iancu de Hunedoara, cu rang de cruciade. De pildă, ne înștiințează același P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân a încheiat în 1395 un tratat de alianță antiotomană cu Sigismund, regele Ungariei, că – prin intermediul Moldovei (se știe că Alexandru cel Bun ajunge pe tron cu ajutorul domnitorului muntean) – încheie cu Polonia un tratat comercial și o alianță politică („să fim împreună” în cazul unei agresiuni turcești), că voievodul Țării Românești era înrudit și aliat cu Lazăr, despotul sârbilor, și că, desigur, strânsele relații moldo-valahe s-au menținut până la moartea lui Mircea în anul 1418.

La rândul lor, astfel de alianțe antiotomane multinaționale (sau, mă rog, multicomunitare, pentru că la acea vreme nu se poate vorbi de națiuni) au căutat să înjghebeze Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, dar numai Iancu de Hunedoara, în uriașa încercare de-a alunga turcii din Europa, a reușit (parțial și Mihai prin „Liga Sfântă”) să unească toți românii cu armatele țărilor amenințate sau deja subjugate de otomani (unguri, sârbi, albanezi, bulgari), cruciade din care, pe lângă înfrângerile datorate nechibzuinței altor factori decizionali (ex. lupta disproporționată numeric din 1444 de la Varna, în care își pierde viața tânărul rege maghiar Vladislav), au rezultat strălucitele victorii de pe Ialomița (1442) și de la Belgrad (1456).

Cine a fost Iancu, numit Johan Hunniad în documentele latinizate ale epocii, Ioan Corvin de către P.P. Panaitescu, Ioan Huniade de către Neagu Djuvara (O scurtă istorie a românilor, Editura Humanitas, București, 1999), Iancu de Hunedoara de către Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu (Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975) și tot Iancu de Hunedoara de către Camil Mureșan (opusculul Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1976)? Din toate aceste surse aflăm că Iancu se trăgea dintr-o familie de ostași din mica nobilimea mijlocie și că tatăl său Voicu, împreună cu frații Mogoș și Radu, distingându-se în luptele cu turcii, este răsplătit de regele Ungariei cu moșia Inidoara, lăsată moștenire viitorului mare conducător de oști; că pe la 1428-1430 se căsătorește cu aristocrata Elisabeta Szilagyi, căsătorie din care se nasc Ladislau (1431) și viitorul rege Matia (Cluj, 24 februarie 1443), iar în anul 1438, împreună cu un frate al său, Iancu devine ban al Severinului, unde își formează o armată de lefegii (majoritatea erau români), cu care „respinge turcii ce încercau să pătrundă în Ungaria” (P.P. Panaitescu); că izbânda lui este răsplătită în 1441 cu funcția de voievod al Transilvaniei, calitate în care s-a ocupat atât de baza materială a administrației (de pildă, pune în ordine administrația săprii), cât și de „organizarea mai largă a armatei” (C. Mureșan), cu cele două componente fundamentale: recrutarea oștenilor, la fel ca în Moldova și Muntenia, din rândul țăranilor liberi și armata de lefegii, pe care – ne informează același istoric – „o plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale”; că, pe lângă funcțiile de voievod, comite al Timișoarei și căpitan al șinuturilor de la răsărit de Tisa, Iancu o dobândește și pe aceea de guvernator al Ungariei, până la majoratul lui Ladislau Postumul.

Întrucât marii baroni maghiari îi erau ostili, deși el însuși ajunsese între timp unul dintre cei mai mari nobili (domeniile sale însuma câteva milioane de iugăre), în politica de centralizare a statului, Iancu se bazează pe armată, pe mica nobilime și pe masele populare (iobagi, orășeni, tăietori de sare), toate aceste categorii sociale primind de la el semnificative danii: „Libera mutare a țăranului, în condițiile obișnuite, adică plătindu-și în prealabil darea după pământ”, înzestratul cârmuitor fiind conștient că fără munca acestuia „nu se poate susține nici clasa din care făcea parte, nici poziția personală și a statului întreg” (C. Mureșan); „Dreptul de târg” nu numai pentru orașele libere regale, ci și pentru unele orașe de pe moșiile sale, Iancu manifestându-și totodată intenția „de-a repune orașul Cluj în drepturile sale”, drepturi pierdute pentru faptul că „ținuse partea țăranilor răsculați în 1437-1438” (C. Mureșan); preocuparea într-o atare măsură de soarta lucrătorilor din ocnele de sare maramureșene și dejene, încât – ne face cunoscut istoricul Mureșan – „Nicicând, până la sfârșitul secolului al XV-lea, tăietorii de sare n-au avut o retribuție mai bună decât în vremea guvernării sale”.

Totodată, numeroasele danii prin care înțeleptul cârmuitor răsplătește slujbele militare ale țăranilor liberi și ale micilor nobili, atestă strânsele și rodnicele sale legături cu multe familii de cnezi români din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania propriu-zisă: Bizerea, Ciorna, Măcicaș, Densuș, Turdaș, Ilia, Geoagiu, Sălașul de Sus, Lugoj, Ciuciș, Temeșel, Dolha Maramureșului. Legătura specială a lui Iancu cu Maramureșul este confirmată de reședința pe care începe să o construiască în Baia Mare pentru soția sa Elisabeta (construcția începută de el a fost terminată de regele Matia/Matei Corvin)… În ceea ce privește politica externă, coloana vertebrală a acesteia o constituie necurmatul efort depus de Iancu întru constituirea și întărirea frontului antiotoman, front din care fac parte nu numai Ungaria și toate provinciile românești (iată de ce, după căderea Constantinopolului în anul 1453, el l-a ajutat pe Vlad Țepeș să urce pe tronul Țării Românești, iar în Moldova pe Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare), ci toate popoarele balcanice doritoare de libertate, fie amenințate de turci, fie deja cotropite de ei: bulgarii, sârbii lui Gheorghe Brancovici, albanezii lui Scanderberg. Și încă ceva. Victoria lui Iancu la Belgrad (din păcate, eroul moare de ciumă la câteva zile după izbândă!) este cu atât mai importantă, cu cât învinsul este însuși Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, astfel făcându-se dovada că orice naș își are nașul lui… La final, iată inspiratele „portrete” pe care i le fac lui Iancu doi dintre istoricii români citați mai sus: a) Petre P. Panaitescu: „El este un șef național al tuturor românilor și un apărător al civilizației europene”; b) Camil Mureșan: „Acesta a fost Iancu de Hunedoara: cea mai proeminentă personalitate pe care poporul român a ridicat-o, până la sfârșitul veacului al XV-lea, din mijlocul său pe marea scenă a istoriei universale”.

Geofizica a scos la iveală morminte vechi de 4.000 ani și o cetate în județul Neamț…

Data: 20 mai 2025 by Redacția

Chiar dacă unele morminte tumulare au fost aplatizate în timp datorită activităților antropice, noile metoda geofizice scot la iveală comorile subterane. Astfel, morminte vechi de circa 4.000 ani au fost descoperite în urma unor cercetări geofizice realizate recent de arheologi ai Complexului Muzeal Național (CMN) Neamț, în colaborare cu specialiști din Cehia. Cercetătorul Vasile Diaconu, responsabilul acestui proiect, a declarat, pentru AGERPRES, că aceasta este o primă etapă a unui proiect internațional desfășurat între CMN Neamț și Centrul de Cercetări Arheologice din Olomouc (Cehia), împreună cu Universitatea din Brno (Cehia). „Scopul acestui proiect îl reprezintă investigarea geofizică a unor movile funerare vechi, cunoscute în limbajul arheologic sub numele de tumuli, pentru a se identifica morminte ale unor comunități umane vechi, venite din zona de nord a Mării Negre, acum aproximativ 4.000 de ani. Aceste movile, de dimensiuni variabile, se află răspândite și pe teritoriul județului Neamț, dar numărul lor este foarte mic, în comparație cu zonele răsăritene ale României.

Tocmai raritatea acestor monumente funerare vechi i-a determinat pe specialiștii din Cehia – prof. Dr. Jaroslav Peška, dr. Tomáš Tencer, Jan Havelka, Jiri Geršl – să își îndrepte atenția către județul Neamț”, a explicat Diaconu. El a subliniat că cercetarea geofizică, neinvazivă, este o etapă esențială în cunoașterea structurii acestor monumente funerare și reprezintă un pas important pentru cunoașterea misterelor pe care le ascund. De altfel, imaginile obținute cu ajutorul echipamentelor sofisticate indică foarte clar amenajările care se află în interiorul acestor tumuli și pot fi observate inclusiv unele morminte. „Recentele investigații s-au desfășurat doar în împrejurimile orașului Târgu Neamț, tocmai pentru că aici există o concentrare mai mare a acestor tumuli și toți erau necercetați arheologic. Scopul recentelor investigații nu este doar acela de a obține informații științifice, ci și de a ști dacă sunt sau nu sunt obiective cu importanță arheologică și care necesită protecție legală”, a mai declarat cercetătorul nemțean. Rezultatele spectaculoase obținute i-a determinat pe specialiștii cehi să afirme că se confirmă prezența acelor comunități venite dinspre est acum 4.000 de ani, ceea ce este un fapt cu totul nou pentru zona județului Neamț.

În urma cercetărilor recente, comunitățile locale din vecinătățile orașului Târgu Neamț au un motiv în plus de mândrie, care derivă din acest patrimoniu arheologic foarte valoros, ce trebuie protejat și cercetat. Valoarea deosebită a datelor științifice obținute implică o continuare a acestui proiect, iar echipa din Cehia dorește chiar deschiderea unui șantier arheologic în zona Neamțului. Cercetătorii din Neamț au aplicat și tehnologia LiDAR pentru a dezvălui o cetate ascunsă de mult timp sub pădurile din județul Neamț. Această tehnologie utilizează lasere pentru a măsura distanțe și a crea modele ale terenului, fiind utilizată cu succes în trecut pentru a identifica orașe pierdute în alte regiuni. În România, LiDAR a permis arheologilor să observe detalii ale unei structuri vechi de 5.000 de ani, inaccesibile până acum din cauza vegetației dense. Experții implică colaborarea dintre Geocad Services, Geo Edu Lab și Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Pământului. Pe parcursul investigațiilor, cetatea a fost descrisă ca având o complexitate ridicată, incluzând tranșee adânci și movile de pământ, ceea ce susține ipoteza unei importanțe strategice a sitului. Poziția sa pe o înălțime oferă un avantaj de vizibilitate, evidențiindu-i astfel rolul defensiv. Descoperirea confirmă încă o dată beneficiile folosirii tehnologiei avansate pentru explorarea și interpretarea istoriei umane. (G.V.G.)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: morala indienilor antici (V)

Data: 20 mai 2025 by George Petrovai

Având în vedere faptul că „hindușii sunt cei mai cinstiți oameni din lume” și că „Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: «Cine privește femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii), sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens delimitativ (că, adică, una a fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a celor de mai târziu), ci unul eminamente integrativ în admirabila lor filosofie, care se compară într-ale vechimii cu cugetarea chineză și greacă, iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.

Da, căci indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita multimilenară a hindușilor:

a) Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani” (T. Simenschy). Imediat după aceste îndatoriri morale fundamentale vine obligația indianului (obligație prevăzută în Codul lui Manu) de-a avea copii. În Cod se precizează: „Numai acela este un om desăvârșit, care-i triplu: el, soția și fiul său”. De unde decurge această obligație? De-acolo că urmașii trebuie să continuie cultul strămoșilor, cărora – la intervale periodice de timp – le oferă hrană, considerată de indieni la fel de necesară ca aceea pentru muritori. Acest crez face ca limitarea nașterilor să fie foarte puțin cunoscută în India, iar avortul să fie văzut de indienii tradiționaliști (în continuare majoritari) ca o crimă „tot așa de mare ca uciderea unui brahman”. Într-o societate dominată de o mentalitate atât de inflexibilă, era cu neputință ca instituția căsătoriei să nu fie echivalată cu un lucru sfânt: din totdeauna obligatorie în sistemul social indian (bărbatul necăsătorit este decăzut din casta sa, iar fata nemăritată până la 14 ani este considerată o rușine pentru părinții ei), căsătoria nu poate fi lăsată la cheremul iubirii și a liberei ei alegeri, ci trebuie pusă la cale de părinți, mai înainte ca patima tinerilor să ducă la o unire, care  – în opinia hindușilor – este sortită să aibă parte doar de suferință și dezamăgire. Legea lui Manu, ne informează Simenschy, „prescrie opt forme diferite de căsătorie”, pe treapta cea mai de jos între acestea fiind „căsătoria prin răpire și cea din dragoste”. Dar chiar dacă o astfel de căsătorie timpurie a copiilor constituie un redutabil obstacol împotriva imoralității, iar „sancțiunile aspre pe care le aplică religia soției necredincioase au făcut adulterul mai dificil și mai rar decât în Europa sau în America” (Simenschy), marele reformator și conducător Mahatma Gandhi (1869-1948) s-a ridicat cu hotărâre împotriva ei: „Eu dezaprob și detest căsătoria între copii. Am oroare să văd o copilă văduvă”.

Era firesc să o facă, de îndată ce, contrar mult mai umanelor recomandări ale apostolului Pavel din Întâia Epistolă către corinteni 7/39 („O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăiește bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea”), Codul lui Manu statornicește că văduva, indiferent de vârstă, nu se mai poate remărita, căci prin aceasta ar necinsti memoria soțului decedat: „Iar când soția supraviețuiește, să rămână statornică și credincioasă și să nu-și păteze bunul ei renume nici măcar rostind numele altuia”. Adică să-l deplângă și să-l comemoreze pe defunct, iar viața să și-o dedice îngrijirii copiilor și actelor caritabile…

În ciuda pasajelor care ba afirmă că „mama valorează de o mie de ori mai mult decât tatăl”, ba prescriu ca „femeia să fie tratată cu bunătate” și că nu trebuie supravegheată îndeaproape, pentru că taman atunci „subtilitatea ei naturală găsește mijlocul de a face rău oricum”, adevărata condiție a femeii în tradiționala familie hindusă este limpede stabilită în acest paragraf din Cod: „O soție bună trebuie să-și servească stăpânul (soțul, nota mea, G.P.) ca și cum ar fi un zeu și să nu-i pricinuiască niciodată nici cea mai mică neplăcere, oricare ar fi caracterul lui și chiar dacă ar fi lipsit de orice virtute”! Vasăzică, temelia familiei și a societății tradiționale indiene constă în acceptarea de către soție a statutului de servitoare iubitoare, statut impus de morală și lege, prin care ea este obligată să-și vadă consortul (ales de părinți) aidoma unui zeu, chiar și atunci când respectivul este un netrebnic „lipsit de orice virtute”. Cu toate astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), ne face cunoscut marele indianist român, nivelul general al moralității indiene, inclusiv la clasele sociale inferioare, este mai ridicat decât în Europa, căci hindușii („oamenii cei mai primitori care există”) sunt capabili de nenumărate binefaceri, lucru pe deplin confirmat de relatarea unui fost judecător britanic din India: „Am avut de judecat sute de procese, în care averea, libertatea sau viața unui om depindeau de minciuna pe care putea s-o spună; și n-a făcut-o”.

b) Întrucât simțul moral și virtutea (dharma) indienilor constituie echivalentul simțului estetic la vechii greci și al tăriei de caracter (virtus) la romani, Simenschy ne informează că aproape toate ramurile literaturii sanscrite cuprind remarcabile învățături morale, ele fiind prezente atât în legende, povestiri și fabule, cât mai ales „ca precepte și cugetări, foarte numeroase și împrăștiate în întreaga literatură religioasă și profană”. Surprinzător este faptul că Vedele nu conțin astfel de precepte, că Brāhmanele (tratate teologice despre ritualul jertfei) nu vorbesc aproape deloc despre morală și că elementului moral i se alocă un spațiu restrâns de-abia în Upanișade (îndeosebi în învățăturile despre karman sau destin), ideea fundamentală a „învățăturilor secrete” nefiind virtutea, ci aflarea adevărului ascuns. În schimb, morala este la mare cinste în celebra epopee și carte filosofico-morală Mahābhārata, în textele sfinte ale budiștilor și jainiștilor, precum și în poezia gnomică (cu deosebire în cea a inegalabilului Bhartrhari), domeniu literar în care indienii antici i-au depășit până și pe greci.

Mahābhārata, de exemplu, conține îndemnuri la cumpătare („Fii cumpătat și stăpânește-te; strânge acea avere pe care hoții n-o pot fura, nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care niciodată nu se împrăștie, nici nu se strică”) și la izbăvire prin înțelepțire („Poarta cerului e foarte îngustă și mică. Ea nu poate fi văzută de cei fără minte, orbiți de iluziile deșarte ale acestei lumi”), sfaturi ce îndată ne duc cu gândul la „rudeniile” lor noutestamentare: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19), respectiv „Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7/14).

Cu necesara completare că multe dintre preceptele despre sfinți, înțelepciune și purtare se regăsesc aproape la fel în alte scrieri indiene. De pildă, ne spune T. Simenschy, dacă unele precepte din Pancatantra (Cele cinci cărți de înțelepciune) sunt imorale, îndeosebi cele referitoare la politică („Din fericire”, adaugă ilustrul nostru compatriot, „ele sunt în număr redus și reprezintă totdeauna vederile unor ticăloși”), multe dintre învățăturile cuprinse în această carte nu numai că sunt la înălțimea celor din Mahābhārata, dar „o parte din ele chiar provin de acolo”, tot așa cum altele se regăsesc „în literatura budistă sau în diferite alte opere”.

Iată două două dintre cele mai reprezentative maxime pancatantrice, care sunt foarte asemănătoare cu învățăturile creștine: „Omul să nu facă altora ceea ce-i rău pentru el”; „Răsplata pe care și-o iau cei bogați prin pomeni multe, o dobândește cel sărac cu un bănuț”. La rândul său, Codul lui Manu conține precepte morale care vizează întreaga viață a indienilor (desigur, potrivit cu casta fiecăruia), multe dintre acestea fiind cu adevărat demne de creștinism: „Când ți se cere, dă ceva, fie cât de neînsemnat, fără părere de rău și din toată inima, potrivit cu averea ta; numai vezi că acela căruia îi dai să fie vrednic”; „Nu te mândri cu faptele tale evlavioase; dă celor săraci, dar nu vorbi despre darurile tale”; „Nu te purta cu dispreț față de nimeni, suferă cu răbdare ocara, nu te mânia pe cel care-i mânios, dă binecuvântare pentru blesteme”; „Nimeni nu ne vede, își spun în inima lor cei păcătoși; totuși zeii îi văd și duhul atotștiutor din pieptul lor. Tu socotești, prietene, că ești singur; însă în tine sălășluiește o ființă care observă fiecare faptă a ta și cunoaște toată bunătatea și toată răutatea ta”. Însă cel mai mult se aseamănă morala creștină cu morala budistă (nicio altă religie nu-i atât de comparabilă la acest capitol cu creștinismul!), fapt care a atras deopotrivă atenția cărturarilor (cercetători, filosofi, teologi) europeni și indieni. Astfel au apărut în decursul timpului o sumedenie de speculații și ipoteze despre aceste similitudini, multe dintre ele dovedindu-se complet eronate.

Dar chiar dacă este imposibil de stabilit în care operă hindusă s-au nemurit prima dată aceste splendide învățături (bunăoară, în Dhammapada sau Cuvinte ale legii, faimoasa antologie de învățături morale budiste, apar cugetări de proveniență nebudistă, de unde au ajuns pe urmă în Mahābhārata, în Codul lui Manu, în textele jainiste și Pancatantra), toți indianiștii sunt de părere că înțelepciunea marelui popor hindus constituie nesecatul izvor de inspirație al filosofiei sale în chestiuni de etică. Nu doar atât, căci Decalogul budist, cu cinci porunci pentru toți oamenii („Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu săvârșești adulter”, „Să nu minți”, „Să nu bei băuturi amețitoare”) și celelalte cinci pentru asceții care aspiră la Nirvāna sau Sufletul universal („Să nu mănânci în timp nepotrivit”, „Să ocolești dansurile, teatrul, cântecele și muzica”, „Să nu întrebuințezi podoabe și parfumuri”, „Să nu-ți fie patul moale”, „Să nu primești aur și argint”), face ca  asemănarea dintre morala budistă și cea creștină să fie realmente stupefiantă. Evident, pentru cei care au renunțat cu totul la această lume, există alte porunci, cu mult mai severe ca cele de mai sus…

Budismul ajunge la o mare înflorire pe teritoriul Indiei (și nu numai) în vremea regelui Aśoka, a cărui formulă politică în cei 40 de ani de strălucită domnie (272-232 î.e.n.) era următoarea: „Legea morală are ca țintă fericirea tuturor creaturilor”! Iată de ce, după zdrobirea tuturor dușmanilor și convertirea sa la budism în al nouălea an de domnie (fusese încoronat la 21 de ani), Aśoka nu numai că zidește 500 de mănăstiri, înlocuiește clădirile de lemn din capitala Pataliputra cu palate din piatră, completează lucrările de irigații ale predecesorului său Candragupta, „înființează pretutindeni aziluri și spitale prevăzute cu medicamente și farmacii pentru oameni și animale” (T. Simenschy) și tolerează brahmanismul, precum și nenumăratele secte religioase și școli filosofice ce aveau ca scop înfăptuirea formidabilei legi morale din edictele regale („Cât mai puțin rău, cât mai multe fapte bune, generozitate, iubire de adevăr, puritate de acțiune și de gândire”), dar caută să instaureze o ordine moral-spirituală universală prin misionarii budiști pe care-i trimite în toată India, în Ceylon, Siria și Egipt (unii ajung până în Grecia) și care, după moartea lui, răspândesc doctrina lui Buddha în Tibet, China, Mongolia, Coreea, Japonia și sud-estul Asiei.

Și iată cum această „figură unică în istorie” și atât de modernă prin ideile și realizările sale, încât – în pofida documentelor istorice ce-i atestă existența – pare mai degrabă una legendară, pune în practică teza iubirii universale a gânditorului chinez Mo Zi (sec. III î.e.n.). Da, căci spre deosebire de iubirea (doar a) aproapelui din creștinism, maitra sau dragostea budistă este atotcuprinzătoare: oameni, vietățile cele mai neînsemnate, animalele cele mai primejdioase. Un asemenea respect, de-a binelea ridicol pentru orice nebudist (în Pancatantra scrie: „Fiindcă cei drepți au spus că înaintea virtuții merge nevătămarea ființelor, de aceea trebuie cruțate până și ploșnițele, păduchii și celelalte insecte”), după părerea tuturor indianiștilor decurge în primul rând din credința în nemurirea sufletului după moarte.

c) Marea diferență dintre morala creștină și morala budistă se constată în crezurile celor două religii universaliste despre răsplata virtuții. Astfel, dacă virtutea creștină și permanenta năzuință spre Dumnezeu sunt răsplătite cu viața veșnică, răsplata virtuții la hinduși constă în eliberarea de renașteri și în contopirea respectivului suflet cu Sufletul universal, ceea ce – completează Simenschy – „de fapt este echivalent cu neantul”. Vasăzică, dacă în creștinism omul este stăpânul faptelor sale, ceea ce implică directa sa  răspundere de ele, acțiunile budistului sunt în cea mai mare parte predestinate, adică sunt consecința vieții/vieților sale anterioare. Atari concepții morale înalte, care fac cinste civilizației hinduse și străluciților ei ambasadori (precum Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore), nu doar că au pătruns cu mii de ani în urmă până în Extremul Orient, dar – prin profunzime și frumusețe – ele s-au impus și în Apus. În pofida eforturilor depuse de misionarii creștini, India n-a putut fi creștinată. Însă nu numai din pricina castelor (baza hinduismului), ci și a umilințelor îndurate de băștinași din partea cotropitorilor, mai ales a portughezilor. La urma urmei, puncta un indian într-o discuție cu un misionar creștin, „hindușii fiind creștini din natură, n-au nevoie să fie convertiți”!