Arhiva zilnică: 16 octombrie 2013

Nici iepe, nici mârțoage, doar „hoți” de cai; iar din ăștia, „cât cuprinde”…

Adevărul e că nu ai nevoie nici de iepe, nici de mârțoage să lași o țară de izbeliște… Să o arunci pe marginea drumului… Și nu doar să o lași „de căruță”, că, vorba aceea, poate vine unul mai isteț și știe (și chiar știe!) ce să facă din prima cu dânsa… Ai nevoie doar de un „împărat” uzurpator și o bulibașă de guvernare „bulibășită” care să facă după cum îi zice stăpânirea „împăratului”… Alde împăratului uzurpator care, să nu ne fie de mirare, de nu o să stea pe aci până o să-și îndeplinească planul de „hăuială” cu migranții refugiați ai Europei… Pentru că spre asta bat toate clopotele lor în dunga țării noastre… Spre aruncarea țării ca pe un dric la marginea drumului, să-și facă acolo poftele cu ea toți veneticii, mizerabilii și derbedeii pe mâna cărora a încăput o Românie cândva atât de dodoloață… Și mândră, da, din noi!, „ca un soare”, și care nu stătea să-i traseze ei cineva destinul, mai ales alde unii cu degetele „covrig” ori fel și fel de ipochimeni, trântori, detractori și defectori… Nu stătea la „norocire” să-i tragă cineva linia de ghiceală morbidă prin zațul vremuirilor… Că parcă acolo am ajuns: pe cea mai de nedestin carte de „tarot” a vieții noastre… A sorții… Nu, la întâmplare, că măcar îi spuneam „destin”, ci a uneia pusă la cale de vânzătorii de organe de ieri mezând astăzi însăși trupul țării… Cu un ins jucând ziua de mâine la ghicitul de seară al guvernării… Trăgând aspru, cu de la sine „potriveală”, cărțile tocmite de alții pentru moartea de mâine a țării… Decizând cum să ucidă companiile de stat și să azvârle câți mai mulți bugetari în stradă… Să analizeze el cu Fiscul, și vai de țara în care analiza de eficiență a unor companii se va face pe baza rapoartelor de impozite întârziate la plată, să vadă de care companii poate scăpa din vârful pixului… Să nu se mai chinuie cu artificiile ingineriei managementului economic, să găsească „metode” cum să le falimenteze, cum să le „reorganizeze”, numai să ajungă la „măruntaiele” lor valoroase… „Măruntaie” de active pe puțin la fel de valoroase precum cele ale „mormanului de fiare” pe care și-au urcat alți „cârmaci” șatrele de închipuiți stăpâni în vremuri în alte și alte țiganiade de guvernări…

Înainte să fii avut un buget clar, detaliat, real, posibil, înainte să avem cifrele satrapului fiscalo-financiar vizând pârjolirea bugetarilor, înainte de a vedea dară câte sute de mii de slujbași ai bugetului vor fi azvârliți în stradă și câți vor fi putea fi „absorbiți” de mediul privat spre care se îndreaptă degetul ministrului maghiar de la finanțe, azi indicând unde trebuie să ajungă („din solidaritate”) bugetarii concediați, mâine, poate, impunând câți să preia acesta (și poate ne vom trezi cu obligația de a lua „pe firmă” un anumit număr de angajați dați afară de la stat!), înainte de a face toate acestea, guvernul ne-a aruncat în față decizia de a mai aduce un contingent de „forță de muncă”… 100 000 de „lucrători” din afara UE… Într-o formulă în care linia dintre forța de muncă reală (și capabilă) și cea a refugiaților/imigranților de pe listele asumate de uzurpatorul de la Cotroceni (acest „sclava klaus” a Ursulei colonizând România) va fi tot mai străvezie… Pentru că, nu vreo teorie sofisticată a managementului de țară, ci bunul simț economic era de ajuns pentru a înțelege că nu ai de ce să aduci o pseudo forță de muncă din afara UE, nepregătită și poate dificilă, dacă țara chiar are nevoie de angajați (practic, „la privat”, căci noul contingent nu o să ajungă în companiile de stat, nu?!), pentru că poți prelua „necesarul” tocmai din „excedentul” de bugetari de care vrei, ca guvern, să te speli pe mâini… Și e și mai ușor să faci o reconversie profesională decât să pleci de la zero cu unii care poate nu știu nici să se spele pe mâini… Mai ales, că privind „contigentul” aprobat de guvern, chipurile întocmit după solicitările antreprenorilor din mediul privat, avem acolo, din nou, curieri și livratori… Or, dacă nici bugetarii decupați din sfera publică nu știu să se dea cu trotineta, atunci oare cine?!… Și de ce să aprobi astfel de mase de „lucrători” pe care, mai apoi, feluritele firme de recrutare să-i oferteze, ca pe vite, prin emailuri insistente și chiar agresive trimise companiilor private?…

De fapt, este tot mai probabil ca între îndesarea cu forța pe piața mediului privat a excedentului de angajați bugetari, de inserție a lor într-un privat căruia i s-a lipit burta angajărilor de șira posibilităților de plată a unor salarii practic impuse tot de guvernanți, și tocmirea „din necesitate” (dar nu cea a mediului privat, asta e clar!) a contigentelor de forță de muncă din afara UE să existe, totuși, mai multe „corelații” decât am crede… Dar nu pe fond economic… Și, în plus, ce o să facem cu încă o sută de mii de oameni?… În afară de a-i privi cum își gestionează singuri viața pe lângă noi, cât curând, chiar de parcă noi nu am mai fi pe aici, cum se așază în „mahalalelor” lor în locul cartierelor noastre… Ce vom face noi cu ei, când, dinspre autorități, nimeni nu va răspunde de ajustarea „culturii” acestora la mediul nostru, nici de riscurile de securitate date prin supraaglomerarea unor cartiere, parcuri, piețe, și curând orașe, cu densități ale acestora (pe meleagurile noastre hașurate și hăcuite în „regionalizări” cu țintă clară) mai mari decât sporul nostru demografic…


De ce nu putem noi să fim americani?…

Înalta Curte de Casație și Justiție a României a respins solicitarea lui Călin Georgescu pentru reluarea celui de-al doilea tur. Trei judecătorese „au judecat” timp de șapte ore această cauză. Cereau avocații lui Călin Georgescu dovezi că au venit rușii în cabinele de vot și cele trei judecătorese rosteau invariabil: „Se respinge!” Vă rugăm să prezentați dovezile că SRI și SIE au descoperit troli, boți, roboți și ostrogoți care au impus votul pentru Călin Georgescu. „Se respinge!” Rămâne valabilă și imuabilă decizia pseudo-judecătorilor de la Curtea Constituțională: turul al doilea trebuia anulat din motive de ruși, de tik-tok etc. Magistrații români au pierdut ocazia să dobândească respectul românilor obișnuiți. S-au comportat ca niște cârpe târâtoare în fața lui Iohanis și a lui Ciolacu. Iar cele trei judecătorese vor continua să primească fiecare câte 12.000 de euro pe lună salariu special, apoi pensie specială. Prin anii 2000, politicienii motivau așa lefurile și pensiile speciale pentru magistrați: „ca să nu poată fi corupți de nimeni, trebuie să le asigurăm venituri mari”. Și la ce am ajuns? De ce adică un absolvent al Facultății de Drept trebuie să primească o leafă enormă, iar un arhitect, un inginer, un profesor trebuie umiliți în continuare? Și românii au tăcut până acum când văd mai clar. Să sperăm că văd… În ianuarie 1990, a început „revuluția” și în satul Cleja din județul Bacău. Majoritatea erau ceangăi. Se adunau în fața primăriei și strigau unii la alții până răgușeau. Cea mai fermă era o mulgătoare de vaci de la ferma IAS. A pus căldarea cu gura în jos, s-a suit pe ea și o țîpat cât a ținut-o gura: „Oameni buni, păr-acu, s-o câcat comuniștii în capu nostru, da de-acu avem șî noi gurî!…”

Ciolacu și ai lui au instaurat dictatura cu față juridică. Iohannis nu putea face nimic fără ei. Tot ei încearcă acum să personifice tot răul făcut spre același personaj stupid: Iohannis. Călin Georgescu nu mai are unde merge. De la CEDO slabă nădejde să vină o sentință care să refacă al doilea tur de scrutin. Nicio speranță. Cel mult, ne vor pune tot pe noi la plată pentru că s-a încălcat dreptul elementar de a alege și de a fi ales. Părinții și bunicii noștri i-au tot așteptat pe americani, pe „ceilalți” americani, iar nu pe corupții din America. Aveam și noi destui. Speranța noastră nu este la Trump, este la „cealaltă” Americă. Acolo, magistrații nu se sfiesc să condamne un președinte care tocmai câștigase alegerile. Simbolic pentru că atât permite legea, dar l-au condamnat. „Este singura sentință legală, fără a încălca cea mai înaltă funcție a țării”, a spus judecătorul Juan Merchan, care a anunțat sentința pentru președinte. „Donald Trump, cetăţeanul obişnuit, Donald Trump, inculpatul penal, nu ar avea dreptul la astfel de protecţii considerabile”, a precizat el. Un juriu al tribunalului din Manhattan l-a găsit vinovat pe Trump pentru 34 de acuzaţii de falsificare a registrelor contabile pentru a disimula banii plătiţi actriţei porno Stormy Daniels, pe numele real Stephanie Clifford, înainte de alegerile din noiembrie 2016, pe care Trump le-a câştigat, pentru a împiedica să iasă la iveală în timpul campaniei o presupusă relaţie extraconjugală între cei doi. Trump ceruse Curții Supreme, cel mai înalt organism juridic al SUA, să anuleze pronunțarea sentinței, dar instanța a refuzat. Ca să tacă, Trump i-a dat „furtunei blonde” 130.000 de dolari. ”Hush money!”, bani pentru cumpărarea tăcerii. Rudy Giuliani, fostul primar al New Yorkului şi fostul avocat de încredere al lui Donald Trump, a fost obligat să plătească daune de peste 148 de milioane de dolari către două foste angajate electorale din Georgia, pe care le-a defăimat prin acuzaţii false că au ajutat la fraudarea alegerilor din 2020 în dauna lui Donald Trump.

Aceia da, pot fi numiți magistrați. Așa arată un magistrat, dragi tovarăși și naș Floreo! Asemenea magistrați merită salarii și pensii speciale, iar nu cârpele noastre, care au ratat momentul să devină verticali… Estimp, Ciolacu înfulecă sarmale (găluși) cu mămăligă pe Tik-Tok și toți românii îl suduie, de unde concluzia că degeaba te dai pe internet dacă ești secătură. În consecință, Călin Georgescu zice că el a învins, ca un nou Mahatma Gandhi, prin marșul păcii, că noi toți am învins fiindcă ne-am unit contra mafiei și el a ajuns la peste 50 la sută încredere și intenții de vot. Aveți grijă să-l reduceți la tăcere cât mai aveți vreme, altfel ajunge la 90 la sută…


Inegalitatea – cauza crizei de sistem din România…

Deși nu este istoricul meu preferat, Adrian Cioroianu într-un interviu publicat la sfârșitul anului trecut a pus punctul pe „i” în privința situației grave din țară, făcând referire la inegalitățile din societatea românească, care produc tensiune și frustrare. Aceste inegalități social-politice și economice au dus la revoltele naționaliste din anii 1930 și acum la ieșiri în stradă repetate. Situația României e foarte gravă acum, fiind singura țară din Europa care a anulat alegeri prezidențiale în derulare, doar pentru că nu ieșea la vot candidatul sistemului. Cum s-a ajuns aici? Rădăcinile sunt adânc înfipte în anul 1990, când sistemul securisto-comunist, de fapt o castă privilegiată a preluat puterea în România și a negociat menținerea la butoanele puterii, cu puterile protectoare, vânzând absolut tot: fabrici, uzine, pământ agricol, resurse naturale, minerale, păduri, pentru avantaje și privilegii de castă. Această castă foarte subțire moral și foarte bogată material pe spinarea averii țării și poporului a dus la crearea sistemului regimului pensiilor speciale. Astfel, ne conduc cei foarte puțini, care au drepturi de pensionare de la 42 de ani, pe noi cei mulți care muncim și slujim, ca niște „neoiobagi” până la 65 de ani, sistemul pentru bani foarte puțini și fără niciun privilegiu și fără drepturi egale în fața legii. După 35 de ani românii nu mai vor să fie slugi la o castă lacomă care au absolut totul: puterea politică, economică, imunitate în fața justiției și pensii speciale.

Cele șapte procente dintre românii „speciali” au 93 la sută din bogățiile negociate ale românilor și aproape tot fondul de pensii, iar majoritatea românilor lucrează pentru ei, iar când se fac reduceri și se emit ”ordonanțe trenuleț” se ia în realitate tot de la săraci pentru a se da la bogații privilegiați din sistemul pensiilor speciale (juridic, structuri secrete, politicieni). Acest sistem coordonează toate partidele de la putere și chiar o parte din partidele suveraniste, în care se calcă pe picioare rezerviștii și privilegiații din sistemul pensiilor speciale. Nu am văzut niciun suveranist să propunem o reformă reală a sistemului. Din această inegalitate strigătoare la cer s-a născut protestul de la alegerile prezidențiale din decembrie 2024. Circa 93 la sută de români duc în spate un sistem special de șapte la sută, care are toate privilegiile posibile și controlează justiția făcută doar pentru ei. Nu mai există drepturi egale pentru toți românii și din 7 decembrie 2024 nici libertate. România traversează de fapt un nou ev mediu, deși, paradoxal suntem de formă țară membră U.E., în care românii sunt exploatați de o clasă suprapusă coruptă și care folosesc structurile secrete ca instrumente de control și putere.

Guvernul Ciolacu a emis până acum, în ultimii ani, vreo trei „ordonanțe trenuleț” în care toate, dar absolut toate, au impus doar reduceri de salarii și tăieri de cheltuieli la marea masă a românilor pentru a menține beneficiile și a oferi bani celor foarte puțini și privilegiați din sistemul pensiilor speciale. Toate aceste reduceri nu au afectat niciodată pe cei din regimul pensiilor speciale care conduc țara și înseamnă de fapt sistemul corupt din România, care controlează politica, economia și justiția. Lucrez în administrație de mulți ani și toate aceste „ordonanțe trenuleț” m-au convins prin impunerea și implementarea lor că au luat bani de la simpli cetățeni și funcționari, în timp ce pensionarii speciali au rămas cu pensia întreagă și cu cumulul salariu de stat cu pensie specială. Noi cei mulți am pierdut zeci de mii de lei lunar la salariu, iar pensionarii speciali angajați la stat ne-au râs în față. Asta e reforma „trenuleț” a lui Ciolacu. Așa cum știm dintotdeauna guvernele post-decembriste fac economii la săraci ca să ajungă banii la privilegiați. Sistemul de alocare de bani pentru partide a fost criticat în ultimii ani pentru influențarea presei și cheltuieli prin firme apropiate partidelor. Totuși, scoaterea subvenției electorale este departe de a fi o soluție reală pentru problemele financiare ale țării. Bineînțeles, nu s-au tăiat banii de la partide. Doar românii trebuie să lucreze mai mult pentru plata pensiilor speciale și să se cumpere armament american pentru Ucraina.

O nouă clasă suprapusă, descrisă teoretic genial de Mihai Eminescu, ne conduce despotic din 1989 încoace. Premierul Ciolacu are cu ce se lăuda din nou, cu ineficienta „ordonanță trenuleț”, care o continuă de fapt pe cea cu nr. 115 din decembrie 2023, cu măsuri paliative care afectează doar pe cei mulți și săraci și nu se atinge de politicieni și pensionari speciali. Se ia bani de la studenți, elevi, copii, pensionari simpli, de la naveta elevilor, studenților și profesorilor, și se dă la pensionarii speciali și la clasa politică dominantă, care nu ia taxe de la multinaționale. Astfel, pensiile speciale rămân intacte, la fel și cumulul pensie specială cu lucru la stat. Deci doar românii simpli se sacrifică în regimul Iohannis. Ciolacu a emis ordonanțe cu tendințe: să se ia ca de obicei bani de la cei mulți și săraci, ca să susțină pe cei bogați și înarmarea pentru Ucraina.

Astfel, conform prevederilor „Ordonanței Trenuleț” cei săraci vor deveni tot mai mulți și tot mai săraci, iar cei pensionarii speciali tot mai bogați, cheltuind 90 la sută din bugetulțării și sunt și deasupra legii. Mai mult prin aceste „ordonanțe trenuleț” administrația locală, care aduce toți banii la buget, e aproape desființată, iar administrația centrală crește din nou bugetivor cu încă câteva agenții guvernamentale, de fapt sinecuri pentru politicieni și speciali la un loc, cu tot cu amante sau amanți. Inegalitatea în fața legii și a justiției cu binecuvântarea puterilor protectoare și a Bruxellului trebuie să înceteze imediat, altfel va fi revoluție, iar România va dispărea. Asta v-o spune un istoric. Nu ne putem împrumuta sute de miliarde la bănci străine doar ca să susținem pensionarii speciali și politicienii corupți, iar dobânzile creditelor să le plătească poporul și copiii celor mulți și sărăciți. Poporul este singurul suveran din care izvorăște dreptatea și suveranitatea puterii legii și a politicii, nu casta suprapusă și impusă de interese externe. De aceea s-a oprit votul democratic pentru ca poporul să nu-și mai poată exprima democratic nemulțumirea de un sistem care ne-a făcut un fel de „neoiobagi”, vorba marelui critic literar Dobrogeanu Gherea, sub biciul sistemului de privilegiați. Dacă prin vot nu mai poți schimba democratic situația, iar libertatea e pusă sub obroc, sistemul împinge poporul spre ieșirea în stradă. Discrepanțele social-economice uriașe a dus la disperare pe români, iar lipsa perspectivei pentru îndreptarea lucrurilor și egalitate în fața legii va duce la un cutremur politic. Până nu se va reglementa și nu va dispărea această inegalitate socială, economică, politică și imorală nu va fi pace în România. Inegalitatea este cauza dominantă a crizei românești și reprezintă eșecul unui sistem de castă corupt care a sleit țara de 35 de ani. Puterea și legea este a poporului român, care se va trezi pentru dreptate, libertate, egalitate în fața legii și democrație, ca în decembrie 1989.


Ilogica noastră, stăpâna noastră. Progresismul nostru cel de toate zilele…

Într-un puseu de non-gândire și bulibășeală care ține de mai bine de o lună și jumătate, o parte a Națiunii a întrat într-un fel de blocaj. Au rămas pe unii pe o nație de repeat incompatibil cu logica, cu gândirea oricărui om cu scaun la cap. După turul unu, această parte a populației a căzut pradă unui val de dezinformare voită și bine gândită. Candidatul ajuns pe primul loc, cu șanse reale la președinție, a fost ținta unei acțiuni de tip kompromat, desi, cel puțin teoretic, la acea vreme trăiam încă într-un stat democratic. După eliminarea anticonstitională a Dianei Șoșoacă pe motiv de puseu brusc, incontrolabil și ilogic de discurs cu tente legionare, s-a trecut la următoarea încălcare a Constituției, anulandu-se turul doi al alegerilor prezidențiale aflat în plină desfășurare. Iar o parte a poporului, parte care se consideră pe sine pro-europeană și democrată până în măduva oaselor, a aplaudat încălcarea Legii Supreme din stat pe baza a nimic altceva decât acuze fără dovezi, ca în timpul bolșevicilor și al naziștilor. Cumva, în situația de față fractura logică este mai mult decât flagrantă. Ce democrație este aceea care în care alegerile dovedit nefraudate și deja validate sunt anulate pentru că nu ne place ce a ales majoritatea votanților?! Tot această parte a populației, auto-declarată democrată, deși nu îl susținea și nu îl susține pe Iohannis, nu are nicio problemă că pentru a treia oară s-a încălcat Constituția când Iohannis a rămas în funcție, deși acest lucru este și ilegal, și imoral, și mai și slăbește țara. Și ei nu văd nicio problemă că legea a fost făcută preș pentru a treia oară. În plus, când populația își arată nemulțumirea, ieșind la mitinguri – așadar exercitându-și dreptul constituțional la protest – aceeași parte care se bate cu pumnii în piept cu democrația care îi curge prin vene, este de părere că protestatarii trebuie, nici mai mult, nici mai puțin, decât arestați!

Cumva, în mințile acestor oameni care mănâncă progresism în numele democrației, care respiră progresism în numele democrației, există o problemă majoră de comprehensiune a unor cuvinte și sintagme precum „democrație”, „stat de drept”, „inviolabilitatea Constituției”. Deși se consideră pe ei înșiși anticomuniști și antinaziști de marcă, nu au nicio problemă în a adopta exact tipul de gândire stalinist, hitlerist, totalitar.
Într-un mod absolut inexplicabil, oameni care în mod normal gândesc într-un mod sănătos, acum au adoptat o atitudine bolnavă, acuzându-i pe cei care își strigă pe unde pot (și cum pot) nemulțumirea, de nazism, deși protestatarii cer respectarea principiilor democrate!

În mod tragi-comic, acea parte a populației care îi acuză pe protestatari de prostie, face dovada că prostia îi aparține și se înfruptă din ea cu două mâini. Din simplul motiv că democrația implică acceptarea și supunerea minorităților în fața voinței majoritpții. De ce se întâmplă acest lucru? Poate pentru că în ultimii ani, cu precădere în ultămul deceniu, s-a aplicat o tehnică extrem de eficienta de spălare colectivă pe creier. Odată cu promovarea „valorilor LGBTQ” drept adevărate valori, absolute și axiomatice, s-a implantat prostia potrivit căreia cei care nu acceptă idioteniile sunt naziști. Pe lângă înrădăcinarea ideii că orientarea sexuală anormală este singurul criteriu de decretare a valorii unei persoane, s-a mai inoculat publicului mai slab de înger și gândire, că a forța majoritatea să accepte ideile minorităților înseamnă democrație. Și ei nu văd absolut nicio problemă într-un asemenea silogism. Așa cum s-a propagat printre posesorii de cultură puțină, dar cu gură mare, sintagma „legionar putinist”, tot așa protestatarii care reclamă nerespectarea statului de drept, sunt numiți „antidemocrați”.  Diluarea și eliminarea sensurilor de bază ale cuvintelor și înlocuirea lor cu niște noțiuni care jignesc inteligența, își arată colții încă o dată, mușcând adânc exact din trupul a ce pretinde că apără: democrația însăși. Nu trebuie să fii susținător al lui Călin Georgescu sau al Dianei Șoșoacă, a AUR sau a POT pentru a înțelege că protestele sunt nu doar democrate, ci absolut legale și nicicum naziste. Faptul că inclusiv foști și actuali susținători ai PSD, PNL sau USR reclamă încălcarea legislației în vigoare ar trebui să fie un semn pentru toată lumea că motivul mișcărilor de stradă care au loc acum are justificare. Au ieșit oamenii în stradă. Le mulțumesc că au fost acolo și pentru mine.


Stați acasă, frica este pentru voi aleasă!…

Un domn scria pe rețeaua de socializare X: „O fată de 12 ani a fost violată de 19 bărbați veniți recent în Austria, într-o parcare de lângă Gara Centrală din Viena. Primul migrant judecat, un cetățean sirian în vârstă de 17 ani, a fost achitat deși mărturisise deja participarea la viol. Instanța a decis că nu există nicio dovadă care să demonstreze că școlărița nu și-a dat acordul!!! Astea sunt noile valori europene care ne sunt îndesate pe gât!” Eu atunci m-am gândit că și aceasta este o măsură de a provoca frica în oameni, trebuie să stăm pitiți în case pentru a nu păți ceva rău. În orașele în care ne-am născut și trăit, nu mai suntem doriți. Acest incident șocant în care o fată de 12 ani a fost violată de 19 imigranți, evidențiind un caz în care instanța a achitat un migrant în ciuda mărturiei sale. Acest tip de eveniment promovează frica în rândul oamenilor și creează o senzație de nesiguranță în orașele natale, care nu mai oferă siguranță locuitorilor. Acest caz controversat de viol în Viena mai atrage atenția asupra sistemului juridic. Judecătorii au decis să achite un migrant în ciuda recunoașterii sale de culpă, invocând lipsa dovezilor de consens. Incidentul este văzut ca un exemplu al noilor valori asumate de societatea europeană.

Frica și insecuritatea cresc în rândul oamenilor, care simt nevoia să rămână în case din cauza amenințărilor externe. Subiectul redeschide discuția despre securitate și acceptare în Europa pentru imigranți. Contextul social și politic actual influențează percepția publicului despre imigranți și crimele acestora. Povestea evidențiază lipsa de protecție a cetățenilor în fața crimei și a justiției. Incidentele precum violul unei fete de 12 ani de către 19 imigranți, în special când rezultatul judiciar este o achitare controversată, au greutate asupra percepției publicului despre imigranți. Evenimentele violente contribuie la o atmosferă de frică în rândul cetățenilor, care pot simți că nu mai sunt în siguranță în propriile orașe. Această frică poate duce la o stigmatizare a imigranților, percepuți ca o amenințare. Cazurile de viol sau alte crime comise de imigranți pot duce la generalizări negative despre întreaga comunitate de imigranți, alimentând prejudecăți și stereotipuri. Publicul poate ajunge să asocieze imigranții cu comportamente infracționale, ignorând diversitatea și contribuțiile pozitive ale acestora. Comentariile despre „noile valori europene” sugerează o percepție că sistemul judiciar și societatea în general nu protejează victimele, ceea ce poate duce la o neîncredere în instituțiile statului și la o polarizare a opiniei publice. Astfel de incidente pot fi folosite de politicieni și grupuri de interese pentru a promova agende anti-imigrație, ceea ce poate influența politicile publice și poate intensifica tensiunile sociale. Frica și neîncrederea pot afecta eforturile de integrare a imigranților în societate, creând o diviziune între comunități și împiedicând construirea unor relații pozitive. Hermann Göring, un lider nazist de rang înalt și unul dintre principalii responsabili pentru crimele comise în timpul regimului nazist. În timpul procesului de la Nürnberg, Göring a fost întrebat despre cum a fost posibil ca atrocitățile să aibă loc în Germania. El a răspuns: „Frica a fost un factor esențial, subliniind modul în care regimul nazist a folosit teroarea și intimidarea pentru a controla populația și a-și menține puterea.” Această afirmație reflectă strategia de manipulare și control social utilizată de naziști pentru a-și impune voința asupra cetățenilor germani.

Un alt exemplu care m-a pus pe gânduri a fost afirmația unui fost lider european, dar las un europarlamentar german să vorbească despre afirmațiile lui Thierry Breton: „Fostul comisar al UE Thierry Breton a trimis unde de șoc în toată Europa cu recunoașterea lui înfiorătoare: „Am făcut-o în România și, dacă va fi necesar, va trebui să o facem și în Germania”. Alegerile din România au fost anulate sub pretextul unei ingerințe străine, TikTok fiind țap ispășitor ca vinovat. Acum, Breton avertizează că Germania ar putea fi următoarea dacă UE consideră că este „necesar” să intervină și să-și impună voința. Breton susține că este vorba despre „protecția democrațiilor”, dar cum anularea alegerilor menține democrația? Aceasta este o acaparare flagrantă de putere – UE dictând termeni națiunilor suverane, ocolind voința poporului în numele „stabilității”. Mesajul este clar: UE va decide când și cum va avea loc democrația. Germania, ești următorul? Europa, cât timp veți permite birocraților nealeși să vă calce în picioare libertățile?” Doamna Christine Anderson a punctat foarte bine afirmațiile domnului Breton, ce rost are să mai comentez eu.

Lumea este în schimbare, dar protestatarii din România mărșăluiesc pe străzi. „Aleșii”neamului s-au legat de scaune nu vor să-și părăsească privilegiile. Să ne aducem aminte ce a spus înainte de a urca la Ceruri, Ștefan cel Mare: „În multele mele bătălii, am înțeles că dușmanii nu ținteau moartea mea. Ei ținteau moartea Moldovei. De aceea, când am avut noroc în războaie, nu eu, ci Moldova le-a avut. Cu aceste gânduri, vă las drept moștenire nu Țara, ci datoria de a lupta cu trup și suflet pentru ea. Țineți minte vorbele mele: o țară este la fel ca o cetate. Niciodată nu poate fi cucerită din afară, dacă nu este distrusă din interior. Trădarea și cearta dintre frați – iată cauza slăbiciunii unui neam. Dacă nu veți sta umăr lângă umăr ca niște frați adevărați, atunci veți ceda străinilor nu numai moșiile țării, dar și sufletul ei… Ea, Țara, nu este nici a mea, nici a străbunilor mei și nici a voastră! Ea aparține urmașilor noștri de azi, de mâine și dintotdeauna! De dragul lor, vă cer să nu vă închinați în fața nimănui. Să fiți uniți și liberi! Aceasta e ultima poruncă a celui care v-a fost mai mult decât un domn. V-a fost părinte…”

Să fie pace!


Pași în Archaeus…

Am fost la Biblioteca Academiei Române și m-am cufundat din nou în manuscrisele lui Eminescu. Am trăit în preajma lor cele mai frumuoase clipe din viață. Așa cum am trăit de fiecare dată când le-am pipăit cu ochii. Sunt vindecătoare. Când aveți probleme, mergeți și priviți-vă în oglinda lor clară, limpede, și veți găsi pașii salvării și soluția ieșirii din ceață.  Opera lui Eminescu se află în manuscrisele lui. Te afunzi în ele ca într-o fântână a timpului,  din care ieși purificat. Nimic din plasma vie a manuscriselor nu trădează pierderea controlului. Dați-mi o mostră din creația lui care să-i dovedească nebunia. Nu există. Totul e clar la el, logic, limpede ca un cristal. Nici un delir, nici o angoasă hamletiană. Pur, ca natura sfântă, ca izvorul primordial. Manuscrisele sunt oglinda acestui veștmânt divin. Ele sunt fundamentul creației sale. Alții l-au înnebunit, au scornit că a fost nebun, nebunii dracului! Gașca Patapleșanu i-a zis „cadavru din debara” și l-a aruncat sub preșul istoriei, prăfuiții naibii! L-au terfelit că a fost pitic, păros, ghebos, urât, când poza făcută la Viena îl arată LUCIFERIC, așa cum spune Divinul Critic. Bădița Creangă îl considera „un om frumos, cu o voce de aur,  petrecăreţ şi pus pe glume şi poveşti”. Câtă logică în Archaeus, câtă limpezime în poezia, teatrul și proza lui, parcă te-ai uita într-o apă clară, oglinda eternității.

Nici nu spui că a fost contemporan cu Nenea Iancu, căruia, când l-a angajat la ziarul „Timpul”, i-a explicat cum stăm cu moftul și el imediat a scos gazeta „Moftul român”  și i-a zămislit pe moftangii. Și ce ordonat și frumos scris avea Eminescu! Scrisul lui pare scos din caligrafia poeților medievali chinezi sau din arta miniaturiștilor olandezi, dar îl puteai citi și pe fața lui, când, la 19 ani, s-a fotografiat la Viena. Numai amartaloii scornesc că era negricios, că arăta ca dracu’, să-i ia dracu! Și că înjura, și că scuipa… dar am mai spus, să-i ia dracu!

A ajuns să trăiască din chetă publică, și din sanatoriu în sanatoriu,  dar prietenii, ca să-i îngrijească mormântul la „Bellu” și să-i cinstească memoria, au creat un Fond „Eminescu”, care a ajuns azi la peste două milioane de euro. Nu mai vorbim de moștenirea sa poetică, din care s-au înfruptat tooți, o moștenire incalculabilă. Unde este acum acest Fond? Cine a făcut moșie din el?! Unde vă este mila creștină, cultul pentru marele geniu pe care l-ați pustiit? Nici după moarte nu-l lăsați să doarmă? Mergeți la Academie, să vă reflectați în oglinda manuscriselor lui, să vă aflați identitatea adevărată, în ea se vede patria întreagă și frumusețea poporului român! Și atingeți ușor literele poeziei Eu nu cred nici în Yehova, veți simți o adiere de nouă lume, fiindcă lumea lui Yehova ne-a dat civilizația iudeo-creștină, o copie a crimei fratricide, după ce Cain l-a ucis pe Abel, ne-a dat inchiziția, holocaustul, războaiele mondiale, uciderea fraților între ei în Ucraina și Gaza, dar Dumnezeul lui Eminescu este altceva, este Deus Disidentum, un Dumnezeu apofatic, gata pentru O Nouă Geneză.

Am doi sfinți la care mă închin, Iisus și Eminescu. Modele ale Inocenței și Seriozității. Poeziile poetului sunt rugăciunile mele. Și când se gândea la Kamadeva, spunea „eu sunt budist”! Și când a scris despre Kama, Kamadeva, zeul indic al iubirii?  Când alții îl scoteau din lumea rațională și-i tergiversau ajutorul de la stat, 120 de lei, pe care i-a primit post-mortem, când nu mai avea nevoie de ei. Avea nevoie numai de liniște și pace.

Cum avem și noi. Eminescu este liniștea și pacea noastră, echilibrul și mândria de a fi român. Ceea ce mă deranjează la Eminescu, este faptul că nu a fost nebun.


Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent: Elemente de filosofia religiei (2)

I. Homo religiosus: d)Transcendența spre Sfârșit – Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade). Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență. Dar prin afirmația că Dumnezeu este mort, Altizer nu înțelege că n-a existat niciodată un Dumnezeu viu, că noțiunea de Dumnezeu a încetat să mai aibă eficiență în zilele noastre sau că, așa cum susține filosoful evreu-austriac Martin Buber, El este ascuns vederii omului, atâta timp cât are grijă să precizeze: „Orice om contemporan, receptiv la experiență, știe că Dumnezeu este absent (fenomenul buberian al «eclipsării» lui Dumnezeu, nota mea, G.P.), dar numai creștinul știe că Dumnezeu este mort, că moartea lui Dumnezeu este un eveniment final și irevocabil”. Generată de moartea lui Hristos, moartea lui Dumnezeu este astfel explicată de cugetătorul american: „A ști că Dumnezeu este Isus, înseamnă a ști că Dumnezeu Însuși a devenit trup: El nu mai există ca Spirit transcendent sau ca Domn suveran…”

Vasăzică, dacă admitem că Iisus este totuna cu Dumnezeu, „cerul a fost golit de Dumnezeul său atunci când Cristos a venit pe pământ”, altfel spus că „Ființa esențială sau originară trebuie să fie abandonată într-o formă vidă și fără viață”, atunci când, prin intrarea în lume, „Spiritul se golește cu adevărat de El Însuși”. Mai mult de-atâta, Altizer vorbește de-o dublă moarte a lui Dumnezeu: una în sens general prin întrupare, adică prin părăsirea tărâmului Spiritului și intrarea în cel al cărnii, cealaltă în sensul particular al morții pe cruce. Evident, fiecare moarte cu conținutul ei cutremurător de profund: întruparea este reală doar atunci când săvârșește moartea a ceea de la origine a fost sacru, iar Cuvântul devine „cu adevărat și complet carne” numai prin moartea Lui pe cruce. Tot Altizer ne spune că, pentru a putea înțelege cum rezultă „moartea” lui Dumnezeu prin întrupare, trebuie să-L considerăm mai degrabă un proces decât o Ființă: „Dumnezeu părăsește sau neagă pasivitatea Sa originară într-un mod progresiv, dar hotărât, devenind trup atât în realitatea lumii și a istoriei, cât și ca realitate a lumii și istoriei”. Pe scurt, asta înseamnă că „Dumnezeu trebuie să moară la Încarnare, pentru că Dumnezeu este un proces dialectic și istoric, care ajunge să se realizeze numai prin negație” (N. Geisler).

Rezultă din cele de mai sus că, prin întrupare și „moartea” lui Dumnezeu, transcendența este definitiv pierdută? Căci Altizer afirmă sus și tare că „moartea lui Dumnezeu desființează transcendența, teologia făcând posibilă o imanență nouă și absolută, eliberată de orice urmă de transcendență”. Moarte cu adevărat pentru filosoful american sunt doar formele tradiționale ale transcendenței (înapoi și în sus), nicidecum transcendența înainte sau în direcția de mișcare a istoriei, de îndată ce el susține, aidoma lui Rudolf Bultman, că noțiunea noutestamentară de Împărăție a lui Dumnezeu este categoric escatologică, că „omul credincios trebuie să rămână deschis în fața viitorului” și că un creștin radical are o speranță de tip escatologic.

Un alt punct de vedere este acela care se declară de acord cu transcendența escatologică, dar – întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit dincolo de lume, ci numai în oameni – afirmațiile despre transcendență trebuie traduse în termeni imanenți (teologia și etica sunt imanentiste), vorbirea teologică să fie transpusă într-un limbaj imanent antropomorfic (afirmațiile despre Dumnezeu trebuie convertite în afirmații despre om), iar religia să fie secularizată prin umanizare, respectiv prin înțelegerea ei în termeni obișnuiți, condiții în care creștinul Îl va cunoaște pe Dumnezeu în omul Iisus, Cel care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14/9).

e) Transcendența spre un Centru – Acest tip de transcendență cuprinde următoarele trei direcții:

e1) Centrul mitic primitiv al vieții

Mircea Eliade ne face cunoscut că în toate religiile preliterate apare manifestarea Sacrului în „centrul” lumii: în acest centru se clădește altarul templului în jurul căruia primitivul își organizează viața, respectivul centru fiind perceput ca „ușa” sau „poarta” prin care se poate ajunge la Transcendent. Acest centru este locul unde se repetă miticul și Sacrul este la el acasă, iar orânduirea vieții în jurul lui poartă numele de cosmizare (realizarea unei creații în miniatură).

e2) Centrul mistic al Universului

Convingerea misticilor că Dumnezeu este Centrul a tot ce există a fost sintetizată de Maestrul Eckhart în splendida definiție: „Dumnezeu este sfera infinită cu centrul oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”. La rândul său, Plotin îl vede pe Unic ca fiind Centrul în care omul se centrează pe sine însuși („Centrul coincide cu centrul”), atunci când, prin uniune mistică, el trece dincolo de sine și se contopește cu cel Suprem.

e3) Centrul din Mediul Divin

Faimosul iezuit Teilhard de Chardin încearcă să depășească mitologia păgână și misticismul medieval, însă păstrează în concepția sa un Centru transcendental pe care-l numește Mediu Divin. Pe Dumnezeu („Punctul ultim către care converg toate realitățile”) el Îl concepe ca pe o Sursă sau un Centru aflat oriunde și care, tocmai fiindcă este Centrul, umple întreaga sferă, căci posedă puterea absolută și finală de-a uni și de-a completa „toate ființele în sânul Său”, acel Mediu Divin unde „toate elementele Universului se ating unele pe altele prin ceea ce este mai lăuntric și mai intim în ele”. Întrucât Dumnezeu este Centrul întregii existențe, Chardin ne îndeamnă ca, fără a părăsi lumea, să plonjăm în Dumnezeu, adică „să ne așezăm noi înșine în Mediul Divin”, dar într-un asemenea mod, încât omul să nu se piardă pe sine în Centru, ci căutând să rămână el însuși în timp ce, prin unire, urmărește să devină celălalt. Cu completarea că, în ceea ce-l privește pe creștin, imensul farmec al Mediului Divin se datorează contactului dintre uman și divinul „revelat la Epifania lui Iisus”. Doar astfel, adică nesuprimând realitatea istorică a Mântuitorului (variantă în care omniprezența divină devine vagă, imprecisă și convențională în lipsa unei verificări decisiv-experimentale), „nu ne îndepărtăm niciodată de Isus al Evangheliei”, oricât de departe ne-am situa de Centrul divin al misticismului creștin. În concluzie, „noi transcendem spre Centrul divin, care este focalizat de Cristosul istoric” (N. Geisler).

f) Transcendența în Adâncime sau spre Temelie

Acest tip de transcendere nu este nou, fapt dovedit atât de Biblie, unde Dumnezeu este socotit temelia vieții credinciosului (psalmistul exclamă în Psalmul 18/2: „Doamne, Tu ești stânca mea, izbăvitorul meu!”, iar apostolul afirmă în 1Corinteni 3/11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos”), cât și de mistici, adică de aceia care vreme îndelungată au căutat divinul în adâncul sufletului lor. Astăzi, în plină epocă modernă, se constată o strânsă legătură între transcenderea „în jos” sau „în adâncime” și vehementa respingere a formelor tradiționale de transcendere (retrospectivă și verticală): Fiind incurabil religioși, oamenii trebuie să transceandă, așa că, atunci când nu mai este cu putință „înapoi” sau „în sus”, ei vor merge „în jos”! Unul dintre principalii promotori privind validarea ideii de transcendență pentru omul modern a fost episcopul anglican John A.T.Robinson, cel despre care Norman Geisler spune că a fost „conducătorul lipsit de entuziasm al unei revoluții în direcția transcendenței spre adâncime”.

Inspirat de Rudolf Bultmann și mergând pe urmele lui Paul Tillich, gânditorul teologal care afirmase că ”Dumnezeu nu este altă ființă, ci este adâncul și temelia tuturor ființelor”, episcopul Robinson va susține că oamenii trebuie să părăsească noțiunea vetustă de „Cel de Sus” sau „Dumnezeu din ceruri”, precum și falsa imagine a „Bătrânului din Cer”, deoarece acest mod naiv-primitiv de a-L închipui pe Dumnezeu dincolo de spațiul cosmic („sus” sau „în afară”) este, în zilele noastre îmbibate cu știință, mai degrabă „o piatră de poticnire decât un ajutor pentru credință”. Cu toate astea, nedispus să înlocuiască un Dumnezeu transcendent cu unul panteist și imanent, Robinson își propune ca printr-un limbaj religios mai sugestiv să-L înlocuiască pe Dumnezeul din „înălțime” cu acela din „adâncime”. Da, căci cuvântul „adânc” nu numai că este opusul „superficialului”, dar el semnifică totodată cu mult mai mult decât opusul termenului „înalt”.

În altă ordine de idei, cum este de presupus că un Dumnezeu aflat la mare distanță nu poate fi implicat întotdeauna în problemele omului, iată motivul pentru care „înălțime” are adesea înțelesul de indiferență, pe cînd termenul „adâncime” sugerează preocupare.

Vasăzică, ne asigură Robinson, nefiind afirmațiile teologice o descriere a Ființei supreme, ci „analiza adâncimilor unor relații personale”, rezultă că Dumnezeu sau „adevărul și realitatea «lucrurilor din adâncime»” este dragoste. Totodată, din faptul că omul care recunoaște transcendența lui Dumnezeu „este acela care recunoaște necondiționatul în relațiile condiționate ale vieții și îi răspunde prin relații personale necondiționate”, avem dovada că Dumnezeul necondiționat, întrucât este adâncimea și semnificația ultimă a relațiilor condiționate ale vieții, „poate fi găsit numai înlăuntru”. Pe scurt, concepția lui Robinson spune: Fiind deja perimată transcendența „în înălțime”, ea trebuie înlocuită cu una „în adâncime”, proces prin care Transcendentul situat „acolo sus” este detronat de către Transcendentul situat dedesubtul nostru. Tot aici se încadrează ansamblul concepțiilor de la Freud încoace, potrivit cărora fie că subconștientul este identificat cu Transcendentul, fie că este strâns legat de el. Astfel, Eliade este  de părere că singurul contact real al omului modern cu Sacrul cosmic se efectuează prin inconștient (tărâmul misterios și incontrolabil pentru conștient), „fie prin visurile sau viața lui imaginativă, fie prin creațiile lui care apar din inconștient”, W. James consideră că Transcendentul este cel puțin „continuarea subconștientă a vieții noastre conștiente”, iar Carl Jung Îl identifică pe Dumnezeu cu subconștientul colectiv al oamenilor. De altminteri, chiar și aceia care nu efectuează această identificare, consideră că Transcendentul ar fi subconștientul omenirii, mai bine spus ceea ce transcende conștiința oamenilor. Toate ca toate, dar dacă prin „realitate” înțelegem independența de subconștientul individual sau colectiv, atunci cum poate fi verificată realitatea Transcendentului?…

g) Transcendența în Cerc

Din această categorie face parte Transcendența printr-o eternă recurență și Transcendența prin eternă absurditate, ambele forme fiind răspunsul filosofic al omului modern la neliniștile sale de natură metafizică.

g1) Transcendența printr-o eternă reîntoarcere

Prin Friedrich Nietzsche avem dovada clară că până și ateii cei mai înverșunați au trebuință de transcendență și că esența ateismului nu este totuna cu negarea oricărei forme de transcendență. Da, pentru că deși a strigat în gura mare că Dumnezeu este mort și în pofida afirmației categorice că „Dumnezeu este zeificarea nimicului, voința de a proclama nimicul drept sfințenie”, totuși, în scrisoarea adresată lui Franz Overbeck pe 2 iulie 1885, revoltatul și ireverențiosul Nietzsche se plânge de insuportabila singurătate a vieții sale fără Dumnezeu… Dacă din punct de vedere conceptual, Nietzsche nu a fost de acord nici cu teismul și nici cu panteismul, din punct de vedere existențial el a optat pentru un substitut al transcendenței, pe care l-a numit „dorința eternei reîntoarceri a aceleiași stări de lucruri”, susținând că, întrucât eterna recurență este din această lume și acționează asupra omului, ea surclasează pierderea divinității și se constituie în singura cale pentru depășirea nihilismului total. Astfel, ne spune gânditorul german, comparativ cu toate religiile care disprețuiesc această viață ca ceva curgător, eterna reîntoarcere devine o veritabilă religie a religiilor, eternul  Centru al existenței fiind înlocuit de el cu eternul Ciclu al timpului. De unde rezultă radicala schimbare a transcendenței și a timpului: transcendența „în afară” către o circumferință infinită este înlocuită cu transcendența la nesfârșit în jurul unui cerc, iar locul timpului liniar și transcendent către un sfârșit este luat de un timp ciclic, ce „transcende înlăuntrul propriului său Circuit Etern” (N. Geisler).

g2) Transcendența prin eterna absurditate

Filosoful absurdului, implicit al transcendenței prin eterna absurditate, este Albert Camus. În concepția acestuia, absurdul devine dumnezeu (în înțelesul cel mai larg al acestui cuvînt) și „iluminează totul”. Camus, un incurabil rebel față de orice semnificație superioară, are deplina convingere că „viața este absurdă și că absurdul nu duce spre Dumnezeu”, motiv pentru care nu vrea să întemeieze nimic pe incomprehensibil și nu dorește să-L nege pe Dumnezeu, dar, necunoscând nicio semnificație a vieții dincolo de cea umană, nici nu vrea să apeleze la divin. De ce ar face-o, atunci când viața i se prezintă la fel de irațională ca și chinul lui Sisif, cel care a fost condamnat să rostogolească o piatră mare spre vârful unui deal, pentru ca piatra să o ia la vale mai înainte de-a atinge vârful și procesul să fie reluat la nesfârșit?! Aici, în acest punct sisific, unde, ne informează Geisler, „omul se transcende pe sine revoltându-se împotriva nihilismului prin afirmarea eternă a caracterului ciclic al vieții sale absurde”, resemnarea lui Camus în fața absurdului aduce foarte mult cu eterna recurență a lui Nietzsche, atitudinile ambilor urmând calea transcendenței circulare. Vasăzică, deși nu există nicio rațiune pentru care absurditatea să fie transformată în Dumnezeu și niciun Dumnezeu care să transceandă absurditatea, totuși, cineva poate transcende nihilismul personal atunci când „acceptă de bună voie” eterna absurditate a vieții.


Exploratorul Ilarie Mitrea – primul român care a ajuns în Australia și în Indiile Orientale (Indonezia)

Dacă treceți pragul Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, trebuie să știți că o parte din colecțiile de piei de animale și preparate în alcool din toate clasele de vertebrate și crustacee provenite din insule ale Oceanului Indian au fost donate de către Ilarie Mitrea (Hilarius sau Ilarie). Acesta poate fi trecut în grupul exploratorilor României care au deschis drumuri spre tărâmuri încă necunoscute, precum America de Nord și Indonezia. Acesta s-a născut la Rășinari (jud. Sibiu; localitatea unde s-au născut Octavian Goga, Emil Cioran și a fost înmormântat Andrei Șaguna) și deși nu a avut cele mai bune posibilități materiale, provenind dintr-o familie modestă (fiind fiu de oieri (Bucur și Stanca, născută Blezu) proveniți din Țara Moților), a urmat liceul romano-catolic din Sibiu, unde prenumele ortodox al acestuia a fost latinizat în „Hilarius”. A devenit apoi student la medicină la Cluj, dovedind de mic abilitățile intelectuale cu care era înzestrat. Continuă studiile și obține doctoratul la Viena în anul 1864. În perioada martie – august 1865 călătorește în Germania, Franța și Australia ca medic chirurg pe vasul Peter Godefroy care făcea cursa Hamburg- Brisbane. Din acest motiv, poate fi considerat primul român care a călătorit în Australia. Ca ofițer medic al corpului expediționar austriac trimis în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului (fratele împăratului Franz Josef), călătorește în Mexic (iunie 1866 – aprilie 1867) împreună cu medicul Ioan Arsenie (1838-1883), acolo unde s-a aflat pe linia frontului, în lupta de eliberare națională a mexicanilor conduși de Benito Juarez.

Activitatea lui nu s-a redus, însă, doar la cea de medic, fiindcă acesta a devenit pasionat de limba, cultura și arta băștinașilor de acolo, aspecte pe care obișnuia să le consemneze. După ce Maximilian a fost împușcat de mexicani, Mitrea și-a continuat activitatea în slujba comunității mexicane, de unde se întoarce cu medalie din partea împăratului Napoleon al III-lea, pentru merite pe care nu le cunoaștem în present. În anul 1868, Ilarie Mitrea a revenit în satul natal de lângă Sibiu, aducând după sine colecții etnografice diverse. Dorința de a-și deschide un cabinet medical în Transilvania, unde să se stabilească, nu a fost îndeplinită din cauza refuzului de a i se acorda dreptul de liberă practică. Ba chiar autoritățile austro-ungare doreau să-l acuze de trădare pentru faptul că a susținut comunitățile mexicane. Apoi se înrolează în 1869 în armata colonială olandeză din Indiile Orientale Olandeze (Indonezia). În perioada 1869-1894 Ilarie Mitrea apare ca „ofițer al sănătății” în cadrul armatei coloniale olandeze. Ia parte la principalele campanii ale acestei armate. Între 1869-1872 îl găsim în Sumatra la Palembang și Padang, între 1872-1876 la Bandjermassin, Barabai și Moeara Teweh Kalimantan. În acest timp se căsătorește cu o malaieză localnică, Wattam Kadam, care i-a fost de un neprețuit ajutor, cu care a avut doi copii, Petru (n. 1875, Moeara Teweh – m. 1965, Ankara) și Maria (n. 1877, Anjer, Java – d. 1953, Sibiu). Pe baza actelor care s-au păstrat s-a putut reconstitui traseul său ca medic militar în diverse insule din Indonezia, urmând unitatea militară din care făcea parte. Paralel cu o prodigioasă activitate medicală, încă din 1870, Mitrea va începe să colecteze diverse animale din Insula Sumatra, insula Java și Insula Celebes (Sulawesi). Putem bănui că Mitrea a colectat piesele zoologice și etnografice în timpul permis de acțiunile militare ale armatei din care făcea parte.

În cursul acestor călătorii studiază etnografia regiunilor unde ajunsese, colecționând obiecte casnice și de cult, podoabe, arme, țesături și împletituri care au îmbogățit muzeele din Viena (unde i-a fost determinat parțial materialul) și București. Colectează și clasează un număr mare de plante (din păcate acestea nu s-au păstrat, fiind menționate doar de presa timpului) și animale (între ele specii rare de păsări și mamifere, cum este „maimuța năsoasă”) pe care în 1882 le oferă Muzeului național de Istorie naturală Grigore Antipa din București, unde o sală chiar îi poartă numele. Face și o a doua donație în 1895, la pensionarea sa din armată. A fost răsplătit de olandezi cu două medalii pentru calitățile sale medicale și de regele Carol I al României cu două medalii „Coroana României” ca recunoștință pentru gestul său de mare donator. Colecția sa zoologică la momentul predării cuprindea peste 1000 de exemplare de animale (insecte, moluște, crustacee, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere). Datorită lipsei de spațiu, piesele au rămas în cea mai mare parte închise în lăzile în care fuseseră expediate, fiind scoase la lumina abia în 1894, când colecțiile i-au fost încredințate lui Grigore Antipa. Această colecție, din care se mai păstrează azi doar 715 de piese, este cea mai bogată și mai valoroasă donație primită de „Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București în cursul celor peste 175 de ani de existență. Întors în patrie după 25 de ani de călătorii, exploratorul Ilarie Mitrea se stabilește la Viena în 1894, dar verile și le petrecea însă la Rășinari, unde oferea consultații gratuite localnicilor. Din nefericire notele sale de călătorie (dacă au existat) s-au pierdut. Acesta moare la Viena în 2 februarie 1904. Studiilor entomologice, ornitologice, floristice și etnografice i se adaugă simpatia cu care s-a apropiat de băștinași, ziarele timpului menționând compasiunea pentru indonezienii împotriva cărora luptau. Acesta a fost remarcat nu doar datorită capacităților sale profesionale, ci și datorită implicării în dezvoltarea țării noastre. Astfel, el a donat cele mai multe colecții de piei de animale și preparate în alcool din toate clasele de vertebrate și crustacee provenite din insule ale Oceanului Indian către Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București. Iată ce susținea el pentru viitor, legat de dezvoltarea României: „Multă vreme vom fi încă o țară mică și cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaște lumea ce ne înconjoară. Or dezvoltarea noastră ca națiune va fi întârziată atâta vreme cât nu ne vom strădui să ne cunoaștem cât mai bine locul în lume, spre a ști cât prețuim și de a ne măsura puterile, spre a ști foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea întregii culturi a omenirii…

De asta am cheltuit atâta vreme și atâția bani cu strângerea de lucrări din insulele Indiilor Olandeze, ca să le dăruiesc unui muzeu românesc și să pun și eu o cărămidă la ridicarea științei noastre naționale”. Pe lângă acest rol, Ilarie Mitrea este cunoscut și ca un adevărat umanist, lucru ce a putut fi observat deja din expediția sa din Mexic. În 1887 a obținut de la guvernatorul general al Indoneziei de azi un ordin prin care se interzicea olandezilor să tragă cu arma în băștinași, lucru care se întâmpla destul de des atunci și care se făcea din pură distracție. În plus, ca medic, acesta obișnuia să-i trateze gratuit pe băștinași, ajungând chiar să se căsătorească cu o localnică, cu care a și avut doi copii și alături de care și-a petrecut întreaga viață! Pentru activitatea sa prodigioasă exploratorul Ilarie Mitrea poate fi trecut alături de alți exploratori români de marcă, precum Emil Racoviță (Antarctica), Iuliu Popper – Conchistadorul român din Țara de Foc, spătarul Nicolae Milescu (primul român care a ajuns în China), Dumitru Dan – Globe-trotter-ul care a înconjurat întreaga lume pe jos; Dumitru Dorin Prunariu – Primul cosmonaut român, Iancu Avram – Primul român care a traversat Dunărea de la izvoare în Deltă, etc. Aplecarea sa spre cercetarea acestor noi pământuri a adus în țară colecții valoroase ce au putut fi studiate de specialiști și admirate de vizitatori. Dacă sunteți emoționați sau plecați mai „bogați” informațional după o vizită la „Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, acest lucru se datorează și exploratorului Ilarie Mitrea, de care trebuie să ne amintim cu respect și admirație. Este unul dintre românii valoroși care trebuie trecuți în istoria poporului nostru, spre a ne aminti de el veșnic.


Casa Ilie Micu, relocată la Măgurele și deschisă ca muzeu…

Inaugurarea „Casei-Muzeu de la Măgurele” (Aluniș) a fost un adevărat triumf, atrăgând numeroși vizitatori entuziasmați să exploreze această bijuterie arhitecturală transformată cu grijă într-un spațiu ce celebrează istoria și cultura locală. Una dintre ultimele perle ale arhitecturii vernaculare din Muntenia, salvată de la demolare, relocată, reconstituită, restaurată și reabilitată cu ajutorul a peste 100 de voluntari din Ilfov, Giurgiu, Prahova și Teleorman și prin finanțarea Consiliului Județean Ilfov și a peste 50 de entități, private și individuale, strălucește din nou. Aflată pe amplasamentul Centrului Cultural „Theodor Stănescu” din orașul Măgurele, casa acum măturată, scuturată, ștearsă de praf, cu lemne gata tăiate pentru foc, este gata să inagureze o nouă etapă, în care va funcționa ca un spațiu dedicat istoriei și culturii, păstrând vie amintirea lui Ilie Micu – proprietar și a vremurilor în care tehnologia modernă făcea primii pași în satele românești. Casa din Remuș (jud. Giurgiu, fost Vlașca) era un simbol al comunității locale și un exemplu reprezentativ de arhitectură interbelică din această zonă. „Se poate salva patrimoniul, chiar și în condiții dificile, atunci când există voință și implicare”, a declarat Președintele fondator al Asociației „Monumente Renăscute”, Radu Ștefănescu. „Dorim în continuare ca, prin acțiunile noastre, să sprijinim salvarea patrimoniului vernacular – acest tip de case tradiționale. Am început în comuna Corbeanca și am continuat aici. Avem în Măgurele, acum, o casă cu adevărat valoroasă prin aspectul ei, prin arhitectură și istorie. Interiorul a fost decorat cu obiecte autentice, de asemenea de mare valoare. Felicit pe toți cei implicați și dedicați realizării acestui proiect” a precizat Alexandrina Niță, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov. La eveniment au mai fost prezenți localnici, voluntari care au lucrat la acest proiect, consilieri locali și județeni, reprezentanți ai Primăriei Măgurele, ai Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov, ai Asociației „Monumente Renăscute”, elevi ai Liceului „Horia Hulubei” din Măgurele, iubitori de datini și tradiții strămoșești, care au încântat audiența cu colinde. Au fost cu toții întâmpinați cu covrigi calzi, nuci, portocale și gutui.

Evenimentul a cucerit inimile participanților, care au admirat nu doar fațada reînnoită, decorată cu desene și culori captivante, ci mai ales interiorul casei, transformat într-o autentică incursiune în tradițiile de odinioară. Atmosfera din interior a fost de-a dreptul fermecătoare, fiecare detaliu reflectând pasiunea pentru conservarea patrimoniului cultural. Obiectele expuse – lavițele, lada de zestre, preșurile țesute manual, macatele viu colorate de pe pat și pereți – au creat un tablou perfect al vieții tradiționale românești. Sobele încălzite bine și mirosul discret de busuioc așezat lângă icoane au întregit farmecul locului.

Casa a fost construită în 1932, cu tindă pe mijloc și două camere, stânga – dreapta, plus o polată (magazie) în lateral, pe o structură de paiantă de lemn de salcâm, cu îngrădeală de alun. Tâmplăria ușii din față se remarcă prin dispunerea și forma cercevelelor și dă prestanță întregii case. Prispa deține un portic cu colonadă și arcade ce accentuează stilul neo-românesc și dorința de diferențiere și particularizare a proprietarilor. Imobilul a fost remarcat în anul 2022 de Asociația „Monumente Renăscute”. Odată stabilită mutarea casei monument, restauratorul Rodica Mihaela Tănase din Măgurele s-a ocupat de pictură, iar structura întregii case a fost realizată de meșterul popular Gheorghe Turbea.

Ștergarele cusute cu migală, strachinile și tacâmurile din lemn, cuierul și cojocelul tradițional, perdelele și mileurile lucrate manual au oferit o experiență vizuală și emoțională unică, transportând vizitatorii într-o epocă demult apusă. În curtea muzeului, copiii au împodobit un brad românesc, adăugând o notă de sărbătoare acestui moment special. Evenimentul, rezultat al eforturilor comune ale Consiliului Județean Ilfov, CJCPCT Ilfov, Primăriei Măgurele și Asociației „Monumente Renăscute”, a demonstrat că patrimoniul cultural poate fi readus la viață prin implicare și determinare. „Casa-Muzeu de la Măgurele” este acum un simbol al moștenirii culturale păstrate cu grijă și un exemplu de succes în salvarea valorilor tradiționale. Restaurarea Casei Ilie Micu este unul dintre proiectele majore ale Asociației „Monumente Renăscute” din anul 2024 – completând cu anul trecut 2023, tot în luna decembrie, când a fost inaugurată Casa Frusina din Corbeanca – și se dorește a fi un puternic imbold pentru operațiuni similar din toate zonele rurale ale sudului României. Menirea asociației este salvarea patrimoniului vernacular, abandonat și uitat, pe nedrept ignorant de comunități, care a fost creat de străbunicii și bunicii noștri. Ea dorește să inspire și să determine comunitățile ca acest patrimoniu să fie salvat și transmis generațiilor viitoare. Veniți alături de noi și salvați patrimoniul! (G.V.G.)


Casa Băniei – cea mai veche construcție civilă din Craiova

Casa Băniei este și cea mai veche construcție civilă din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în 1699 pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere a Catedralei Mitropolitane Sf. Dumitru și în apropierea Monumentului Frații Buzești, în partea nordică a Parcului Sf. Dumitru (Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau Parcul Frații Buzești). După cele mai multe opinii istorice, casele bănești ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. Casele, construite în centrul Craiovei, lângă Biserica Sf. Dumitru (fosta Biserica Băneasa sau Biserica Domnească), pe locul altor clădiri boierești mai vechi, au servit drept reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit Casele Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și Mogoșoaia, sau la Mânăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni.

Astfel, aflăm că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino, și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731 al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt menționate casele bănești („das Bannat Hau”), care se aflau pe o înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins, înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei, și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei.

În 1737, austriecii au intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu mai era cu putință a locui cineva întrânsele”. În 1750, Episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești „ca să dreagă acele case, să fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.” Imediat, Episcopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine, încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la 1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf. Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit înainte să îl termine.

Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt efectuate abia în 1780, de Episcopul Filaret, care „au voit a ști locul acelor case, de unde și până unde au fost atât lungul, cât și latul, una ca să nu să fi împresurat de către vecinii locului, al doilea ca să știe și prea Sfinția Sa câtă gătire să facă de a să drege acele case și să facă curte de zid de jur împrejur”. Cu hotărnicirea locului sunt însărcinați boierii Ioan Glogoveanu Stolnic și Ioniță Brăiloiul Sluger, care determină poziția caselor bănești și suprafața ocupată. Acestea se aflau pe dealul de deasupra celor șapte fântâni, la sud de biserica Sf. Dumitru, ocupând un teren în forma unui patrulater cu laturile neegale și cele de la vest și est curbate. Terenul avea laturile de 60 stânjeni spre SV, 45 stânjeni spre S, 55 stânjeni spre E și 49 stânjeni spre N, cu o suprafață totală de 2725 stânjeni pătrați, și se învecina la N cu locul bisericii Sf. Dumitru și Ulița cea Mare (str. Sf. Dumitru de azi), la E cu Ulița cea mare (str. Matei Basarab de azi), care se întâlnea cu Ulița mare de la nord (str. Sf. Dumitru de azi) în fața vechii porți a Caselor Bănești, la S cu un drum de picior, ce cobora la fântâni pe lângă zidul din dos al proprietății (azi Blv. Știrbei Vodă), și la V cu muchea dealului, la poalele căruia se aflau fântânile. La E, peste Ulița cea mare, se afla curtea Slugerului Costache Pandia, ulterior proprietatea lui N. N. Popp (azi Căminul preoțesc Renașterea), iar la S, peste drumul ce cobora la fântâni, era locul caselor răposatului Paharnic Fota Vlădoianul (foste Hagi-Preda). La începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de moșie.

În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare: până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924, local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare, anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin Demetrescu, directorul Muzeului Regional al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul Palatului Administrativ), primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu, împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea „în mod principial și numai spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești, proprietatea Municipiului”.

Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean. Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică, 28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în „sala mare de sus” a Casei Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, gen. Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional „retrocedarea Casei Băniei din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13.585 mp” pentru organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări, în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320.000 lei pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original, brâncovenesc. Expoziția permanentă a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei a fost executată de Întreprinderea de Stat Decorativa București și inaugurată la 23 august 1967. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare. Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada 2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile „Facerea pâinii” (de la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și „Ritmurile vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase, icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de păpuși. În prezent, clădirea, clădită pe bolți de cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă. Acum depinde de Muzeul Olteniei Craiova, aici fiind expuse colecțiile secției de etnografie. Comorile istorice și de tradiție ale Olteniei sunt bine reprezentate și prezentate turiștilor și iubitorilor de folclor și meșteșug authentic.